Elena Latan

[latan.elena]

Pânã la Dumnezeu nu este nici jos, nici sus, nici aproape, nici departe, pentru cã Dumnezeu este pretutindeni si de aceea
El e mai aproape de tine decât sufletul si trupul tãu,
numai sã stii sã afli aceaastã apropiere prin credintã si rugãciune.
Domnul este aproape de toti cei ce-L cheamã din toatã inima.

(Pr. Arsenie Boca)

[latan.elena]

[latan.elena]

[latan.elena]

CAND NOUL ITI BATE LA USA, DESCHIDE-I!



Noul nu apare din tine, el vine de dincolo. Nu face parte din tine. E in joc tot trecutul tau. Noul creaza discontinuitate, de aici teama. Ai trait intr-un fel, ai gandit intr-un fel, ti-ai facut o viata confortabila pe baza credintelor tale. Apoi ceva nou iti bate la usa si intregul sablon al trecutului urmeaza sa fie tulburat. Daca lasi noul sa intre n-ai sa mai fii niciodata acelasi, noul te va transforma. Este riscant. Niciodata nu poti sa stii unde te va duce noul. Vechiul este cunoscut, familiar; ai trait cu el mult timp, esti la curent cu el. Noul este necunoscut. Poate sa iti fie prieten, poate sa iti fie dusman, cine stie? Singurul mod de a sti este sa-l lasi sa intre; de aici nelinistea, de aiciteama.Si nici nu poti sa-l respingi intruna, pentru ca vechiul nu ti-a dat inca ceea ce cauti. Vechiul ti-a promis ca iti da, dar nu s-a tinut de promisiune. Vechiul e cunoscut dar nefericit. Noul s-ar putea sa fie stanjenitor, incomod, dar exista posibilitatea ca el sa iti aduca fericirea. Asa ca nu-l poti respinge, dar nici nu-l poti accepta; de aici ezitarea, tremurul, marea neliniste ce apar in fiinta ta. E firesc sa fie asa, asa va fi mereu. Incearca sa intelegi aparitia noului. Toti oamenii din lume vor noutate pentru ca nimeni nu este multumit de ceea ce e vechi. Vechiul nu poate multumi pe nimeni pentru ca e cunoscut, si o data ce e cunoscut a ajuns sa se repete, fapt care il face plictisitor, monoton. Vrei sa scapi de el, vrei aventura, vrei ceva nou, si totusi cand noul iti bate la usa te dai inapoi, te faci mic, te ascunzi in vechi. Pentru a lasa noul sa intre e nevoie de curaj, si nu de curaj obisnuit, ci de curaj extraordinar. Iar lumea e plina de lasi, de aceea oamenii si-au oprit dezvoltarea. Cum sa te dezvolti daca esti las? La fiecare noua ocazie te codesti, dai inapoi, inchizii ochii. Cum sa te dezvolti? Cum sa fii? Doar pretinzi ca esti. Si pentru ca nu poti sa te dezvolti, nu poti sa cresti, trebuie sa gasesti cresteri inlocuitoare. Tu nu poti sa cresti, dar contul tau din banca poate sa creasca, asta e un inlocuitor. EL nu are nevoie de curaj, e perfect adaptat la lasitatea ta. Contul din banca creste intruna si incepi sa crezi ca cresti si tu. Devii mai respectabil. Numele tau si faima ta continua sa creasca si crezi ca tu esti in crestere? Nu faci decat sa te amagesti singur. Tu nu esti nici nume, nici faima. Contul din banca nu e fiinta ta. Dar daca’ te gandesti la fiinta incepi sa tremuri, deoarece daca vrei sa cresti, sa te dezvolti trebuie sa te lepezi de toata lasitatea.

Cum sa devenim noi? Nu putem deveni noi cu de la noi putere, singuri. Noutatea vine de dincolo, de la Dumnezeu, sa spunem. Noutatea vine de la existenta. Mintea e mereu veche. Mintea nu e niciodata noua, ea e acumularea trecutului. Noutatea vine de dincolo, e un dar de la Dumnezeu.

