Elena Latan

[latan.elena]

Octombrie-a lăsat pe dealuri
Covoare galbene și roșii.
Trec nouri de argint în valuri
Și cântă-a dragoste cocoșii.

Mă uit mereu la barometru
Și mă-nfior când scade-un pic,
Căci soarele e tot mai mic
În diametru.

Dar pe sub cerul cald ca-n mai
Trec zile albe după zile,
Mai nestatornice și mai
Subtile...

Întârziată fără vreme
Se plimbă Toamna prin grădini
Cu faldurii hlamidei plini
De crizanteme.

Și cum abia plutește-n mers
Ca o marchiză,
De parcă-ntregul univers
Privește-n urmă-i cu surpriză, -

Un liliac nedumerit
De-alura ei de domnișoară
S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit
Și de emoție-a-nflorit
A doua oară...

George Topîrceanu

[latan.elena]

„Octombrie e vremea când copacii revelează
culori pe care le-au ascuns tot anul.

Oamenii au şi ei un octombrie al lor.”

J.M. Storm.

[latan.elena]

Așteaptă să vină octombrie - Ana Blandiana

Așteaptă să vină octombrie.
Așteaptă să treacă
Tulburea fugă de moarte
Ascunsă în rut,
Neroada furie a creșterii
Și coacerea oarbă.
Așteaptă până creanga
Se leapadă de fructe
Și fiara își uită
Puiul crescut.
Rămâi în cer
Până când ziua
Are curajul să se umilească,
Punându-se cu noaptea
Spate-n spate
Să vada cine-i mai înalt
Și noaptea gingașă se-apleacă
Spre a părea
Egale și surori.
Nu te-apropia
Pâna te cheamă
Sânge stangâci
Ca să cobori.
Tu vino numai când răsare
Înlăcrimatul soare de octombrie
Din oul văruit cu nouri,
Clocit în calde veșnicii,
Pândește cumpana din care
Se lasa-n jos cuminte
Atunci
Poți, chip de om purtând,
Să vii!



Dacă ne-am ucide unul pe altul
Privindu-ne în ochi,
În ochii noștri in jurul cărora
Genele stau ca o coroană de spini
Care-ncununa definitiv
Orice privire,

Dacă ne-am ucide, după ce ne-am privit
Cu dragoste fără de țărm in ochi,
Și, cunoscându-te, ți-aș spune:

Mori,
Mori, dragul meu,
Va fi atât de bine.
Vei rămâne numai cu mine,
Tu, cel născut din cuvânt,
Vei cunoaște gust de pământ,
Vei simți ce frumoase sunt rădăcinile
Împletindu-ți prin ele mâinile,
Cu neînțeleasa bucurie
De-a nu mai fi pentru vecie...
Si, mângâindu-mă, mi-ai spune:

Mori, draga mea,
Iubita mea cu frunte de octombrie
Cuprinsă ca-n icoane
De nimb rotund de moarte,
Mori,
Lasă-ți culorile in flori,
Plete lungi cărărilor
Și ochii luciu mărilor,
Să știi
De unde să le iei,
Când vei veni...

Dac-am muri deodată împreună
Ucigaș fiecare și victimă,
Salvator si salvat
Privindu-ne fără-ncetare-n ochi
Mult după ce nu vom vedea...

Ana Blandiana

[latan.elena]

„Armonizează-te, găsește-ți nota și lasă-o să sune tare și clar,
pentru că faci parte din vasta orchestră a vieții deține și ține-te
de asta Când vei învăța să faci asta, totul va fi bine, într-adevăr,
sufletele care încearcă în schimb să cânte nota altuia se vor găsi
în dizarmonie cu întregul.

Eileen Caddy

[latan.elena]

„Înțelege-mă. Nu sunt ca o lume obișnuită. Am nebunia mea, trăiesc
într-o altă dimensiune și nu am timp pentru lucruri care nu au suflet.”

Charles Bukowski

[latan.elena]

Adrian Păunescu - Romanţă de toamnă

Când frunzele-n copaci încep să moară,
Se pare că un vânător ciudat
A tras în Cer și l-a iluminat
Cu petice de piei de căprioară.

Rugina crește-n clopote, când bat,
Și-un blând fitil în lumânări de ceară,
Lumina-n râuri a-nceput să moară
Și cârduri pleacă la un alt arat.

De-ai apărea acum, de peste seară,
Mi-ar fi cu neputință să mai știu,
De unde vii, atâta de târziu,
Din moarte sau din muzica ușoară?

Dar uite că borhotul de rachiu
Se strânge în butoaie, de cu vară,
Se face proba pietrelor de moară
Și grâul măcinat e încă viu.

Întoarce-te din moarte, domnișoară,
Cum urcă rumegușul pe burghiu,
Mai vino să numești acest pustiu
Al toamnei început de primăvară.

Dă-i sângelui puterea să tresară,
Așa cum s-a-nvățat de timpuriu,
Ajută-mă să pierd acest pariu
Pe frunze și pe piei de căprioară.

M-am săturat să sufăr și să scriu,
Să văd că suferința mă repară,
Și, totuși, te iubesc ca prima oară,
Și-i toamnă, și-i prăpăd, și e târziu.



[/COLOR]

[latan.elena]

Elegia toamnei - George Ţărnea

E toamnă, Clara, și e ceață-n lume,
Și prea târziu neliniște-n priviri,
Și nicio mare nu mai are nume
Fără legenda tristelor iubiri.

Lipindu-ne tot sufletul de gură
Alunecăm pe-o lamă de cuțit,
Rememorând și dragoste și ură,
Și ce-am crezut frumos, și ce-am mințit.

E toamnă, Clara, și e brumă-n lună,
Și-ai încetat demult să mă asculți,
Și nici adâncul mării nu mai sună
Sub mângâierea pașilor desculți.

Preocupați de tot ce mai sporește
Cu o secundă smulgerea din noi,
Lăsăm iubirea-n urmă, și, firește,
Închidem marea sub genunchii goi.

Sub cerul desfrunzit de stele coapte
În lipsa ta pe cine să mai strig,
Și cărei mări să-i mai închin o noapte…
E toamnă, Clara, și în soare-i frig.


art foto:Silena Lambertini

[latan.elena]

Frunzele (Elegie de toamnă) - Radu Stanca

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta,
Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.
Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra,
Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Fă focul şi preumblă-te prin casă
Fără să spui nimic, niciun cuvânt...
Vreau să mă simt la tine ca acasă,
Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...

Învăluită-n straie de culcare
Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem,
Şi deapănă mereu, fără-ncetare,
Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta
Urgie-a toamnei care bântuie...
Şi nu mă întreba în noaptea asta
De ce mă înspăimântă frunzele...

[latan.elena]

Tristețea se poate descurca si singură, dar, ca să fie ea însăși,
bucuria are neapărată nevoie să fie împărtășită cu cineva.

Mark Twain

[latan.elena]

„Îmi place ceasul tăcut al nopții,
Căci atunci pot apărea vise fericite,
Dezvăluind vederii mele fermecate
Ceea ce nu poate binecuvânta ochii mei trezi.”

Anne Brontë