Patericul atonit

[Adrian Pop]

Patericul atonit

Cei care cercetează viaţa monahală din Muntele Athos şi faptele curajoşilor monahi care au apărat Biserica realizează că aceşti apărători ai credinţei noastre sunt ca vechii asceţi ai Egiptului, ai Muntelui Sinai, ai Palestinei şi Siriei, care au însetat după mântuire, sfinţenie şi cel mai bun drum ascetic al vieţii.
Călugării şi pustnicii atoniţi sunt deopotrivă vrednici în ceea ce priveşte înfrânarea de la mâncare ca şi acei asceţi de odinioară din Răsărit, când luăm în consideraţie diferenţa condiţiilor de climă din Athos care, fiind mai la nord, este rece în timpul iernii, după cum este şi marea care îl scaldă de jur-împrejur. Dimpotrivă, ţările din Răsărit au un climat călduros şi uscat şi favorizează o mai mare şi mai îndelungată înfrânare de la mâncare.
Credem că Patericul Atonit ar trebui să fie accesibil la un nivel potrivit şi părinţilor contemporani şi laicilor care trăiesc în secolul XX şi celor care vor trăi în secolul XXI. De asemenea, sperăm ca această lucrare să fie o punte a tradiţiei noastre, tradiţie care în această lume să poată deveni lumina călăuzitoare în întunericul timpurilor noastre.
A fost sarcina noastră, umilă şi nevrednică, de a ne ocupa cu o asemenea lucrare dificilă, întrecând îndemânarea noastră. Pe viitor, cineva mai înzestrat, mai experimentat în scris şi în virtute, ne poate prezenta o lucrare mai bună, cu mai puţine lipsuri, spre slava lui Dumnezeu şi folosul sufletelor noastre. Aceasta este cea mai arzătoare dorinţă a noastră.

[Adrian Pop]

CAPITOLUL I – Despre dragostea dumnezeiasca

Urmatorul capitol »


Când Sfântul Atanasie a terminat de zidit Manastirea Lavra, a plecat la Constantinopol, dorind sa-l vada pe fiul sau duhovnicesc, împaratul Nichifor Foka, care a fagaduit ca va parasi lumea si va deveni calugar, lânga parintele sau duhovnicesc. El trimisese deja mult aur Sfântului Atanasie pentru zidirea manastirii. Când împaratul a auzit de sosirea lui, nu si-a putut stapâni bucuria. Si-a schimbat hainele împaratesti si a plecat sa-l întâlneasca pe omul cel sfânt ca un om obisnuit; i-a sarutat mâna, l-a îmbratisat si l-a însotit cu cinste spre casa regala. Cât de impresionat a fost împaratul de dragostea sfântului!
„Stiu, parinte, a spus, ca sunt vinovat pentru toate necazurile tale. Am lasat la o parte frica de Dumnezeu si mi-am încalcat fagaduinta facuta Lui. Te rog sa ai mila de mine si asteapta întoarcerea mea – când va vrea Dumnezeu!“.
Sfântul a fost mângâiat de cuvintele împaratului, dar a stiut ca Nichifor Foka nu va reusi sa-si tina promisiunea. În fata unei astfel de pocainte, una care arata cât de cât dragoste, sfântul l-a iertat pe împarat si l-a sfatuit sa-si traiasca viata simplu, în umilinta, pocaindu-se în fiecare zi si cerând îndurarea lui Dumnezeu pentru pacatele facute.

***

Sfântul Gherontie, primul locuitor al Schitului Sfânta Ana, a fost învatat de Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu masura dragostei dumnezeiesti a Fiului sau. Prin urmare, cu ajutorul dragostei dumnezeiesti, el a ajuns la o stare de om smerit, linistit si liber fata de orice dragoste pentru lucrurile materiale. El a avut doar o singura grija: sa-L pastreze mereu pe Dumnezeu în mintea sa si sa fie un bun exemplu pentru ucenicii sai.