Necunoscutul si incogniscibilul, transcedentalul, au patruns in tine. Au patruns pentru ca nu esti sigilat si pus deoparte, nu esti o insula. Poate ca tu ai uitat transcedentalul, dar transcedentalul nu te-a uitat pe tine. Copilul poate si-a uitat mama, dar mama nu si-a uitat copilul. Tu, partea, s-ar putea sa gandesti “sunt separat”, dar intregul stie ca nu esti separat. Intregul a patruns in tine. Pastreaza contactul cu tine. De asta noul continua sa vina, desi nu-l primesti cu bratele deschise. El vine in fiecare dimineata, vine in fiecare seara. El vine intr-o mie si unul de feluri. Daca ai ochi sa vezi, il vei vedea venind continuu la tine.

Existenta continua sa se reverse asupra ta, dar tu esti inchis in trecutul tau. Parca ai fi intr-un fel de mormant. Ai devenit insensibil. Din cauza lasitatii ti-ai pierdut sensibilitatea. Sa fii sensibil inseamna sa simti noul – si atunci vor aparea fiorul noului, pasiunea pentru nou si aventura, si vei incepe sa patrunzi in necunoscut, nestiind incotro mergi. Mintea considera asta o nebunie. Mintea se gandeste ca nu e rational sa parasesti vechiul. Dar Dumnezeu e intotdeauna noul.De asta, legat de Dumnezeu nu putem folosi timpul trecut sau viitorul. Nu putem spune “Dumnezeu a fost” sau “Dumnezeu va fi”. Putem folosi numai prezentul: “Dumnezeu este.” El e intotdeauna proaspat, virgin. Si a patruns in tine.





Tine minte ca orice nou care vine in viata ta e un mesaj de la Dumnezeu.Daca il accepti esti religios. Daca il respingi, esti pagan. Omul trebuie doar sa se mai relaxeze putin pentru a accepta noul; trebuie sa se mai deschida putin pentru a lasa noul sa intre. Fa-i loc lui Dumnezeu sa intre in tine.

Acesta este tot rostqul rugaciunii sau al meditatiei – deschide-te, spune da, spune “Intra”, spune “Te asteptam de mult si sunt recunoscator ca ai venit”. Primeste intotdeauna noul cu mare bucurie. Chiar daca uneori este incomod, merita; chiar daca uneori noul te duce in sant, merita, pentru ca numai prin greseli inveti si numai prin greutati te dezvolti. Noul va aduce greutati. De asta alegi vechiul – vechiul nu aduce greutati, el e o consolare, e un adapost.

Si numai noul, acceptat profund si total, te poate transforma. Nu poti aduce noul in viata ta; noul vine singur. Tu poti fie sa il accepti, fie sa il respingi. Daca il respingi, vei ramane o piatra, inchis si mort. Daca il primesti, vei deveni o floare, vei incepe sa te deschizi….iar acea deschidere e o sarbatoare.

Numai intrarea noului te poate transforma, nu exista alte cale de transformare. Si tine minte, asta nu are nicio legatura cu tine si cu eforturile tale. Dar sa nu faci nimic inseamna sa incetezi sa actionezi; inseamna sa actionezi fara vointa sau directie sau impuls din trecut. Cautarea noului nu poate sa fie o cautare obisnuita, caci cum sa cauti noul cand nu-l cunosti, nu l-ai intalnit niciodata? Cautarea noului trebuie sa fie o explorare deschisa. Nu cunosti. Trebuie sa incepi intr-o stare de necunoastere si trebuie sa inaintezi cu inocenta unui copil, emotionat de posibilitati-iar posibilitatile sunt infinite.Nu poti sa faci nimic pentru a crea noul, pentru ca orice ai face va fi din vechi, va fi din trecut. Dar asta nu inseamna sa nu mai actionezi deloc. Actioneaza fara vointa sau directie, sau fara impuls din trecut, adica actioneaza spontan, lasa momentul sa decida. Nu impune decizia ta, pentru ca decizia ta va fi din trecut si va distruge noul. Actioneaza exact ca un copil. Abandoneaza-te in intregime momentului, si vei gasi in fiecare zi noi deschideri, o noua lumina, o noua intelegere. Iar acele noi intelegeri ne vor schimba continuu. Intr-o zi vei vedea dintr-o data ca in fiecare moment esti nou. Vechiul nu ma zaboveste, vechiul nu te mai inconjoara ca un nor. Esti ca un bob de roua, proaspat si tanar. Asta este adevaratul inteles al invierii. Daca intelegi asta, vei fi liber de memorie – memoria psihologica, adica. Memoria e un lucru mort. Memoria nu e adevar si nu va fi niciodata, pentru ca adevarul e mereu viu, adevarul e viata; memoria este persistenta a ceea ce nu mai e. Este traiul intr-o lume fantomatica, dar ea ne contine, este inchisoarea noastra. De fapt, este noi. Memoria creaza nodul, complexul numit “EU”, eul. Si aceasta entitate falsa numita “Eu” se teme continuu de moarte. De asta ti-e frica de nou.

