Elena Latan

[latan.elena]

Buna dimineata,Soare ! Buna dimineata, Viata !



Oricât de puternici am fi sau am vrea să părem, în interior suntem de fapt niște copii care au nevoie de protecție și iubire, care vor să fie îmbrățișați și apreciați. Suntem niște sensibili care vor să le fie șterse lacrimile și înțelese durerile. Și care vor să le fie plantate zâmbete pe față și liniște în suflet.



Rugaciune pentru copii
Doamne Dumnezeule, care prin stiinta Ta ai creat pe om din lut si i-ai dat suflare de viata, binecuvantandu-l si spunand: Fii roditor, inmulteste-te si umple pamantul; si in Cana Galileii prin Fiul Tau adevarat, ai binecuvantat cununia, si prin aceasta ai binecuvantat si nasterea copiilor.
Cu smerenie ma rog bunatatii Tale, cerandu-Ti sa binecuvantezi si sa ai mila intotdeauna de acesti copii cu care m-ai binecuvantat.
Pazeste-i de toate relele vazute si nevazute. Porunceste ingerilor Tai, sa fie intotdeauna cu ei si sa le indrepte pasii numai spre lucruri bune, ca ei sa Te preamareasca pe Tine, in toate zilele vietii lor.
Amin.

[latan.elena]

" În viaţă trebuie să înveţi să citeşti printre rânduri şi în oameni. Să citeşti printre vorbele lor şi chiar dincolo de ele. Uneori, un oftat povesteşte mai mult decât un roman-fluviu, o privire - mai mult decât o bibliotecă."
Ileana Vulpescu

[latan.elena]

,,Îți mulțumesc Doamne, pentru orice clipă de sensibilitate.
Îți mulțumesc pentru orice clipă petrecută cu folos.
Îți mulțumesc pentru tot lucrul meu, realizat frumos.
Îți mulțumesc Doamne, pentru binecuvântările toate.
Îți mulțumesc Doamne, că mă înveți să ascult tăcerea,
Să ascult iubirea, suferința, nedreptatea, durerea,
Să ascult glasul inimii și sufletului aproapelui meu,
Să ascult țipătul mut al nevoii și necazului său.''



Niciodată să nu spui rugăciuni, ci să te rogi.
Richard Wurmbrand

[latan.elena]

În viaţă, frumuseţea dispare. În artă, nu.
Leonardo da Vinci



Arta este efortul necontenit de a concura frumuseţea florilor.
Marc Chagall



Idealul adânc simţit şi exprimat frumos – iată arta.
Castelar



Împărăţia artelor frumoase este imperiul spiritului absolut.
Hegel

[latan.elena]

Despre Frumusete

Frumuseţea zilei caută îmbrăţişarea nopţii. Îmbrăţişarea nopţii este cea care cheamă misterul, taina, ceea ce rămâne mereu ascuns privirii omului de rând, ceea ce doar inima poate dezvălui omului.
Ai privit vreodată doar cu inima?



Să ai senzaţia că ochii sunt de prisos, iar ceea ce contează este doar acea căldură, acea frumuseţe ultimă şi fără de sfârşit pe care ajungi să o cunoşti şi să o respiri doar cu inima. Sufletul tău, inima ta să fie doar un cânt de slavă, un dor nesfârşit de El, un loc în care marea şi cerul se unesc tainic sub lumina asfinţitului.



Să aduni în inima ta frumuseţea apusului şi explozia nesfârşită a răsăritului. Să trăieşti fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, bucurându-te de binecuvântarea graţiei răsăritului şi de mângâierea tainică a apusurilor. Între ieri şi azi să vezi mereu frumuseţea clipei, să trăieşti fiecare moment ca pe o naştere sub botezul frumuseţii, să dai fiecărui moment posibilitatea de a-ţi aduce acel moment de frumuseţe sublimă şi de divinitate cu care a fost încărcat. Să poţi trăi plenar viaţa, în lumina spontaneităţii divine, în virtutea acelei forţe a binelui care este şi va fi mereu triumfătoare.



Să treci prin viaţă făcându-ţi aripi din frumuseţe, din iubire şi din credinţa în sine, în pofida oricărui lucru, aspect, eveniment care pare a fi de netrecut, de nedepăşit prin dificultatea sa aparentă.



Să fii deschis în faţa vieţii şi să aduci viaţa în sufletul şi în inima oamenilor. Să ai sufletul curat ca al unui copil şi să nu încetezi nici o clipă să crezi în miracole, pentru că miracolele se produc în fiecare clipă, doar ochiul sufletului este necesar să le perceapă.