***

În Sfânta Manastire Filoteu a locuit un nevoitor – sfânt mucenic – Cosma Etolul, cel întocmai cu Apostolii. Fiind insuflat de dragostea adânca si descoperirea dumnezeiasca, el si-a asumat Crucea misiunii apostolice de a predica Evanghelia poporului grec, având binecuvântarile Parintilor si ale Patriarhului de Constantinopol. A facut numeroase minuni si a înviat duhovniceste natiunea noastra demoralizata. Spre sfârsit, el a primit cununa muceniciei.

***

«Noi suferim pentru ca nu avem dragoste. Cel care nu iubeste nu are pace, chiar daca îl asezi în Rai» – a spus un parinte.

***

Parintele Ilarion de la Manastirea Simonopetra, a carui ascultare a fost sa îngrijeasca de bolnavi, nu mergea niciodata sa se culce daca vreunul dintre parinti era bolnav. Se jertfea cu totul, îngrijind bolnavii sai. Folosindu-si metaniile se ruga toata noaptea, mergând în continuu si spunând: «Doamne, ai mila de robul Tau», si: «Sfintilor Doctori fara de arginti, fiti mijlocitori pentru acest rob al Domnului». De asemenea, el mergea sa pescuiasca pentru bolnavii sai, dupa care gatea ce prindea, încercând sa-i ajute sa se însanatoseasca si sa se simta mai bine.

***

De-a pururea pomenitul Simeon, pustnicul de la Sfânta Ana, s-a daruit cu totul spre îngrijirea celor batrâni si bolnavi.
Traia în chilia seaca1 (Chilia seaca era denumit un loc de nevointa, lipsit de izvoare si apa curenta, aflat de obicei într-unul din cele mai înalte puncte ale schitului.) din Ypapandi. Muncea mereu din greu, facând linguri din lemn pentru bucatarie ca sa le vânda în Karyes, unde mergea întotdeauna pe jos. A murit în 1933 la vârsta de 69 de ani.

***

Odata, câtiva calugari din Noul Schit au curatat locul unde se odihneau osemintele parintilor. Un batrân, pe nume Daniil, care traia în turnul schitului si ajuta pe oricine fara a se plânge, pe când ajuta parintii care curatau, s-a adresat osemintelor:
– Voi v-ati nevoit cât ati stat pe pamânt, deci ati primit cununile si v-ati gasit locul în Rai; rugati-va pentru noi, Sfinti Parinti!
Atunci o voce s-a auzit din gramada de oseminte:
– Trebuie sa aveti dragoste; nimeni nu poate fi mântuit fara sa aiba dragoste.

***

Un batrân a spus:
– Noi suntem crestini, dar nimeni nu pazeste porunca «Iubeste pe aproapele tau ca pe tine însuti».

***

Erau câtiva calugari, tari la suflet si la trup, care ardeau de dragoste. Nimic nu-i putea opri, nici munca grea, nici pericolul îmbolnavirii de o boala infectioasa în timpul îngrijirii fratilor bolnavi.
Parintele Pantelimon de la Sfânta Ana a fost un astfel de om.
S-a daruit slujind altora. S-a îngrijit de cei bolnavi de tuberculoza, i-a hranit pe înfometati în timpul marii foamete din perioada de ocupatie germana si, în sfârsit, a murit în 1948, dupa ce s-a îmbolnavit si el – toate acestea fara sa se plânga deloc. În loc de plângeri, el aducea laude lui Dumnezeu.

***

Ignatie din Hios, un calugar de la Sfânta Ana, s-a remarcat nu numai în timpul razboaielor, mai ales în Balcani, dar si pentru nevointele sale staruitoare în ceea ce priveste dragostea si milostenia. La venirea în sihastrie, el a construit o chilie pe tarmul marii în cinstea Nasterii Domnului. Acolo oferea gazduire tuturor, mai ales naufragiatilor. Si-a riscat propria viata, ajutând pe multi soldati neozeelandezi si britanici sa evadeze. Tot pestele pe care îl prindea îl dadea asupritilor si nevoiasilor. A murit în 1947, cazând de pe o stânca. L-au gasit cu mâna la frunte si cu o cruce la gura.

