Elena Latan

[latan.elena]

Iubirea – medicamentul lumii





Un mare pustnic a zis: „Ştii când va veni sfârşitul lumii? Când nu va mai fi cărare de la un om la altul”. Când nu va mai fi cărare între tata şi mama, între părinţi şi copii, între copii şi biserică. Când va pieri iubirea şi ne vom da numai pe afaceri şi numai pe câştiguri şi numai pe minciunării şi numai pe alergări prin alte ţări, doar-doar ne-om îmbogăţi.

Nu păgânii, ci noi, creştinii, grăbim sfârşitul lumii, pentru că nu ne mai iubim.
Medicamentul lumii nu este streptomicina sau ştiu eu ce alt medicament. Salvarea lumii, medicamentul lumii este iubirea. Iertaţi-vă, iubiţi-vă, mai vizitaţi-vă, încurajaţi-vă, ajutaţi-vă.

„Ce să facem să scăpăm de împietrirea inimii?

Astea sunt lucruri care nu depind de un ajutor din afară. Astea depind de tine. Eu v-am dat o soluție. Nu să vă mângâiați cu faptul că le auziți. V-am dat un sfat: să fiți veseli. Cum să fiu vesel poate să spună cineva când nu pot să fiu? Dacă ești vesel, inima se desface și ea, este receptivă. Pentru că inima este adâncul cel mai adânc, cel mai profund din toate organele noastre pe care le avem. Inima este făcută de Dumnezeu ca să poată sta și El în ea, nu este ca orice organ. Inima asta, pe care o avem noi și bate și punem mâna pe ea, este un simbol al inimii. Inima este dincolo de ea. Are o profunzime dincolo de conștiință. Poartă în adâncul și în profunzimea ei acel punct extraordinar, pe care l-a făcut Dumnezeu chip și asemănare, acolo unde spune Mântuitorul: vom veni cu Tatăl și locaș la el Ne vom face. Asta este chipul și asemănarea, nu picioarele și ochii și urechile. Mintea este un subordonat al inimii.”

Mintea fiecăruia dintre noi se blochează câteodată şi, adesea, ne tulburăm pentru că nu reuşim să găsim o soluţie când suntem în încurcătură. Aceasta, însă, şi alte complicaţii au nevoie de multă reflecţie interioară înainte de a fi exprimate în cuvinte. Orice intervenţie din partea celuilalt în această frământare interioară, cu întrebări insistente ca: „Spune-mi o dată ce ai…” „Pe tine te frământă ceva…” sau „Dacă nu vorbeşti, treaba ta… ”, constituie motiv de enervare şi este lipsă evidentă de politeţe.

Convingerea că ştim foarte puţine lucruri despre consoarta noastră, chiar dacă suntem căsătoriţi de multă vreme, este unul din principalele motive care m-au determinat să scriu aceste scrisori. Să nu uităm aceasta şi să nu avem pretenţii exagerate.

Avem dreptul, desigur, să ştim unele lucruri despre tovarăşul nostru de viaţă „numaidecât, acum”. La fel şi el. Multe altele, însă, au nevoie de timp ca să poată trece puntea comunicării dintre noi. De aceea, a iubi aşa cum trebuie înseamnă să poţi avea răbdare. Tema aceasta este infinită. Aud din nou de departe cunoscutul toboşar care cântă, totdeauna, aceeaşi melodie: drumul către ceruri este lung şi anevoios! Acelaşi lucru se întâmplă şi cu arta comunicării dintre noi. Dacă, totuşi, insistaţi să o învăţaţi, este posibil să simţiţi, cândva, una dintre cele mai puternice emoţii; va fi clipa când veţi putea comunica fără cuvinte, „în tăcere”. Va fi o clipă minunată. Veţi face plimbări lungi, veţi sta pe malul mării şi, în aceeaşi clipă, sufletele voastre vor împărtăşi aceleaşi sentimente într-o comunicare tacită.
Cuvintele nu-şi vor mai avea rostul şi inimile voastre se vor bucura în pace. Îţi voi încredinţa rugăciunea pe care mă străduiesc să o repet înainte de fiecare predică a mea. Am luat-o de la un profesor înţelept, care cunoştea valoarea lucrurilor ce se spun şi greutatea lucrurilor care nu se spun. Poate vă va fi preţioasă în viaţa voastră comună: „Pune, Doamne, pază gurii mele și uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele”.