Să ai sufletul plin de acea lumină a iubirii, a frumuseţii şi a dorului de absolut.
Să vii mereu în lume cu sufletul plin de magia frumuseţii absolutului şi să faci astfel încât această frumuseţe din sufletul tău să umple sufletele celor însetaţi de frumuseţe şi celor ce au uitat de această frumuseţe.



Trăind mai mereu în această frumuseţe şi în această plenară spontaneitate a clipei, viaţa devine un dans al conştiinţei, o atingere caldă a aripei spiritului divin care acoperă cu frumuseţea lui această manifestare.



AS VREA

Aş vrea, uneori, sã te acopãr cu inima mea.


Sã-ţi fac din ea un leagãn, un scut.

Pânã ce vei ajunge sã înţelegi magia clipei.

Magia care, uneori, pare copleşitoare.


Sub orice umbrã se ascunde lumina,

Sub orice cânt se ascunde o mare tãcere,

Sub orice cuvânt se ascunde un univers,

Sub orice surâs se ascunde o lacrimã.


Dar dincolo de magie, de contrarii

Doar beatitudinea, doar frumuseţea.


Aş vrea sã te conduc dincolo de magic,

Sã-ţi arãt imensa frumuseţe.

Sã te învelesc într-o inimã ce arde.

Sã îţi arãt bucuria copleşitoare a stãrii de A FI.


Aş vrea sã te conduc prin universuri,

În care beatitudinea şi frumuseţea

Sunt singurele modalitãţi de a exista.

Sã te învelesc în inimã … şi

Sã-ţi spun o poveste.


Autoare: Svetlana Sauciuc
https://arta-feminitatii.blogspot.co...frumusete.html

[latan.elena]

Scrierile tradiţionale descriu conştiinţa ca pe un câmp, o bucată de pământ pe care pot fi semănate tot felul de seminţe - seminţe pentru suferinţă, fericire, bucurie, tristeţe, teamă, furie, speranţă. Iar memoria acestor emoţii este descrisă ca un hambar umplut cu toate seminţele strânse de noi.
De îndată ce o sămânţă se manifestă în conştiinţă, ea se va reîntoarce mult mai puternică la locul său din hambar.
În fiecare moment în care percepem ceva frumos şi liniştitor, udăm seminţele păcii şi ale frumuseţii din noi. Iar în acest răstimp, seminţele pentru frică sau durere se usucă.
Thich Nhat Hanh

[latan.elena]

A.E. Baconsky - Miraj de iarnă
Aicea totul seamănă cu tine
Sau poate eu asemănări îți caut;
Flori de ninsoare mari, diamantine,
Suavi mesteceni-melodii de flaut.

Brazii înalți și copleșiți de nea
Par crini enormi acoperiți de floare -
Cu dorul meu de pretutindenea
Te caut ca o plantă suitoare.

În șarpele de fum ce suie lin
Făptura ta subțire se mlădie,
Vântul de nord în fulgii care vin
Te spulberă, te-adoarme și te-nvie.

Ceturi târzii - flori de ninsoare, flori
Tresar și se-nfioară omenește,
Și parcă însăși noaptea uneori
Cu ochii tăi de-aproape mă privește.

O, ceas de taină - clipele dispar,
E numai gândul meu umblând aiurea.
Și neaua cu sclipiri de nenufar
Trecând prin mine, bântuie pădurea.

Sunt numai eu care mi-aduc aminte…
Din toate-ai dispărut, nu te mai vezi.
Doar inima cu dorul ei fierbinte
Topește-n jur imensele zăpezi.

[latan.elena]

„Cu trecerea anilor, am observat ca frumusetea, ca si fericirea, este frecventa. Nu trece o zi in care sa nu ne aflam, pentru o clipa, in rai. Nu exista poet, oricit ar fi de mediocru, care sa nu fi scris cel mai frumos vers din toata literatura, dar, totodata, si pe cele mai nefericite. Frumusetea nu este privilegiul citorva nume ilustre. Ar fi cu totul neobisnuit ca aceasta carte sa nu gazduiasca cel putin un rind tainic, vrednic sa te insoteasca pina la sfirsit.”

Jorge Luis Borges



Artă poetică
Să cauţi râul ce e timp şi apă,
Să-ţi aminteşti că timpu-i tot un râu,
Să ştii că ne petrecem ca un râu
Şi-al nostru chip se oglindeşte-n apă.

Să simţi că veghea este tot un vis...
Visând că nu visează... şi că moartea,
Ce spaimă aduce-n suflet, este moartea
Din noaptea rece ce se cheamă vis.