***

Un alt pescar milostiv a fost parintele Sofronie de la Sfânta Ana, care a locuit într-o chilie lânga Loviarika. La început s-a îndreptat spre Manastirea Lavra, dorind sa fie tuns calugar acolo, dar s-a întors fara succes. Satana l-a ispitit, spunându-i batjocoritor: «Te-ai dus Spyros si te-ai întors cu acelasi nume – Spyros» (acesta era numele lui din botez). Dar nu a deznadajduit. S-a reîntors la manastire, s-a calugarit si a început sa duca viata îngereasca. Traia într-o saracie completa, dar era plin de dragoste. Daruia tot pestele pe care-l prindea parintilor saraci. A trecut la cele vesnice când avea 90 de ani.

***

Isaac Dionisiatul, în timp ce se ruga neîncetat, uita sa se mai culce, mai ales noaptea. El se ruga pentru sanatatea si mântuirea muncitorilor din manastirea sa, adeseori cu lacrimi si suferinta în inima sa iubitoare. Pentru un timp, el a locuit la un etaj superior al metocului manastirii. Muncitorii puteau sa-l auda cum se ruga cu voce tare, plângând si spunând: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de muncitori. Daruieste-le lor pâinea cea de toate zilele si binecuvânteaza-i, caci ei muncesc din greu ca sa-si marite fetele si sa-si ajute copiii sa învete carte».

***

Un batrân spunea:
– Câteodata spunem ca noi avem dragoste, dar ce fel de dragoste este aceasta? Vreau sa spun, ce fel de dragoste duhovniceasca, caci nu ma refer la dragostea lumeasca. Cum poate un om sa ajunga sa-i considere pe ceilalti oameni frati si surori?
Poate unii din acesti oameni sunt atei sau martori ai lui Iehova. Dar, cu toate acestea, ei sunt frati trupesti, desi desigur nu în duh, asa cum sunt ortodocsii unul fata de altul. Dar ei sunt totusi frati de sânge. Ar trebui sa varsam lacrimi si pentru ei. Pe de alta parte, daca un ortodox ar fi sa devina martor a lui Iehova sau catolic, cum ar trebui sa plâng? Acum sunt milioane ca ei. Am plâns destul? Nu, si, prin urmare, sunt departe de a avea în mine dragoste adevarata.

***

A fost odata un pustnic, binecunoscut în toate pesterile din peninsula Atonita, care avea o fata luminoasa si bucuroasa. Punea o ceasca pentru a strânge apa si astepta 24 de ore sa se umple. Atât avea de mare rabdarea si staruinta. Dorinta lui a fost sa moara în ziua Înaltarii Sfintei Cruci, sarbatorita în ziua de 14 septembrie.
El a fost cu totul sarac. Nu avea nimic, dar sufletul lui era împodobit de dragostea lui Hristos.
Daca afla de cineva ca era bolnav, mergea bucuros sa-l caute si sa-l ajute. Era mereu gata sa sara în ajutor si sa îngrijeasca pe cei neputinciosi, bolnavi, batrâni. El a îngrijit 15 batrâni bolnavi.
O, omule al lui Dumnezeu! L-ai urmat cu adevarat pe Hristos si ai urmat exemplul Lui, Care a spalat picioarele ucenicilor.

***

Batrânul Ghedeon de la Manastirea Lavra a devenit al doilea Pavel cel simplu. Pe când privea la un avion zburând pe deasupra, el a fost vazut rugându-se.
– Ce faci aici, parinte Ghedeon?
– Ei bine, raspundea simplu, ma rog folosindu-mi metaniile ca avionul sa nu se prabuseasca si toata lumea care calatoreste sa ajunga la destinatie.

***

Milostivul parinte Haralambie de la Noul Schit a fost tintuit la pat de o boala grava. El a fost vizitat de parintele K.
– Cum te descurci, parinte? l-a întrebat parintele Haralambie.
– Bine, parinte, cu binecuvântarea ta.
– Ai mâncare? Eu am niste pâine uscata, a spus el, si cu putina osteneala s-a ridicat, întinzându-si picioarele lui slabe cât a putut de mult si a luat de pe raft o bucata de pâine. Ia-o, frate si parinte, si roaga-te pentru mine.
«Aceasta întâmplare m-a întarit, a spus mai târziu parintele K., si mi-a ramas întiparita în memorie pentru tot restul vietii. Se lupta cu moartea, dar grija pentru fratele lui a întrecut propriile lui suferinte».