De fapt, acestui “Eu” ii e frica, nu tie. Fiinta nu cunoaste frica, dar eul se teme, pentru ca eului ii este foarte frica de moarte. El e artificial, e arbitrar, in orice clipa se poate narui. Iar cand intra noul, apare teama. Eul se teme ca s-ar putea narui. A ajuns cumva sa se mentina intreg, dintr-o bucata, iar acum vine ceva nou, care il va zdruncina, facandu-l bucatele. De asta nu accepti noul cu bucurie. Eul nu poate sa accepte cu bucurie propria-i moarte – cum sa-ti accepte moartea cu bucurie?

Daca nu intelegi ca tu nu esti eul, n-ai sa poti sa primesti noul. O data ce ai inteles ca eul este amintirea trecutului si nimic altceva, ca tu nu esti memoria ta, ca memoria este exact ca un biocomputer, ca este o masina, un mecanism util, dar ca tu esti dincolo de ea, ai facut un pas urias. Tu esti constiinta, nu memorie. Memoria e continuta in constiinta, tu esti constiinta insasi. (…) Memoria este arhiva ta. Tu esti cel care cauta in arhiva, nu esti arhiva. (…) Dar memoria este intreaga energie vitala a eului. Fireste, memoria e veche, si se teme de nou. S-ar putea ca noul sa fie deranjant, s-ar putea ca noul sa nu fie digerabil. S-ar putea ca noul sa aduca necazuri. Va trebui sa te tot adaptezi si readaptezi. Lucrul asta pare dificil, anevoios.

Ca sa fii nou trebuie sa nu te mai indentifici cu eul. O data ce nu te mai identifici cu eul nu iti mai pasa daca moare sau traieste. De fapt, stii deja ca este mort. E doar un mecanism. Foloseste-l, dar nu te lasa folosit de el, eul se teme continuu de moarte pentru ca este arbitrar. El nu apare din fiinta, nu are cum sa apara din fiinta, pentru ca fiinta e viata, iar viata nu se teme de moarte. Viata nu stie nimic despre moarte. Sa mori ca eu inseamna sa nasti ca fiinta.

Noul este un mesager de la Dumnezeu, noul este un mesager de la Dumnezeu. Este o evanghelie! Asculta de nou, mergi cu noul, stiu ca ti-e frica. Mergi cu noul in ciuda fricii, si viata iti va fi tot mai bogata si intr-o zi vei putea sa iti eliberezi splendoarea intemnitata. Osho


https://luminarasaritului.wordpress.com/2012/07/18/despre-nou-fericire-si-cum-sa-nu-te-lupti-cu-frica/

[latan.elena]

Când mintea devine Cer – ”Am vrut să mă fac pustnic”