(Părintele Arsenie Papacioc, Dialoguri)


https://searchnewsglobal.wordpress.com/2014/03/02/iubirea-medicamentul-lumii/

[latan.elena]

[latan.elena]

Basmul din Carpaţi



Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. „Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. „Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă…„Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.. „Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul.


Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. „Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.”

Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. „Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. „Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: „Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. „Ce este aceasta?”, întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.” Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo.. Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. „Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.

Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?” „Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. „Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. „Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” „Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. „Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. „Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.

Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului.

Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.

Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. „Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.

Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten!

Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.

Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: „Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. „Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. „N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. „Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. „Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. „Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. „Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. „Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. „A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.

Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: „Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” „Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” „Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.

Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. „Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. „Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.

Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. „Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”. „Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. „Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. „Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. „A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. „De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. „Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”.

Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. „Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: „Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”

Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. „Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. „Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. „Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. „Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el.

Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: „Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…”

Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe… „Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…” „Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare.

Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. „Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. „Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”

Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau. „De ce?”, întrebă nedumerit copilul. „Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!

Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.

„Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. „Nu se poate! strigau aceştia.

Cum arată?” „E plin de iertare”, murmura copilul.

Fragment din textul „Basmul din Carpaţi”, publicat în cartea lui Dan Puric, „despre Omul Frumos”.

[latan.elena]

Spiritualitatea si transformarea autentica








Tot ceea ce nu poate ramane in lumina constiintei este un pacat si tot ceea ce creste in lumina constiintei este o virtute. Virtutea si pacatul nu sunt concepte sociale, ele se refera la realizarile noastre interioare. Intre ratiune si emotii exista unele dificultati, dar exista si compasiune, efortul de a se intelege reciproc. Multi oameni cred ca sentimentalismul este sinonim cu spiritualitatea.


Asta inteleg eu prin atitudine religioasa. Sa lasi totul in urma si sa te asezi sub un copac ca sa te simti fericit nu este deloc dificil. Oricine poate face la fel. Cand nu ai nimic de facut, e simplu sa te simti detasat. Cand ai foarte multe de facut, e greu sa nu te atasezi. Numai atunci cand faci totul, dar ramai simultan detasat, cand te misti in interiorul multimii, dar te simti perfect singur, abia atunci poti spune ca se intampla ceva real.


Nu este deloc dificil sa nu fii atasat de bani, lucruri si case, atunci cand nu le ai. Dar daca ai totul si ramai detasat – un cersetor intr-un palat – atunci poti spune ca ai realizat ceva cu adevarat profund. Daca te muti in Himalaya si esti detasat, nu poti spune ca reprezinti mai mult decat o nota singulara intr-o melodie. La fel si daca traiesti in mijlocul lumii si esti atasat. Dar daca traiesti in mijlocul lumii, dar te simti ca in Himalaya, atunci poti spune ca reprezinti o intreaga armonie, nu doar o nota muzicala.





Lotusul este unul din cele mai miraculoase fenomene ale existentei; de aceea, in Orient el a fost considerat de mii de ani simbolul transformarii spirituale. Buddha este asezat pe un lotus, Vishnu la fel. De ce lotusul? Deoarece aceasta floare are o semnificatie cu un simbolism puternic: creste in noroi. Este simbolul transformarii, al metamorfozei. Noroiul este murdar, miroase ingrozitor. Lotusul are un parfum minunat, dar se naste din noroiul pestilential, in mod similar, viata obisnuita este precum noroiul, dar ascunde posibilitatea de a deveni un lotus. Noroiul poate fi transformat, iar voi puteti deveni un lotus. Sexul poate fi transformat, devenind o stare de samadhi. Mânia poate fi transformata, devenind compasiune. Ura poate fi transformata, devenind iubire. Orice calitate negativa pe care o aveti la ora actuala poate fi transformata. Mintea zgomotoasa poate fi golita si transformata, devenind o muzica celesta.


​




Cand esti singur, nu exista nimic care sa-ti provoace mânia, care sa te faca sa te simti trist, sa te sileasca sa iti pui o masca. Esti singur; mânia nu iese la lumina. Nu se poate spune insa ca ea a disparut, ci doar ca nu are nici un pretext ca sa se manifeste. Chiar daca esti plin de mânie, nu exista nimeni care sa te insulte, sa te raneasca, provocandu-te astfel sa ti-o manifesti. E suficient sa te intorci, insa, printre oameni. Unii traiesc 50 de ani în Himalaya dar, cand se intorc in mijlocul lumii, descopera imediat ca mânia este prezenta, mai activa ca oricand, ba poate chiar mai puternica, intrucat a avut posibilitatea sa se acumuleze timp de 50 de ani. De aceea, ei se tem sa se intoarca in mijlocul lumii exterioare.