***

Un batrân a spus:
– Vom plânge peste ruinele schitului nostru, caci nu exista dragoste acolo. Atât de multi bani… Daruieste putin unui sarac, caci îti vei ridica o mica chilie în Rai.

***

Batrânul Avacum a fost un ucenic al dragostei. Odata, cu multa lepadare de sine, a adapostit în chilia sa un tânar bolnav de tuberculoza, îngrijindu-l multe luni. L-a îngrijit cu mare bucurie, având grija de el ca o mama iubitoare. Chiar daca el postea, si-a hranit pacientul cu carne si alte alimente hranitoare. S-a luptat mult cu boala tânarului, care a murit pâna la urma în bratele sale, dupa ce s-a pocait si si-a spovedit pacatele. Înainte de a muri, batrânul l-a calugarit, dându-i numele Fanurie.
Altadata, câtiva pelerini l-au gasit pe parintele Avacum plângând în chilia sa. Când l-au întrebat de ce plânge, el le-a spus ca înainte de sosirea lor, cu putin timp, câtiva vizitatori i-au povestit de copiii orbi suferinzi din lume, si el nu si-a putut stapâni lacrimile. Aceasta era de fapt adevarata dragoste, neegoista si lucratoare.
Era adevarat ce se spunea despre parintele Avacum: «Un lucru este sigur la acest om: atragea oamenii aproape de el ca o fântâna tamaduitoare».

***

Batrânul parinte N. daruia tot ce avea. Acest monah de-a pururea pomenit avea ca deviza cuvântul: «Dumnezeu iubeste pe cel ce da cu bucurie».

***

Un grup de cinci frati milostivi de la Schitul Sfânta Ana umpleau traistele oricarui parinte care venea la priveghere cu lamâi si portocale culese din livada lor.

***

Si iarasi, câtiva parinti culegeau zarzavaturi din gradinile lor si le puneau lânga cararile schitului, care erau folosite des de calugari, pelerini, muncitori, astfel ca toti acestia sa se bucure de milostenia parintilor, luând orice aveau nevoie.
Chiar si astazi, pe cararile îndepartate, poti gasi o bucata de pâine si masline pentru vreun calator obosit. Este o continuare a ospitalitatii atonite din Gradina Maicii Domnului, unde calugarii vad în orice vizitator pe Însusi Hristos. Aceasta este potrivit cuvintelor Lui: «Am flamânzit si Mi-ati dat sa manânc; am însetat si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit», si: «Întrucât ati facut unuia dintre acestia foarte mici frati ai Mei, Mie Mi-ati facut» (Matei, cap. 25).

***

Sfântul Agapie, vrednicul de lauda ostenitor, a dus o viata ascetica la Schitul Kutlumus, aproape de Sfânta Manastire Vatoped. A fost prins de turci si, dupa 12 ani de captivitate, a fost eliberat printr-o minune a Maicii Domnului si s-a întors la Muntele Athos, la batrânul lui. Batrânul l-a mustrat pentru fuga lui pe ascuns. Sfântul Agapie l-a ascultat, s-a întors si, prin virtutile si sfintenia sa, l-a convins pe stapânul sau turc si pe cei doi fii ai sai sa vina la Sfântul Munte, unde au fost botezati si au devenit calugari.

***

Cuvintele înteleptului parinte contemporan Atanasie Iviritul – plin de dragoste pentru Dumnezeu – sunt ca un ecou pentru urechile mele surde, trezindu-mi inima împietrita: «Bucuria cereasca, cea de dincolo de lumea aceasta, vine în momentul când omul contempla taina planului divin, a Întruparii lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu. Iisus si Maria, Maria si Iisus, cele doua cuvinte minunate – acesta este Raiul!».

***

«Dumnezeu m-a coborât de la starea descoperirilor mistice la cea de traire a virtutilor», spunea odata un calugar ascultator. El a îngrijit un parinte batrân si senil, care suferea de infectii ale prostatei. Batrânul nu-si putea controla urinarea, ceea ce facea ca ucenicul sa fie treaz toata noaptea.