Magda Campeanu

Dintotdeauna mi-am dorit să întâlnesc un pustnic. Un om a cărui minte a devenit Cer și a ajuns să vadă dincolo de poleiala lumii acesteia. Un om care are inima scăldată în dulceața harului, prin rugăciune permanentă și viață curată. Un om ales de Dumnezeu.Și pentru că rugăciunile nu rămân niciodată fără răspuns…
N-am să vă spun nici unde, nici cine, nici cum… am să vă spun doar că, într-o zi rânduită de Cel de Sus, am mers la acest părinte pentru a lua o binecuvântare și un sfat.
După vreo două-trei ore de rugăciune, mi-a venit rândul să intru la părinte, dar acesta și-a ascuns darul față de mine. Nu mi-a spus nici pe nume, nu mi-a dezvăluit nici ce făcusem și nici nu mi-a profețit ceva.
M-a privit cu dragostea unui copil și cu mintea unui înțelept.
Apoi mi-a oferit o lecție. S-a smerit. El, cel la care oamenii vin să îi ceară îndrumare și sfat, s-a micșorat în fața mea. Am încercat să devin și eu mai mică, dar lumea îți cere tributul ei… când stai mult în ea.
Am înțeles că aceasta este diferența dintre lume și oamenii lui Dumnezeu. Lumea își poartă cu mândrie realizările, inclusiv mizeriile, în timp ce omul desprins de cele lumești urcă spre cele cerești prin inimă smerită.
Omul lui Dumnezeu este Viu, a făcut din inima sa o torță a Iubirii, în timp ce omul lumii agonizează permanent. Omul lumii umblă în cele mai dizgrațioase haine sufletești și zice: ‘’Sunt cel mai cel’’.
După gingașul model de smerenie oferit, a urmat o descoperire. Părintele îmi știa gândurile. Doar că tot din smerenie nu mi-a spus direct: ”Știu ce ai gândit”, ci… ”Înainte să intru în mănăstire vroiam să devin pustnic”
Apoi mi-a zugrăvit o poveste în care mi-am regăsit fiecare gând și în care am aflat răspunsuri.
Ce am înțeles atunci? Că putem trece pe lângă un sfânt fără să știm. Cu siguranță am și trecut. Că fiecare dintre noi vede doar atât cât poate să vadă, sau cât îi este dat.
Am mai înțeles ceva. Că important nu este să întâlnești un pustnic sau un sfânt, ci să te angajezi și tu pe acest drum al sfințeniei. Așa cu hainele zdrențuite prin lume, dar cu dorința de a descoperi Cerul din tine și din semenii tăi, pentru că – nu-i așa? – suntem fii Celui PreaÎnalt și suntem chemați la Nunta Mirelui. Cu ce fel de haine vom intra? Cu ce fel de minte și inimă?
”Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării.” – Cap. 18. Evanghelia după Matei.

http://www.frumusete-fara-limite.ro/2015/07/cand-mintea-devine-cer-am-vrut-sa-ma-fac-pustnic/

[latan.elena]

Povestea iubirii transpusa in arhitectura cladirilor !

Probabil unul dintre cele mai cunoscute monumente de arhitectura din lume, Taj Mahal-ul, este povestea in marmura alba a unei iubiri fara sfarsit.Considerat o incununare a tuturor palatelor, Taj Mahal-ul este un mausoleu din marmura alba situat in Agra, Uttar Pradesh, India. A fost construit de catre imparatul Shah Jahan, in memoria celei de-a treia sotii, Mumtaz Mahal, care a murit la nasterea celui de-al 14-lea prunc. Taj Mahal este considerat o bijuterie a artei islamice in India si o capodopera arhitecturala universala.

Reunind elemente ale arhitecturii persane si mughale, constructia complexului memorial de la Agra, a inceput in 1632, iar cladirea principala, mausoleul, mormantul printesei Mumtaz Mahal, a fost terminata in 1648. Intregul complex a fost gata in 22 de ani si a costat 32 de milioane de rupi in acele vremuri.Pentru construirea lui au fost aduse materiale din toata India si Asia, iar pentru transportul lor au fost folositi 1000 de elefanti. Sub imensa cupola alba si-au dat intalnire intr-o tesatura de piatra si metale scumpe peste 28 de tipuri de pietre pretioase si semipretioase.





Nimic nu a fost prea scump pentru o iubire atat de mare. Imparatul descrie Taj Mahalul asa :„Should guilty seek asylum here,
Like one pardoned, he becomes free from sin.
Should a sinner make his way to this mansion,
All his past sins are to be washed away.
The sight of this mansion creates sorrowing sighs;
And the sun and the moon shed tears from their eyes.
In this world this edifice has been made;
To display thereby the creator’s glory.”Desi se spune ca vazand frumusetea Taj Mahal-ului, imparatul Shah Jahan si-ar fi dorit un mausoleu asemanator, din marmura neagra, atunci cand a murit, a fost inmormantat alaturi sotia sa preiubita in Taj Mahal.Taj Mahal-ul este astfel simbolul iubirii eterne, fara margini, o iubire care nu se sfarseste o data cu dispartia celui iubit ci transcede timpul si spatiul. Chiar daca Taj Mahal-ul este un mormant, el nu este un monument funebru ci unul celebrativ, al iubirii care invinge orice, pana si moartea. Imparatul si-a dorit ca acest monument dedicat sotiei lui preferate si mult iubite sa dainuiasca peste vreme, sa invinga timpul si sa nu fie depasit vreodata in frumusete.Legenda sau nu, dorinta imparatului a fost implinita. Nu exista un templu al iubirii mai frumos si mai desavarsit ca Taj Mahal-ul pana in zilele noastre.