Să vezi în zi, în lună, -n an simboluri
De ani şi luni şi trecătoare zile.
Jignirea s-o transformi a ăstor zile
În muzică, în zvonuri şi simboluri.

Să vezi în moarte-un vis, în asfinţit
Un aur trist - aceasta-i Poezia,
săracă, fără moarte. Poezia
Se-ntoarce-n auroră şi-asfinţit.

Spre seară, câteodată, vezi un chip
Ce te priveşte dintr-o ştearsă-oglindă.
La fel şi arta cată-a fi oglindă
Ce ne arată propriul nostru chip.

Sătul, cum zice-aedul, de minuni,
A plâns Ulise revăzând Ithaca
Umilă, verde. Arta-i ca Ithaca
De verde veşnicie, nu minuni!

Şi este ca un râu necontenit
Ce trece şi rămâne, e acelaşi,
Eternul Heraclit, mereu acelaşi
Şi altul, ca un râu necontenit.

MAI MULT: Jorge luis borges poetul



Borges, poetul și Elizabeth Sagan, iubitoarea de cărţi
Eu mi-am imaginat întotdeauna paradisul sub forma unei biblioteci, alte persoane consideră că ar fi o grădină, alții și-l pot închipui ca un palat, eu mi l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă și aici mă aflam eu.”
Jorge Luis Borges (1899 – 1986) romancier, poet, eseist argentinian



Cred că unui poet (şi mă gîndesc uneori la mine ca fiind unul) toate lucrurile îi sînt date pentru a fi transformate în poezie. Orice experienţă trebuie să se transforme în poezie, şi dacă am fi cu adevărat poeţi, ne-am gîndi că fiecare clipă din viaţă este frumoasă, chiar dacă nu pare întotdeauna. Pînă la urmă, însă, amintirea transformă toate lucrurile în frumuseţe. Sarcina noastră este să transformăm emoţiile, amintirile, chiar şi pe acelea triste, în frumuseţe. Asta avem noi de făcut, şi marele nostru avantaj este că nu putem îndeplini această datorie niciodată. Sîntem totdeauna doar pe punctul de a o face.”

(Borges despre Borges, carte de convorbiri alcătuită de Willis Barnstone şi tradusă de Mihaela Simion Constantinescu, Editura Dacia, Cluj, 1990).


Remușcare

Am comis cel mai grav dintre păcatele
Pe care le poate comite un om. N-am fost
Fericit. Fie ca gheţarii uitării
Să mă târâie şi să mă piardă, necruţători.
Părinţii m-au zămislit pentru jocul
Riscant şi frumos al vieţii,
Pentru pământ, apă, aer, foc.
I-am înşelat. N-am fost fericit. Împlinită nu le-a fost
Speranţa cea tinerească. Mi-am dăruit mintea
Îndărătniciei simetrice
A artei, care ţese fleacuri.

Despărţire

Între iubita mea şi mine se vor ridica
trei sute de nopţi ca trei sute de ziduri,
iar marea va fi o taină între noi.
Nu vor mai fi decȃt amintiri.
O, înserări cu care m-a învrednicit durerea,
nopţi pline de speranţa de a te privi,
cȃmpii pe care-mi deschid drum, cer înstelat
pe care-l prind cu privirea şi îl pierd…
Definitivă ca marmura,
absenţa ta va întrista alte înserări.

Viaţa mea întreagă

Aici încă o dată, buzele neuitate, unic şi asemenea vouă.
Am stăruit în apropierea fericirii şi în măruntaiele suferinţei.
Am străbătut marea.
Am cunoscut multe locuri, am văzut o femeie şi vreo doi-trei bărbaţi.
Am iubit o fată mȃndră şi albă de o linişte hispanică.
Am văzut un cartier nesfȃrşit unde se împlineşte o nesătulă nemurire de asfinţituri.
Am savurat multe cuvinte.
Am convingerea nestrămutată că asta e tot şi că nu voi mai vedea şi nici nu voi mai săvȃrşi lucruri noi.
Cred că zilele şi nopţile mele sunt egale în sărăcie şi în bogăţie cu cele ale lui Dumnezeu şi cu cele ale tuturor oamenilor.

[latan.elena]

„Așa se comportă întotdeauna toți oamenii,

întotdeauna alegând calea greșită,

întotdeauna alegând să fie triști, deprimați, să se simtă mizerabil.

Trebuie să existe motive profunde pentru asta, și există.

În primul rând, felul în care sunt crescute ființele umane joacă un rol foarte clar.

Dacă ești nefericit, câștigi ceva din asta; întotdeauna câștigi.

Dacă ești fericit, întotdeauna pierzi.