***

Altul spunea: «Dragostea noastra ar trebui sa fie frateasca si la fel, atât pentru straini, cât si pentru rude».

***

În Karulia traia un ascet rus, parintele Zosima, un om al dragostei desavârsite. El cauta pe cei bolnavi si dadea ajutor oricui avea nevoie. În timpul razboiului, el a hranit multi pustnici, facând cosuri pe care apoi le vindea.

***

Parintele Gavriil de la Noul Schit spunea:

– Chiar daca un om ia parte zilnic la Sfintele Taine sau daruieste tot ce are si prin post slabeste de ajunge piele si oase, facând multe metanii, tot nu va avea iertarea lui Dumnezeu, pâna când el nu va avea dragoste dumnezeiasca. Iata de ce, Sfântul Apostol Pavel, când lauda dragostea, spunea: «De-as grai în limbile oamenilor si ale îngerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator» (I Cor. 13, 1).

***

Dupa ce au trecut o suta cincizeci de ani de când a murit Sfântul Gherontie, ctitorul Schitului Sfânta Ana, un mare ascet, parintele Damaschin, a venit sa-si duca viata de pustnic într-o chilie parasita în partea nordica a schitului. El a fost unul dintre cei mai tari stâlpi ai schitului în secolul al XVI-lea; el nu mânca niciodata nimic altceva decât pâine uscata si apa. Rugaciunile sale erau de o caldura sufleteasca rara, dragoste si simpatie pentru lumea întreaga, iar dragostea lui ardea ca o lumânare.

El se ruga astfel: «Doamne, fa ca toti ateii, idolatrii, necredinciosii si ereticii sa se pocaiasca, sa învete adevarul si sa creada în Tine, sa devina o turma si un pastor si sa Te slaveasca pe Tine, Adevaratul Dumnezeu Cel în Treime – Tatal, Fiul si Duhul Sfânt –, astfel ca nici unul sa nu fie lasat afara din Rai, Dumnezeul meu».

În mod frecvent el ajungea în extaz si avea descoperiri de mari taine si astfel era daruit din plin cu bucurie duhovniceasca si multumire.

***

Când parintele meu s-a hotarât sa scrie «Amintiri din Gradina Maicii Domnului», era bolnav si nu putea sa scrie. Dar când avea timp liber, momente de neuitat pentru mine, îmi povestea, si eu, ultimul dintre toti, cu binecuvântarea lui, adunam ceea ce îmi spunea el.

Am scris despre fratele lui, calugarul Stefan, care a fost ultimul ramas din obstea lor. Am corespondat si am fost primiti deseori, ca musafiri, în chilia lui.

Nu aveam un animal care sa ne care bagajele, spunea batrânul. Cu toate acestea, am fost binecuvântati cu «un caraus de bagaje al dragostei», al carui nume era Stefan. Majoritatea timpului în care cara bagaje grele si le urca în spate, pâna în vârful dealului, spunea rugaciunea lui Iisus cu voce tare. Parintii din schit stiau când vine Stefan, pentru ca puteau sa auda binecuvântata sa voce: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ne pe noi». Deseori, când discuta cu cineva, repeta cu glas tare, în mod foarte simplu, aceasta rugaciune, indiferent daca îl punea sau nu pe cel cu care era într-o situatie neplacuta.

Fiind de fel din Sparta, el a avut o purtare aspra si dificila, îndrazneata si grava – un calugar aspru, ai putea spune, daca nu l-ai fi stiut bine. Oricum, a avut o inima foarte sensibila, plina de mila pentru cei saraci. Pe Muntele Athos personalitatile se îndreapta, devenind mai smerite. Mastile politetii sociale si ale comportamentului pretentios sunt îndepartate. Aceste personalitati sunt sfintite în fântâna dragostei spontane, care nu este gasita oriunde în lume.