Daca acesta iubire in marmura alba este prea exotica si exorbitanta, sa ne mutam la noi in Europa si mai exact in Franta, tara iubirilor de capa si spada si domnite cu priviri rapitoare.Stiati ca minunatul castel Chenonceau de pe valea Loirei este un cadou al regelui Henry al II-lea catre amanta sa, seducatoarea Diana de Poitieres? O iubire mare are nevoie de o dovada pe masura.




Din pacate dupa moartea regelui, chiar daca Diana de Poitieres era mostenitoare legitima a acestui castel, sotia regelui Henry al II-lea, Catherine de’ Medici a preluat castelul transformandu-l in resedinta ei preferata.Pentru a sterge orice amintire legata de frumoasa amanta a sotului raposat, Catherine de Medici, organizeaza la castel primul bal cu focuri de artificii din intreaga Franta.

[latan.elena]

Cu toate acestea, amintirea stapanei de drept a acestui castel, Diana de Poitieres, nu s-a pierdut in fumul artificiilor si putem sa-i ghicim din farmec pierzandu-ne pasii, intr-o escapada romantica prin Chenonceau.







Dupa ce ne imbatam cu albastrul pur din dormitorul Dianei,





suntem prinsi in salonul ei intr-o discutie despre curaj pentru ca, dupa cum chiar ea spune : „Courage is as often the outcome of despair as of hope; in the one case we have nothing to lose, in the other everything to gain.”Si daca istoria nu a fost suficient de naucitoare, drumul spre iesire va fi un vals in vertigo de scari





Daca istorile de amor frantuzesti sunt prea siropoase, in Ucraina, in peninsula Crimea, pe stanca Aurora ,exista un castel dedicat dragostei mai putin platonice.





Construita in 1912, in cel mai romantic stil neo gotic, Lastivchyne hnizdo- Swallow’s Nest Castle, fantastica constructie, a fost numita Castel al Dragostei. Acest loc cu nume romantioc, a fost initial un mic adapost de lemn, un mic cuibusor de nebunii si iubiri ce trebuie ascunse de ochii lumii. Asadar, putem ghici un loc inchinat nu neaparat iubirii in sine cat mai ales actului de a face amor.






Dupa un cutremur puternic din 1927,care era sa surpe stanca pe care este construit, castelul a fost inchis timp de 40 de ani. Dupa o restaurare si consolidare serioasa, castelul a fost redat publicului larg. Intr-un peisaj plin de magie, prins pe un colt de stanca, castelul deserveste inca din 1975 un restaurant cu specific italian.Prins intre apus si rasarit, infratit cu stelele din Calea Lactee, Castelul Iubirii priveste spre capul Ai–Todor , ascultand povestile iubirilor de mult apuse sparte de valurile Marii Negre in mii de sclipri sarate, la marginea Universului.

[latan.elena]

Monumente de arhitectura care servesc ca simbol al dragostei, ca dovada a unei iubiri de nestramutat si fara de sfarsit sunt nenumarate, presarate peste tot in lume. Iubirea, ca sentiment, inseamna acelasi lucru in orice limba .Arhitectura ca dovada a iubirii a inspirat si va inspira povesti de dragoste. Oamenii cauta ca martora a iubirii lor materialitatea arhitecturii. Si povestea ei.In Verona, balconul Julietei si intreagul patio al casei Romeo si Julieta este un altar al iubirii. Mii de oameni vin si-si impartasesc iubirile, impline sau nu, cu peretii acestei cladiri pline de poveste.





Mii de ravase si scrisori stau dovada ca singurul lucru de care avem nevoie in viata cu adevarat este iubirea… si povestile de iubire.







Cu totii avem nevoie de o dovada palpabila de iubire si daca nu o putem oferi la “scara mare”, concretizata intr-un castel sau templu, putem sa o prindem pentru totdeauna intr-un lacat, pe podul iubirii din Paris.