Mergeti in Himalaya. Veti vedea multi oameni ratacind pe acolo. Majoritatea sunt niste lasi, care nu au curajul sa se intoarca in mijlocul lumii exterioare. Ce fel de puritate este asta, daca este sustinuta de frica? Ce fel de celibat este acesta, daca s-a nascut din teama? Ce fel de realitate este aceasta, daca se teme de maya, de iluzie? Ce fel de lumina este aceasta, daca se teme de intuneric? De ce se teme ea, ca intunericul ar putea-o distruge, daca ar iesi la iveala? A distrus vreodata intunericul lumina?




Toti acei oameni continua sa rataceasca prin munti, tot mai tematori sa se intoarca in lume. Acolo au, cel putin, o imagine frumoasa de care sa se agate, pe care nimeni nu le-o poate distruge. In lumea exterioara, acest lucru ar fi mult mai dificil. Cineva te poate oricand calca pe picior aici, te poate oricand rani sufleteste.






Si eu sustin ca trebuie sa renuntati la mânie. Toate eforturile mele urmaresc insa transformarea voastra. Nu mai incercati sa schimbati peisajul exterior. Schimbati-va pe voi insiva. Schimbarea scenei nu poate ajuta pe nimeni; nu a facut-o niciodata.Voi va ganditi: „Voi medita mai multe ore pe zi”. Chiar daca ati medita 24 de ore pe zi, acest lucru nu va va ajuta daca meditatia nu va deveni o realitate a vietii, un mod de a trai. Asa cum procedati acum, puteti medita una, doua, trei, sase, 24 de ore pe zi, si tot nu veti intra in samadhi; in cel mai bun caz veti innebuni.(Osho)





(Samadhi inseamna desavarsirea spirituala, conditia suprema a fiintei umane. In practica zen se numeste Satori, in budism Nirvana, in crestinism mantuire. Realitatea starii de Samadhi trebuie traita efectiv, nu ajunge sa afli informatii despre ea sau sa incerci sa ti-o imaginezi, fiindca, oricum, este imposibil.)


SURSA:https://liviabonarov.wordpress.com/2...rea-autentica/

[latan.elena]

[latan.elena]

Singurul lucru pe care as vrea sa ti-l dau este gustul constientizarii.
Asta iti va schimba intreaga viata.
Nu este vorba despre a te disciplina, este vorba sa te faci luminos dinlauntrul tau.
Osho.








Dacă iubeşti nu este în nici un caz necesar să-ţi distrugi libertatea. Pot să existe laolaltă; nu există nici un antagonism între ele... Iubeşte omul, însă lasă-i totala libertate.
Iubeşte omul, însă de la începutul-începutului lămureşte faptul că nu îţi vinzi libertatea.
Osho - Când iubeşti








Inimile oamenilor nu se leagă numai prin armonie. Se leagă şi mai adânc prin răni. Se unesc prin durerile şi fragilitatea fiecăreia dintre ele. Nu există linişte fără ţipete de durere, eliberare fără sânge vărsat, acceptare fără pierderi acute. Asta stă la rădăcina adevăratei armonii.
Haruki Murakami

[latan.elena]

Tu nu esti în univers, esti universul, o parte intrinsecă a acestuia.
În cele din urmă nu esti o persoană, ci un punct focal în care universul devine conştient de sine.
Ce miracol uimitor!
- Eckhart Tolle -

[latan.elena]

Exista un exercitiu foarte puternic, destul de simplu, pe care am inceput sa il folosesc cu multi ani in urma. Primul gand pe care il proiectam pentru prima data in legatura cu o persoana sau un animal, atunci cand imi ieseau in cale era: Iti doresc fericire!

Si, cel mai important, aceasta idee era cu adevarat prima: Iti doresc fericire!
Si acest lucru schimba complet ceea ce se intampla intre tine si acea persoana. Va spun acest lucru din experienta. Uneori e foarte dificil atunci cand iti intalnesti inamicul, sau ai o situatie dificila… Iar in acest punct ai oportunitatea de a crea mai mult spatiu in jurul tau…
Vezi cum apare aceasta emotie negativa si inainte sa te cuprinda, ai timpul sa o transformi… Vezi lucrurile asa cum sunt: ca este o ignoranta evidenta; furia- si nu celalalt este o ignoranta din partea mea, din partea acelui om…
Transforma-l, renunta, intoarce-te catre iubire.