Nu voi uita niciodata dragostea si lepadarea de sine a parintelui Stefan. El purta întotdeauna cele mai ieftine haine si facea cele mai grele munci si mânca cea mai rea mâncare. Strângea resturile din ziua precedenta, le punea într-un castron, adauga putina apa si le mânca linistit. De multe ori, parintele Paisie îi spunea glumind: «Hei, batrâne Stefane, îti aduci aminte de mesele copioase din America? Mâncam ca împaratii! Si acum manânci mâncarea asta muiata în apa!». Încuviinta aproape cu indiferenta, golind castronul cu placere, ca si cum ar fi mâncat o masa îmbelsugata.

Pentru el, chilia lui era ca un palat din Rai, depasind zgârâie-norii din America în confort si fericire, si mâncarea lui era cea mai buna din lume.

L-am vizitat la chilie când s-a îmbolnavit de ciroza la ficat, gasindu-l dormind pe o masa. Ne-am oferit sa-l ducem la Salonic pentru tratament, dar a refuzat cu hotarâre. «Daca Maica Domnului vrea ca eu sa ma fac sanatos, atunci e bine. Oricum, îmi place asa cum vrea ea. Dar nu plec din Athos», a raspuns. Acest calugar de-a pururea pomenit a fost aspru cu el însusi, dar prietenos cu fratii lui. Calatoriile spre locurile stâncoase si pustii, ducând mâncare si medicamente pustnicilor de acolo, arata cât de mare era inima lui. Câteodata, când folosea un catâr pentru transport, calatorea noaptea, astfel încât milostenia lui sa nu poata fi cunoscuta.

***

Parintele meu mi-a spus:

– A fost odata, în Schitul Sfânta Ana, un om batrân, pe nume parintele Petru. Avea 95 de ani. Obisnuia sa stea în aer liber în fata schitului si cârpea ciorapi pentru unii din parintii de acolo. Era ascuns în ceea ce facea, având în minte cuvintele Sfintei Scripturi: «Tu însa, când faci milostenie, sa nu stie stânga ta ce face dreapta» (Matei 6, 3).

***

Un pustnic batrân si sarac i-a spus vecinului sau:

– Frate, vino sa vezi ce fel de dragoste au parintii! Am gasit pâine, fructe, brânza si peste; le-au lasat aici pentru mine, exact de ceea ce aveam nevoie. Domnul sa fie laudat! Maica Domnului se îngrijeste de toate!

***

Sfântul Siluan din Muntele Athos a spus ca: «A te ruga pentru lume este ca si când ti-ai varsa sângele pentru aproapele tau».

Iarasi spunea: «Fratele nostru este viata noastra».

***

Parintele Avacum a avut trasaturile dragostei spontane si adânci, care este adeseori întâlnita în Athos. El a slujit ca infirmier în Sfânta Manastire Lavra. Zile, nopti, luni si ani, vara si iarna, parintele Avacum si-a petrecut timpul spalând hainele fratilor bolnavi si a mirenilor care erau în suferinta, fara nici o plângere. Mergea de la spalatorie la bucatarie si invers, pregatind mese si hranind bolnavii. Apoi le aducea hainele spalate, astfel încât ei sa fie mereu curati.

***

Am fost fericit sa-l întâlnesc si sa-l cunosc pe parintele Modest, un vietuitor al obstii monahale de la Konstamonitu, un învatator neobosit al dragostei dumnezeiesti. Toate predicile sale erau bazate pe dragoste, centrul vietii duhovnicesti. De multe ori spunea:

– Pâna când nu simtim ca toti oamenii sunt fratii si surorile noastre, iar noi suntem fratii si surorile lor, Sfântul Duh nu Se va salaslui niciodata în inima noastra. Dumnezeu iubeste pe toti oamenii la fel, pe cel mai mare pacatos si pe cel mai sfânt om. În acelasi fel ar trebui sa îmbratisam pe oricine în inima noastra. Dragostea rabda, daruieste, îndura. «Dumnezeu este dragoste».

***

Un batrân a spus:

– Oricine iubeste pe Dumnezeu, nu-l iubeste doar pe aproapele lui, ci si întreaga creatie: copacii, iarba, florile. El iubeste orice cu aceeasi dragoste.

