“Nu creierul generează conştiinţa, ci conştiinţa are în primire un creier de care se foloseşte”, un interviu cu Dumitru C. Dulcan07/07/2014 de laviniaEste medic neurolog şi psihiatru, cercetător în domeniul conştiinţei, o fire curioasă şi temerară ce a îndrăznit să caute răspunsuri despre om în teritorii ale cunoaşterii încă neexplorate. Distinse cu premii şi declarate bestsellers, cărţile domniei sale au schimbat viziunea ştiută despre univers, punând pe gânduri o întreagă comunitate ştiinţifică. Cea mai recentă apariţie, ”Mintea de dincolo”, nu e doar rodul unor lecturi extrem de vaste, ci şi expresia unei inteligenţe ieşite din comun, ce a reuşit performanţa absolut originală de a pune cap la cap concluziile fizicii cuantice, ale psihologiei transpersonale şi ale ştiinţelor neurocognitive, cu experienţele religioase şi ale morţii clinice, pentru a ne oferi o descriere cât mai aproape de realitate a lumii de dincolo. Un demers impresionant, ce reafirmă originea noastră divină şi importanţa de a trăi după legi spirituale.
“Moartea clinică este o trecere între două lumi…”- Domnule Constantin Dulcan, tocmai a ieşit de sub tipar cartea dvs. cea mai recentă, care adună şi sintetizează studii şi mărturii ale experienţei morţii clinice. De ce aţi ales tocmai acest subiect? Poate experienţa morţii clinice să dezlege unele mistere ale existenţei umane?
- Nimic din ce am scris până acum n-a fost pre*meditat. M-a mobilizat de fiecare dată curiozitatea de a şti ce este dincolo de noi. Aş putea spune că, scriind, mi-am răspuns singur la multe întrebări. Am scris întâi ”Inteligenţa materiei”, pentru că am vrut să argumentez ştiinţific intuiţia că, în spatele tuturor lucrurilor se află o Raţiune universală care ordonează şi coordonează totul. Şi că această Raţiune e Dumnezeu. Dacă Dumnezeu există, atunci şi noi, oamenii, trebuie să avem un sens. Cea de-a doua carte, ”În căutarea sensului pierdut”, a fost motivată de faptul că lumea actuală se înscrie, din punct de vedere moral, pe o curbă descendentă. Am pierdut legătura cu Sursa şi am uitat de ce suntem aici. Singuri, fără o busolă spirituală, am alunecat în marele impas moral, social şi economic în care ne aflăm. Acum, ceea ce am încercat în cartea ”Mintea de dincolo”, a fost să arăt că experienţa morţii clinice vine să susţină cu argumente clare originea noastră spirituală – idee pentru care pledează descoperirile fizicii cuantice, religiile, psihologia transpersonală, ştiinţele neurocognitive şi nu numai acestea. Toate sursele discutate ne spun că viaţa noastră pe pământ este doar o mică parte din ceea ce avem de trăit, o lecţie pe care trebuie să ne-o însuşim pentru evoluţia noastră spirituală. Scriind această carte, simt că am încheiat un ciclu fundamental al adevărului despre noi. Suntem şi materie, suntem şi spirit, a reduce existenţa lumii doar la dimensiunea ei fizică înseamnă a ne întemeia viaţa pe un adevăr incomplet.
- Ce înseamnă concret, din punct de vedere mdical, moartea clinică?
- Moartea clinică este acea experienţă în urma căreia individul traversează toate etapele morţii biologice, dar nu definitiv, fiindcă e resuscitat, readus la viaţă spontan sau prin intervenţie medicală, iar funcţiile sale vitale sunt reluate. Ce trăiesc aceste persoane în timpul morţii clinice e însă tulburător. Studiul experienţelor de moarte clinică demonstrează că există un tipar comun la toată lumea, indiferent de rasă, origine sau moment al istoriei.
- Sunt cunoscute cazurile celor care s-au reîntors la viaţă şi au avut, în timpul morţii clinice, o seamă de revelaţii. Ce “văd” de fapt aceste persoane?
