Elena Latan

[latan.elena]

Ai privit doar cu inima încât să ai senzaţia că ochii sunt de prisos, iar ceea ce contează este doar acea căldură, acea frumuseţe ultimă şi fără de sfârşit pe care ajungi să o cunoşti şi să o respiri doar cu Sufletul?

Ai privit doar cu inima încât să poţi să aduni în ea frumuseţea apusului şi explozia nesfârşită a răsăritului?

Ai privit doar cu inima încât să trăieşti fiecare zi ca şi cum ar fi ultima bucurându-te de binecuvântarea graţiei răsăritului şi de mângâierea tainică a apusurilor?

Ai privit doar cu inima încât între ieri şi azi să vezi mereu frumuseţea clipei, să trăieşti fiecare moment ca pe o naştere sub botezul frumuseţii, să dai fiecărui moment posibilitatea de a-ţi aduce acel moment de frumuseţe sublimă şi de divinitate cu care a fost încărcat?

Ai privit doar cu inima încât să poţi trăi plenar viaţa, în lumina spontaneităţii divine, în virtutea acelei forţe a binelui care este şi va fi mereu triumfătoare?

Ai privit doar cu inima încât să treci prin viaţă făcându-ţi aripi din frumuseţe, din iubire şi din credinţa în sine, în pofida oricărui lucru, aspect, eveniment care pare a fi de netrecut, de nedepăşit prin dificultatea aparentă?

Ai privit doar cu inima încât să fii deschis în faţa vieţii şi să aduci viaţa în sufletul şi în inima oamenilor?

Ai privit doar cu inima încât să ai sufletul curat ca al unui copil şi să nu încetezi nici o clipă să crezi în miracole, pentru că miracolele se produc în fiecare clipă, doar ochiul sufletului este necesar să le perceapă?

Ai privit doar cu inima încât să ai sufletul plin de acea lumină a iubirii, a frumuseţii şi a dorului de absolut?

Ai privit doar cu inima încât să vii mereu în lume cu sufletul plin de magia frumuseţii absolutului şi să faci astfel încât această frumuseţe din sufletul tău să umple sufletele celor însetaţi de frumuseţe şi celor ce au au uitat de această frumuseţe?

Ai privit doar cu inima încât trăind mai mereu în această frumuseţe şi în această plenară spontaneitate a clipei viaţa să devină un dans al conştiinţei, o atingere caldă a aripei spiritului divin care acoperă cu frumuseţea lui această manifestare?

Nu uita că inima ta este mereu acolo, aşteaptând cuminte şi tăcută să o asculţi şi să priveşti lumea doar prin ochii ei.



http://svetlanasauciuc.blogspot.ro/

[latan.elena]

„Omul, în întregimea lui, are a doua însemnătate, după Dumnezeu; un singur suflet e mai de preţ decât toată materia lumii.

Omul nu e o făptură închisă în lumea de aici. El nu se mulţumeşte numai să creadă în existenta unei lumi nevăzute, sau să deducă existenta ei din cea văzută, ci urmăreşte să se afle într-o legătură cu ea. Dar chiar dacă n-ar urmări, el suferă o înrâurire necontenită de la acea lume, chiar când nu are cunoştinţă actuală a acestui fapt. Destinul omului nu se desfăşoară influenţat numai de factori materiali şi biologici, sau cârmuit numai de voinţa proprie, ori a celorlalţi oameni, ci asupra lui stau aplecate în fiecare clipă puterile Cerului, cât şi ale iadului, încercând să-l înrâurească în sensul urmărit de ele.

Omul nu e o fărâmă uitată în spaţiul lumii, ci tot ce există îi poartă un palpitant interes.
Însemnătatea omului se arată nu numai prin faptul că a fost creat după chipul lui Dumnezeu, ci şi în aceea că pentru fiecare şi în jurul fiecărui ins, se dă o neîntreruptă luptă nevăzută. În jurul fiecărui om e concentrată întreaga existenţă creată şi necreată, văzută şi nevăzută." (D. Stăniloae, „Elemente de antropologie ortodoxă").

Sunt deosebit de semnificative, în Evanghelia de astă seară, cuvintele lui Iisus că: „duhul rău caută odihnă", pe care n-o găseşte prin pustii, ci numai în inima omului.
Şi iarăşi semnificative sunt şi cuvintele din rugăciunea Liturghiei, din timpul Heruvicului: „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru sfinţi Te odihneşti".