Chair daca, se pare ca, luna februarie este cu predilectie una a iubirii, nu trebuie sa uitam sa ne iubim la fel de mult si in restul anului.Arhitectura e bucuroasa sa ne fie martora a legamantului de dragoste si a traiului fericit pana la adanci batraneti, indiferent de an, sezon, luna, zi sau ora.






Sa va iubiti frumos!

SURSA: http://freshhome.ro/idei/povestea-iu...ra-cladirilor/

[latan.elena]

[latan.elena]

Rugăciune către mine însumi






“Sa imi permit
sa vad, sa ascult si sa visez mai mult.
Sa vorbesc mai putin.
Sa plang mai putin.
Sa vad in ochii celor care ma privesc, admiratia
pe care mi-o poarta… si nu invidia
pe care imi imaginez eu ca o simt.
Sa ascult cu urechile atente
Si cu gura nemiscata,
Cuvintele care se transforma in gesturi
Si gesturile care devin cuvinte.
Sa-mi permit sa ascult intotdeauna ceea ce nu
mi-am permis sa ascult.
Sa stiu sa implinesc
visele care se nasc in mine si pentru mine,
si care mor cu mine, pentru ca n-am stiut ca sunt vise
Atunci,
sa pot trai
visele posibile
si cele imposibile;
acelea care mor
si reinvie
cu fiecare nou fruct,
cu fiecare noua floare,

cu fiecare caldura noua,
Cu fiecare noua picatura de roua,
cu fiecare noua zi.
Fie sa pot visa aerul,
sa pot visa marea,
sa pot visa iubirea.
Sa imi pot permite linistea formelor,
a miscarilor,
a imposibilului,
si a imensitatii, cu toata profunzimea.
Sa-mi pot inlocui cuvintele
Cu o atingere,
Cu un sentiment,
Cu intelegerea,
Cu secretul lucrurilor celor mai rare si pretioase,
Prin rugaciunea interioara
(aceea pe care o striga inima mea si
pe care numai ea o asculta,
Si la care numai ea raspunde).
Sa pot da masura potrivita afectiunii,
Sa experimentez forma,
Sa zaresc curbele,
Sa desenez liniile drepte,
Si sa invat savoarea exuberantei care ni se
arata in micile intamplari
ale vietii.
Sa pot reproduce in suflet,
Imaginea care patrunde prin ochii mei
devenind parte suprema a naturii,
creandu-ma si recreandu-ma in fiecare moment.
Sa pot plange mai putin de tristete
si mai mult de bucurie.
Lacrimile mele sa nu fie in van,
Si nici indoielile mele sa nu fie zadarnice.
Sa stiu sa ratacesc calea,
Dar sa pot sa imi recuperez destinul
cu demnitate.
Sa nu-mi fie teama de nimic,
mai ales de mine insumi sa nu ma tem:
- Sa nu-mi fie frica de fricile mele!
Sa adorm
atunci cand vine timpul sa vars lacrimi inutile,
si sa ma trezesc cu inima plina de sperante.
Sa pot face din mine o persoana calma,
in mijlocul propriilor mele nelinisti.
Intelept in propriile mele limite,
mici si inexacte.
Sa fiu umil in fata maretiei,
a gafelor si naivitatii.
Sa pot realiza cat de neinsemnate sunt
maretiile mele si cat de pretioasa este micimea mea.
Sa-mi permit sa fiu mama,
sa fiu tata, si, daca va fi necesar,
sa fiu orfan.
Sa-mi permit sa ii invat pe ceilalti putinul
pe care il stiu si sa invat eu insumi nenumaratele
lucruri pe care nu le stiu.
Sa impartasesc ceea ce imi vor arata maestrii
Si sa inteleg bucuria cu care cei simpli isi
impartasesc experientele;
Sa respect neconditionat fiinta;
fiinta in sine, fara nimic altceva ce ar putea avea dincolo de esenta ei.
Sa insotesc singuratatea celui care a sosit,
Sa ma predau motivului celui care a plecat,
Si sa accept bucuria celui care a ramas.
Sa pot iubi si sa fiu iubit.
Sa pot iubi chiar daca nu sunt iubit.
Sa fiu bland atunci cand primesc mangaieri;
Sa mangai chiar si atunci cand nu am parte de
blandete.
Sa nu fiu niciodata singur, nici macar cand imi doresc sa fiu singur.
Amin”.


Oswaldo Antonio Begiato