- La început, chiar în momentul morţii, subiecţii sunt confuzi, nu înţeleg ce li se întâmplă. Durerea, în cazul celor foarte bolnavi, încetează brusc. Apoi conştientizează că au murit şi încep să-şi vadă din afara lor corpul bolnav, rănit sau abandonat. Se miră că nu pot fi văzuţi şi nu pot fi auziţi de nimeni; sunt uimiţi să-i audă pe cei din jur că-i declară morţi. Decorporalizaţi, îşi caută rudele, vor să le îmbrăţişeze, dar mâna lor trece prin corpul acestora fără să fie percepută. Într-un caz citat de Kenneth Ring, un soldat american mutilat în războiul din Vietnam şi-a văzut corpul de deasupra sa. A văzut elicopterul american care l-a tranportat la spital şi, spune el, “m-am întrebat unde sunt dus şi am zburat după el”. Cei mai mulţi indivizi vorbesc apoi de imaginea unui tunel, prin care sunt obligaţi să treacă, singuri sau însoţiţi de ghizi – rude decedate sau îngeri. Este trecerea dintre două lumi, din lumea noastră fizică în lumea spiritelor, în lumea de dincolo.
- În cele mai multe cazuri, indivizii se întâlnesc cu o Fiinţă de Lumină. E chiar Dumnezeu?
- Dincolo de tunel, toţi martorii acestor experienţe văd o lumină vie, de o strălucire foarte intensă, care nu orbeşte totuşi. E o lumină feerică, învăluitoare şi caldă, ce oferă mângâiere şi bucurie. Cei care au trăit aceste experienţe spun că e Fiinţa Supremă, Iisus, Buddha sau Allah, în funcţie de apartenenţa religioasă a fiecăruia. O fiinţă pe care o descriu mai degrabă ca pe o impresie trăită, decât ca pe o figură concretă. Se şi spune că Dumnezeu este aşa cum şi-l imaginează fiecare dintre noi, dar în realitate nu este ca în niciuna din închipuirile noastre. Aşa cum mărturisesc cei care au experimentat moartea clinică, Dumnezeu îi întâmpină cu o iubire copleşitoare, o pace profundă şi o stare de beatitudine despre care toţi spun că nu au mai trăit-o niciodată. Nici urmă de Dumnezeul dur, ameninţător şi acuzator, cum e descris tradiţional.
- …care în plus ne va supune la Judecata de Apoi.
- Există şi în mărturiile acestor oameni un soi de judecată. Este filmul vieţii pe care îl văd cei ajunşi în faţa Fiinţei de Lumină, un film panoramic cu amănunte în detaliu. Aceasta este, cred, expresia Judecăţii De Pe Urmă, cu care ne-au obişnuit religiile. Nu ne judecă nimeni, ne judecăm singuri, fiindcă, văzând acest film, trăim, în toată cruzimea sa, efectul acţiunilor noastre asupra altora. Dannion Brinkley, un caz celebru de moarte clinică, mercenar angajat în armată, mărturiseşte că a simţit durerea provocată de gloanţele trase pe front în soldaţii armatei inamice, dar şi durerea şi disperarea copiilor, mamelor şi soţiilor celor ucişi în timpul misiunilor lui. A mărturisit că a simţit inclusiv durerea propriului câine, pe care îl lovea, enervat că îi roade covorul. La filmul vieţii nu eşti, deci, un simplu spectator, ci trăieşti aievea durerea şi tristeţea pe care le-ai produs altora, dar şi bucuria şi recunoştinţa celor pe care i-ai ajutat sau i-ai iubit.
- Există, deci, o plată în ceruri a tuturor faptelor noastre?
- Nu Dumnezeu ne pedepseşte, ne pedepsim singuri, aici, pe pământ. Există o lege cosmică, după care tot ce facem altora se repercutează asupra noastră, mai devreme sau mai târziu, prin boală, necazuri şi nefericire. Iadul e mai degrabă o stare de spirit, o stare a conştiinţei noastre încărcate de rele. Toţi cercetătorii acestor fenomene afirmă cu convingere că nu există dincolo o pedeapsă divină fără sfârşit, pentru nimeni.
- Să revenim la experienţa propriu-zisă a morţii clinice. Ce se întâmplă mai departe?