***

Fratii din Noul Schit mi-au spus ca batrânul Neofit Neoschitiotul, de când a devenit calugar si pâna când a murit în pace, timp de 65 de ani, a ramas în Gradina Maicii Domnului fara sa fi plecat de acolo macar o data. Acest parinte de-a pururea pomenit împartasea dragoste tuturor, ca o virtute mai mare chiar decât virtutile singuratatii si renuntarii la lume. Datorita dragostei, lua cât putea din bagajele pelerinilor, ducându-le de la arsana2 (Arsana – mic port sau debarcader al schitului.) pâna la Kyriakon este biserica centrala a schitului, unde parintii se aduna duminicile si la sarbatorile mari.).

Cuvinte cheie: Atanasie, Athos, Constantinopol, Cruce, Duhul Sfânt, Dumnezeu, Eva, Evanghelia, Fiul lui Dumnezeu, Hristos, Iisus, Ilarion, Ioan, Karulia, Lot, Maica Domnului, Manastirea Lavra, Mănăstirea Simonopetra, minuni, Noul Schit, Paisie, Rugăciunea lui Iisus, Schitul Sfânta Ana, Sfanta Ana, Sfânta Mănăstire Vatoped, Sfântul Apostol Pavel, Sfantul Atanasie, Sfântul Munte, Sfintele Taine, Simon, Suma, Zosima
Urmatorul capitol »

[Adrian Pop]

CAPITOLUL II – Despre puritatea si curatia simturilor si a inimii


« Capitolul precedent
Urmatorul capitol »


Un ascet bătrân ne-a povestit:

„Orice monah care se întoarce în lume, ar trebui să fie foarte atent când vorbeşte cu oamenii. Acesta este un adevăr în special pentru călugăriţe, care au nevoie de părinţi duhovniceşti iscusiţi care să le spună cum să-şi păstreze curăţia simţurilor.

Părintele Neofit a fost părintele duhovnicesc de la Mănăstirea Sfânta Ana Mică. El a trăit în Schitul Sfinţii Arhangheli, locul unde Sfântul Agapie a trăit şi a scris «Mântuirea Păcătoşilor».

Odată, părintele Neofit a plecat în insula Tinos, pentru a fi preot slujitor la o mănăstire de maici. Aici, toate călugăriţele încercau să trăiască o viaţă curată. Una dintre ele, care era oarbă, s-a dus să se spovedească la părintele Neofit şi şi-a dezvăluit gândurile de ispită pe care le avea pentru el. Părintele a fost atât de înspăimântat, încât s-a întors la Mănăstirea Sfânta Ana Mică.

Era trist şi nedumerit: cum poate satana aduce asemenea gânduri la o persoană oarbă? Într-o zi s-a hotărât să ceară sfaturi de la toţi părinţii duhovniceşti din vecinătate. A discutat cu părinţii Ştefan, Ciprian şi Cosma şi cu un ucenic trimis de părintele Ignatie care, deşi era cel mai iscusit dintre toţi, s-a întâmplat să fie bolnav în acel timp. Numele ucenicului era tot Ignatie. Acesta, fiind din Ismirne, a dorit de mic să devină călugăr.

Toţi părinţii au început să discute despre acest subiect: cum poate o călugăriţă oarbă să fie ispitită de gânduri necurate? Dar, deşi erau părinţi duhovniceşti, nu au reuşit să răspundă la această întrebare. Apoi a venit rândul părintelui Ignatie cel tânăr: «Vocea ta, părinte, a fost cauza acestor gânduri ale călugăriţei, asupra cărora a cugetat, după care a venit să se mărturisească». Toţi părinţii au fost impresionaţi de acest răspuns, binecuvântându-i cuvintele“.

***

Un bătrân a spus:

– Călugăre, fereşte-te! Nu întinde mâna nici unei femei, nici măcar mamei tale, pentru a putea atinge înălţimile duhovniceşti ale părinţilor din vechime. Fii atent când eşti în lume. Înfrânează-ţi râsul şi gluma, pentru ca atunci când discuţi dinţii să nu poată fi văzuţi. Când vei atinge aceste virtuţi, curăţia vieţii tale te va învăţa lucruri mai înalte.