De la începutul începutului, copilul simte diferența.

De câte ori este nefericit, toată lumea își manifestă simpatia față de el, câștigă simpatie.

Toată lumea încearcă să se arate iubitoare față de el, copilul câștigă dragoste.

Și, chiar mai mult de-atât, de câte ori este nefericit, cineva se arată atent față de el, copilul câștigă atenție.

Atenția funcționează ca un aliment pentru el, un stimulent foarte alcoolic.

Îți conferă energie; simți că ești cineva.

De aici atâta nevoie, atâta dorință de a căpăta atenție.

Dacă toată lumea stă cu ochii pe tine, devii important.

Dacă nu se uită nimeni la tine, te simți ca și cum nu ai fi acolo, ca și cum nu ai mai fi deloc, ești o nonființă.

Când oamenii se uită la tine, când oamenilor le pasă de tine, capeți energie.

Eul există în relații.

Cu cât oamenii manifestă mai multă atenție față de tine, cu atât mai mult eu capeți.

Dacă nu se uită nimeni la tine, eul se dizolvă.

Dacă toată lumea te-a uitat complet, cum poate să existe eul?

Cum poți să simți că exiști?

De aici și nevoia de societăți, asociații, cluburi.

Peste tot în lume există cluburi – Rotary, Lions, loje masonice –, milioane de cluburi și societăți.

Aceste societăți și cluburi există numai și numai pentru a le acorda atenție persoanelor care nu pot să obțină atenția în alte moduri.

De la începutul începutului, copilul învață politica.

Politica este: pari cât mai nefericit, pe urmă primești simpatie, pe urmă toată lumea este atentă.

Pari bolnav – devii important.

Un copil bolnav devine dictatorial; întreaga familie trebuie să se țină după el – orice ai spune, aceea este regula.

Când este fericit, nu-l ascultă nimeni.

Când este sănătos, nimănui nu-i pasă de el.

Când este perfect, nimeni nu este atent cu el.

De la începutul începutului alegem latura nefericită, tristă, pesimistă, întunecată a vieții.

Aceasta este una dintre realități.

Al doilea lucru legat de acesta este: de câte ori ești fericit, de câte ori ești vesel, de câte ori ești în culmea fericirii și exuberant, toată lumea este invidioasă pe tine.

Invidia înseamnă că toată lumea este antagonică, nimeni nu este prietenos; în acel moment, oricine este un dușman.

Așa că ai învățat să nu fii atât de exuberant încât toată lumea să devină dușmănoasă față de tine – să nu-ți arăți exuberanța, să nu râzi.

Uită-te la oameni când râd.

Râd foarte calculat.

Nu este un râs care vine din suflet, nu vine din străfundurile ființei lor.

Mai întâi se uită la tine, apoi judecă… și pe urmă râd.

Și râd până la un punct, până în punctul în care vei tolera, până în punctul în care să nu te simți prost, până în punctul în care nimeni să nu devină invidios.

Până și zâmbetele noastre sunt politice.

Râsul a dispărut, fericirea a devenit absolut necunoscută, iar a fi exuberant este aproape imposibil, deoarece nu este permis.

Dacă ești profund nefericit, nimeni nu va crede că ești nebun.

Dansul este respins, cântatul nu este acceptat.

Un om exuberant – când vedem unul, ni se pare că ceva este în neregulă.

Ce fel de societate este aceasta?

Dacă cineva este nefericit, totul este în regulă; își găsește locul, deoarece întreaga societate este nefericită, într-o măsură mai mică sau mai mare.

El este un membru, face parte din rândurile noastre.

Dacă cineva devine exuberant, credem că a luat-o razna, că a înnebunit.

Nu e de-al nostru – și suntem invidioși.

Din cauza invidiei îl condamnăm.

Din cauza invidiei vom încerca în toate felurile să îl readucem în vechea lui stare.

Numim această stare veche normalitate.

Psihanaliștii vor sări în ajutor, psihiatrii vor sări în ajutor pentru a-l readuce pe acel om la starea normală de nefericire.

Societatea nu poate să accepte extazul.

Extazul constituie marea revoluție.

Repet: extazul este marea revoluție.

Dacă oamenii devin exuberanți, întreaga societate va trebui să se schimbe, deoarece această societate se bazează pe nefericire.”

Osho, „Echilibrul corp-minte

[latan.elena]

„În bolta înstelată-mi scald privirea
Şi ştiu că şi eu port în suflet
Stele multe, multe,
Şi căi lactee,
Minunile întunericului,
Dar nu le văd,
Am prea mult soare-n mine
De aceea nu le văd.''
Lucian Blaga