- După ce filmul vieţii îi face să înţeleagă unde au greşit şi unde au procedat corect, celor aflaţi în moarte clinică li se arată o barieră, o punte sau un râu, şi li se interzice să treacă. E semnul distinctiv dintre cele două lumi. “Nu este încă timpul” e ceea ce aud cei mai mulţi dintre ei. Altora li se spune, într-o formă sau alta, “Du-te înapoi şi spune lumii ce ai văzut”. Toţi cei care au trecut prin aşa ce*va spun deschis că nu mai au niciun fel de frică faţă de moarte. Pentru cei care trăiesc aceste experienţe e atât de covârşitor, încât rămân conştienţi şi după aceea de existenţa unei dimensiuni spirituale în univers, dedicându-se, pe mai departe, unei vieţi spirituale sau unei vieţi puse în slujba binelui.
“Nu creierul generează conştiinţa, ci conştiinţa are în primire un creier de care se foloseşte.”
- Domnule Dulcan, vă provoc să discutăm şi din punct de vedere ştiinţific. Cum se împacă toate aceste descoperiri cu formaţia dvs. de medic neurolog?
- Tocmai pentru că sunt medic neurolog şi am studiat creierul pot să afirm cu tărie că mintea omenească nu se reduce la reacţiile biochimice care au loc în creier. S-au făcut măsurători ale momentului în care sunt activate diferite arii din creier şi ele demonstrează că aceste activări preced cu câteva miimi de secundă conştientizarea lor. Cu alte cuvinte, decizia de executare a unei mişcări pare a fi luată înainte de a fi informat creierul. Şi atunci, dacă iniţiativa creierului precede, oarecum, voinţa noastră de a acţiona, ne întrebăm firesc:gândim sau suntem gândiţi? Nu avem încă o teorie coerentă referitoare la conştiinţă. Experienţa morţii clinice pledează pentru independenţa conştiinţei faţă de creier. Nu creierul generează conştiinţa, aşa cum încă se crede la modul general, ci conştiinţa are în primire un creier, de care se foloseşte de-a lungul unei vieţi, pentru a se informa, a experimenta şi a evolua.
- S-a imputat acestor viziuni avute în timpul morţii clinice că ar fi rodul anestezicelor sub care se află majoritatea pacienţilor.
- Da, s-a adus argumentul că ar putea fi halucinaţii sau expresia unui creier în suferinţă, că ar fi rezultatul ischemiei sau al unor crize epileptice. Sunt doctor neurolog şi pot aduce oricând argumente medicale împotriva acestor ipoteze. Despre efectul anestezicului nu poate fi vorba, căci sunt şi mulţi oameni care au avut aceste experienţe spontan, fără nicio influenţă chimică. Apoi, există oameni care şi-au dezvoltat capacitatea de a călători extracorporal, ei sunt cât se poate de lucizi şi de sănătoşi, iar mărturiile lor se mulează perfect pe viziunile celor care au trăit o moarte clinică. Nu e vorba de nicio influenţă exterioară. E pur şi simplu o altă stare a creierului, pe care, vrea nu vrea, ştiinţa va trebui să o accepte. Există studii făcute pe sute de oameni, de vârstă, sex, religie şi provenienţă diferite. Viziunile lor sunt asemănătoare, fie că e vorba de Sfânta Tereza de Avila, de Platon sau de persoane din zilele noastre.
- Aduce studiul morţii clinice argumente concrete în favoarea realităţii lumii de dincolo?
- Unul din cele mai puternice argumente este faptul că în timpul morţii clinice, nevăzătorii din naştere văd prima oară ce se întâmplă în jur. Ei văd cu ochii spiritului, ai corpului de energie. Este o dovadă că nu avem doar corp fizic, ci şi corp subtil, care este însoţit de o conştiinţă detaşată de creierul nostru anatomic şi care are o altă percepţie asupra timpului şi a spaţiului. Experienţa este a acestei conştiinţe, nu a creierului. Vederea se face într-un unghi de 360 de grade şi poate explora instantaneu la orice distanţă. Această vedere panoramică apare nu numai la cei care au o moarte clinică, ci şi în stările de extaz mistic sau în experienţa unor maeştrii spirituali ai Orientului. Un creier traumatizat poate genera, desigur, şi halucinaţii, dar ele n-au coerenţă, n-au logică. Tot ceea ce se petrece în experienţa morţii clinice are o coerenţă, un sens moral, o filosofie profundă, cu referire la viaţa persoanei implicate. În urma lor, învăţăm întotdeauna o lecţie. Un alt argument extrem de important este memoria noastră de dincolo. Filmul retrospectiv al vieţii, care li se prezintă tuturor celor care ajung dincolo, demonstrează că nimic nu se uită din ceea ce am trăit aici. Se reţin şi cele mai mici amănunte, pe care credeam că le-am uitat de mult, pe care şi le amintesc chiar şi indivizii bolnavi de Alzheimer. În timpul vieţii noastre, nu memoria se pierde, ci instrumentul de redare, neuronul se atrofiază. Memoria rămâne în câmpul conştiinţei, care se extinde dincolo de noi în acelaşi timp cu matricea corpului nostru subtil.Argumente există cu duiumul, dar probabil cele mai puternice sunt mărturiile celor reîntorşi la viaţă.