ITI DORESC FERICIRE!




Incearca si vezi cat de mult iti va schimba viata.
- Richard Gere

[latan.elena]

"Suflet drag care citesti aceste randuri, oricare ai fi si de oriune ai fi, nu stiu usile sau ferestrele tale ce cantec canta.Cunosc doar cantecul frunzelor asezate in simfonie pe pamant dupa ce le-am sarutat cu chitara obrajilor mei..Sa nu-ti pese niciodata de ce cred altii! Gura lumii o inchide doar buza mormantului Viata este ca o carte inchisa din care ei vad doar titlul ..Adevarul il cunosti doar tu.(...)

Putine cuvinte, multa iubire - Ieromonah Hrisostom Filipescu

[latan.elena]

ADEVĂRATELE MINUNI








Un tânăr fără credinţă spunea mereu că el nu crede în minuni. Dar într-o zi, mergând pe stradă, a întâlnit un om, care, plimbându-se încet, se oprea la tot pasul şi, privind în dreapta şi în stânga, exclama întruna:


– Doamne, ce minune! Ce minunăţii mi-a fost dat să văd!– Nu te supăra, a întrebat necredinciosul, dar la ce te uiţi şi te minunezi aşa de tare?

– Cum la ce? La floarea aceasta minunată! Şi la copacul de acolo şi, uite, priveşte norii, cât sunt de frumoşi!

– Ce ţi-e, omule, a mai spus necredinciosul, n-ai mai văzut flori sau copaci până acum? Ce, până acum nu te-ai mai uitat niciodată pe cer să vezi norii şi păsările zburând?

– Nu! – a răspuns omul. Vezi dumneata, până astăzi am fost orb din naştere, însă, cu o săptămână în urmă, familia m-a adus în acest oraş la un medic celebru care m-a operat şi m-a îngrijit cu multă dragoste. Chiar azi dimineaţă mi-a scos bandajele de la ochi şi, după ce a văzut că nu mai am nimic şi m-am vindecat complet, m-a lăsat să plec.

– De când am ieşit din spital, mă plimb însă pe străzi şi nu mă mai satur să privesc atâtea lucruri frumoase, atâtea minuni. Dumneata poate că, văzând în fiecare zi florile, copacii, oamenii din jurul tău, nici nu mai realizezi cât este de minunată această lume, cât este de uimitoare. Dar eu, eu o văd pentru prima oară şi, crede-mă, niciodată nu mi-am imaginat ceva atât de frumos.

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri frumoase pe care le-a creat şi pentru faptul mi-a ajutat să pot, în sfârşit, să le văd şi eu şi să mă bucur de ele. Dar, dacă tot ne-am întâlnit, spune-mi încotro găsesc o biserică, fiindcă vreau să aprind o lumânare şi să mulţumesc Domnului pentru minunea care a făcut-o ăstăzi cu mine.

Impresionat de cuvintele omului, necredinciosul l-a însoţit pe acesta până la bisericuţă apropiată. Au intrat împreună, au aprins câte o lumânare şi au început să se roage încet, în faţa unei icoane.În sufletul său, omul necredincios a înţeles că nu lumea era de vină, ci el. Toate erau pline de frumuseţe, toate erau minuni, dar el nu ştia să le vadă. Trece pe lângă ele, fără să le observe.Ce minune este mai frumoasă decât o floare ce se deschide, oferindu-şi parfumul? Poate cineva să-mi arate o minune mai mare decât dragostea şi devotamentul unei mame pentru copilul ei? Este cineva atât de crud, încât să nu simtă dragostea – minunea minunilor?Adevăratele miracole nu trebuie să le vezi, ci să le simţi.

Şi în orice creştin se întâmplă un miracol atunci când, apropiindu-se de ceilalţi prin dragoste, simte cum se apropie de Dumnezeu.

“Sfinţenia vine din dragoste. Toţi cei ce cred şi iubesc cu adevărat sunt sfinţi” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

http://www.ganduridinierusalim.com/adevaratele-minuni-o-pilda-care-te-trezeste-la-realitate/