***

În 1955 unui frate din Mănăstirea Dionisiu i s-a întâmplat o minune: apariţia Sfântului Ioan Botezătorul. Această întâmplare ne-a fost povestită de părintele Lazăr. El vorbea ca la persoana a treia, dar noi ne-am dat seama că era vorba chiar despre el.

„Un frate din mănăstire a fost trimis la Salonic şi a stat într-un hotel, unde a fost ispitit împotriva voinţei sale. O tânără femeie, cunoştinţă de familie, s-a apropiat de el, întrebându-l despre părinţi şiSfântul Munte. Discuţia a ţinut un timp îndelungat şi intenţiile ei au devenit mai clare atunci când l-a primit cu ospitalitate în camera ei, întinzând mâna şi spunând: «Vom intra doar câteva clipe şi ne vom întoarce imediat».

În acel moment ar fi căzut în ispită dacă nu ar fi fost apărat de rugăciunea sa şi încrederea în Sfântul Ioan Botezătorul. S-a rugat Sfântului pentru a interveni şi a-l salva de o asemenea ispită. Şi, într-adevăr, deodată, o lumină orbitoare a strălucit în camera ei şi în mijlocul acestei lumini a apărutSfântul Ioan, care l-a ridicat, ducându-l în camera lui, în capătul opus al etajului hotelului“.

***

Un bătrân a spus:

– Un om bun priveşte toate femeile ca fiind surorile lui. Chiar şi atunci când vede o femeie imorală, ar trebui să-şi spună: «Dacă femeia aceasta ar fi sora mea de sânge, aş fi foarte încurcat». Aşadar, nu ar trebui să profite de ea.

***

Înţeleptul părinte Ioachim de la Sfânta Ana, ce era ca un frate al părintelui nostru, a spus:

– Oricine doreşte să fie curat, să fie atent, exigent, să se îngrijească pe sine, nici măcar să nu-şi ţină mâinile împreunate. La întâlniri ar trebui să fie atent la felul cum vorbeşte şi cum priveşte în jur, să evite contactele cu oamenii frumoşi şi orice altceva ce ar putea să-i provoace o cădere din feciorie şi din curăţia vieţii.

Pentru părintele nostru contemporan, Iosif Isihastul, lupta împotriva ispitelor trupeşti a fost grea. Acest război a durat 8 ani, care este îndelungat pentru o persoană care a rămas curată de toate păcatele trupeşti din copilărie. El spunea că de fiecare dată când ajungea la limita puterilor în ispită, o lua de la capăt, după ce era întărit de harul lui Dumnezeu. Dar, pentru el, pe măsură ce timpul trecea, războiul se intensifica la nesfârşit.

«În acelaşi timp, eu nu am renunţat la metodele mele de apărare, care constau din privegherea de toată noaptea şi bătaia4 (Îşi bătea trupul cu aşa-numitul «lemnul apărător», după cum ne învaţă mulţi nevoitori iscusiţi, de vreme ce «cui pe cui scoate».). Am plâns, am suspinat şi m-am rugat către Maica Domnului.

Lupta a încetinit o vreme, aşa că am putut să-mi trag răsuflarea, iar apoi a luat-o de la capăt, mai puternică decât la început. Trupul meu a devenit mai slab şi mi-am pierdut puterea. Îmi găseam liniştea doar în rugăciuni, şi acesta a fost un semn mângâietor».

Şi-a mobilizat toate metodele practice pentru un sfârşit victorios în luptă: nopţi de priveghere, lipsuri, foame, sete, bătăi şi lacrimi. A renunţat la patul său şi dormea pe un taburet de lemn transformat în fotoliu, pentru a-şi odihni braţele. A făcut acest lucru pe toată durata războiului.

[Adrian Pop]

Melania Apostol


29 octombrie la 03:26 ·





http://deveghepatriei.wordpress.com/...tilor-parinti/


Patericul Egiptean - Varianta audio. Ca sa va fie mai usor sa invatati cuvantul Sfintilor Parinti!
DEVEGHEPATRIEI.WORDPRESS.COM















Îmi placeÎmi place · · Distribuie