- Din toate cazurile pe care le-aţi întâlnit şi studiat, care vi se pare cel mai spectaculos?
- Cred că cel mai impresionant este cazul Anitei Moorjani, pe care l-a şi relatat într-o carte autobiografică. Era de patru ani bolnavă de cancer limfatic când, intrată în comă profundă, terminală, începe să perceapă lumea dincolo de limitele obişnuite. Deşi are ochii închişi, fiindcă e supusă reanimării, îl vede pe fratele său în avionul cu care venea din India la Hong Kong, pentru a fi prezent la ultimele sale clipe de viaţă. Aude discuţiile între medici şi soţul său, deşi ele aveau loc pe un coridor îndepărtat. Şi nu doar că îi aude şi vede, dar le aude şi gândurile. Se eliberează din trupul fizic şi constată, cu uimire, că poate fi în mai multe locuri în acelaşi timp. Vede toate manevrele de reanimare pe care le fac medicii, înţelege disperarea soţului şi ar vrea să-i spună fratelui să nu se grăbească, fiindcă nu va muri până nu va veni. Însă nimeni nu o aude. După o vreme, ataşamentul ei faţă de oameni se estompează şi intră într-o lume minunată, guvernată de bucurie şi de iubire necondiţionată. Îşi revede tatăl, care murise cu zece ani înainte, cu care stă de vorbă şi care o anunţă că nu a venit încă timpul să rămână acolo. Îşi vede filmul vieţii şi înţelege misiunea pentru care a sosit pe pământ şi ceea ce mai are de făcut pentru a o împlini. Nu se bucură la gândul revenirii în corpul bolnav, dar înţelege că trebuie să se întoarcă să transmită lumii un mesaj. La ieşirea din comă, le zâmbeşte medicilor şi le spune că a fost vindecată şi va trăi. Nimeni n-o ia în serios. Şi totuşi, peste câteva zile, la analizele efectuate, medicii constată semne certe de vindecare. Însă Anita Moorjani a mai spus ceva în cartea ei autobiografică, şi anume că, în spaţiul de dincolo, în timpul filmului panoramic, i s-au revelat şi vieţile pe care le-a avut până atunci.
“Suntem cu adevărat «Lumină din Lumină»…”
- Atingeţi o chestiune extrem de controversată, tema reîntrupării, respinsă, de altfel, de religia creştină. Avem motive să credem în aşa ceva?
- Ideea reîntrupării e motiv de mare controversă între creştini şi susţinătorii ei. Există însă argumente ce ţin de impresia fiecăruia dintre noi, de acel sentiment de déjŕ vu pe care îl avem, uneori, când întâlnim o anumită persoană. Din nou, mărturiile oamenilor sunt cele care ar trebui să ne pună cel mai tare pe gânduri. Cercetătoarea Sandra Anne Taylor aduce în discuţie un caz foarte interesant, al unui tânăr arab, care s-a născut în munţi, în Liban, şi nu şi-a părăsit casa până la 20 de ani. S-a întâmplat să fie dus ocazional într-o altă localitate, la sute de km distanţă, pe care a recunoscut-o imediat ca fiind cea în care a trăit anterior.
Ba mai mult, dintr-un impuls, a mers direct la casa în care se născuse, i-a identificat pe nume pe cei care o locuiau, le-a arătat locul în care şi-a amintit că a ascuns nişte bani şi i-a găsit. Familia respectivă era atunci într-un proces de stabilire a unui hotar între pământuri. El şi-a amintit unde era vechiul hotar. A fost atât de convingător, încât şi justiţia i-a acceptat mărturia. Se născuse în acelaşi anotimp în care, în urmă cu 20 de ani, vechea persoană fusese ucisă. Reîncarnarea lui a fost, deci, imediată. Mai e şi cazul lui Rand James*ton Shields, care în timpul unei morţi clinice retrăieşte 68 de evenimente din vieţile anterioare. A reţinut locul unde a trăit şi cine a fost. A făcut 8 vizite în acel oraş, a inventariat 114 dovezi care atestau acea viaţă şi a recunoscut 35 de clădiri. Cazul lui e celebru şi e studiat de dr. Jim B.Tucker, la secţia de medicină psihiatrică din Universitatea Statului Virginia. Dar detaliul care naşte cele mai multe întrebări e chiar cazul Anitei Moorjani. Acolo, sus, Cineva i-a spus să stea liniştită, că va fi vindecată şi i-a arătat şi celelalte vieţi pe care le-a avut. Dacă ştiinţa a putut confirma vindecarea ei miraculoasă, anunţată în lumea de dincolo, de ce n-am crede şi în celelalte lucruri văzute de ea acolo? Este o întrebare ce nu poate fi evitată.
- Suntem, deci, nemuritori. Murim, dar continuăm să trăim sub altă formă.
- Continuăm să trăim în corpul subtil, care e format din lumină de înaltă frecvenţă. Cei care au văzut corpul subtil, ceea ce numim în mod tradiţional “suflet”, în timpul experienţelor extracorporale, l-au descris ca fiind format din milioane de puncte luminoase. Dacă, în ceea ce priveşte trupul nostru s-a spus că “pământ suntem şi în pământ ne vom întoarce”, în ceea ce priveşte sufletul, “lumină suntem şi în Lumină ne vom întoarce”. Suntem cu adevărat “lumină din Lumină”. E valabil şi dacă extrapolăm la nivel macro. Universul, spune David Bohm, este o hologramă gigantică. Între lumea de aici şi lumea de dincolo e doar o diferenţă de frecvenţă. Ceea ce nu vedem nu înseamnă că nu există. De pildă, noi percepem sunetele a căror frecvenţă se situează între 16.000 şi 20.000 Hz. Liliacul emite şi receptează ultrasunete cu frecvenţa până la 150.000 Hz. Iar delfinii comunică pe frecvenţe situate peste 150.000 Hz. La fel şi cu lumina. Sub un anumit prag al frecvenţei, lumina se condensează în materie fizică, iar deasupra acestuia, lumina devine energie invizibilă. Suntem aici, pe pământ, limitaţi de zidul unei frecvenţe care ne obturează vederea. Însă Dumnezeu, în mărinimia Lui, ne-a aşezat într-o fereastră cosmică, din care putem vedea universul, din care ni se oferă deschiderea.
- Vreţi să spuneţi că Îl putem cunoaşte pe Dum*nezeu pentru că El Însuşi vrea să fie cunoscut?
- Universul nu face lucruri gratuite. În vremurile noastre au explodat o serie de preocupări ştiinţifice care nu fac decât să confirme această dimensiune spirituală a universului, să demonstreze că istoria universului şi a omului e scrisă de aceeaşi mână, că om şi univers au aceeaşi origine spirituală. Experienţa morţii clinice a fost un mare dar pe care Dumnezeu ni l-a dat, pentru a ne îndemna să schimbăm drumul greşit pe care am mers până acum şi să ne însuşim lecţia cunoaşterii şi a iubirii, care e adevăratul sens al vieţii. Avem o singură şansă de ieşire din criza în care întreaga omenire este implicată: să optăm pentru o adevărată renaştere spirituală. Cu alte cuvinte, să trăim în armonie cu Dumnezeu, cu noi înşine, cu semenii şi cu natura. Nu întâmplător, Iisus a spus: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Ni s-a arătat Adevărul, ni s-a arătat Calea, e rândul nostru să răspundem chemării Lui.
Sursa articol Aici
http://www.lavi-enrose.com/nu-creier...itru-c-dulcan/
Răspunde cu citat
Marcaje