Mintea şi inima, iubirea şi cunoaşterea sunt „locul" lui Dumnezeu în om. Dar şi „urâciunea pustiirii" poate să cuprindă „locul cel sfânt", cum zice proorocul Daniil.
Deci după texte, inima şi mintea omului pot să fie: sau „odihnă" duhurilor rele şi chinuire lui Dumnezeu, sau „odihna" lui Dumnezeu şi chinuirea duhurilor rele.

Avem două conştiinţe paralele: e fapt important acesta şi aproape necunoscut. Subliniem: „conştiinţa religioasă" şi „conştiinţa eului".
„Adesea «conştiinţa religioasă» apare ca întunecată, pentru că duşmana sa, «conştiinţa eului», cu o forţă extremă, o ţine în nemişcare.
Ea continuă totuşi chiar aşa să dea mărturie.
O inversare a situaţiei - mântuirea - nu poate avea loc decât sub acţiunea conştiinţei religioase, normative, revelată în Iisus Hristos.

În «conştiinţa eului» omul se înţelege ca centru al lumii şi reduce la el toate elementele existenţei, de care se ştie conştient.

În sfera «conştiinţei religioase», dimpotrivă, se descoperă în întregime dependent de o Putere care-l depăşeşte, îl pătrunde şi-l atrage spre Ea" (Pfenigsdorf).

Iată la ce adâncimi se dă războiul nevăzut.
Pe «conştiinţa eului» se grefează trufia, căpetenia răutăţilor.
Pe «conştiinţa religioasă» se altoieşte smerenia, mama tuturor virtuţilor. Şi una şi alta au expresia lor exterioară, văzută: una, dragostea ascultării desăvârşite (Filipeni 2,8) şi alta îndărătnicia şi toată răzvrătirea.

Văpaia acestui război n-o stinge decât „smerenia - dulama lui Dumnezeu".
- Şi e mai bine a fi smerit decât a şti ce este smerenia.

Prislop, Vineri XXIII
27.X.49 Luca 11,22-26

https://invitatielaortodoxie.files.w...vinte-vii1.pdf
https://www.youtube.com/watch?v=k3HCqSNXMuU
https://www.youtube.com/watch?v=ZCj5Dw8UKKk


http://www.sfatulbatranilor.ro/threa...l-nev%C4%83zut

[latan.elena]

[latan.elena]

Parintele arsenie Boca : ''Cand viata ti se pare cumplita, fa-ti un ceai si bea-l din cea n\mai draguta ceasca .''


„O familie a plecat într-o excursie în Anglia pentru a cumpăra ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversări de la căsătorie. Şi soţiei şi soţului le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, obiecte ceramice, în special ceştile de ceai. Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat: „Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos!”. În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească: ‒ Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva, am fost doar un bulgăre de argilă roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: „Nu face asta!”,„Nu-mi place!”, „Lasă-mă în pace!”, dar El a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe: „Încă nu!”. Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. „Opreşte! Ameţesc! O să-mi fie rău!”, am strigat. Dar Stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit: „Încă nu”. M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit şi m-a modelat, până a obţinut forma care i-a convenit, iar apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atâta căldură! Am strigat, am bătut şi am izbit uşa... „Ajutor! Scoate-mă de-aici!” Puteam să-L văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele Sale, în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: „Încă nu”. Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft... am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! „Ei, aşa este mult mai bine”, m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. „O, te rog, încetează, încetează!”, am strigat. El doar a dat din cap şi a spus: „Încă nu!” Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. Am plâns... eram convinsă că nu voi scăpa! Eram gata să renunţ. Chiar atunci, uşa s-a deschis şi El m-a scos afară şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat şi am aşteptat, întrebându-mă: „Oare ce are de gând să-mi mai facă?”. O oră mai târziu, mi-a dat o oglindă şi a spus: „Acum uită-te la tine!”. Şi m-am uitat. „Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu... Este frumoasă. Sunt frumoasă!” El mi-a vorbit blând: „Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald şi neplăcut în cuptor, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult, fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine”. Morala povestirii este următoarea, arăta duhovnicul Arsenie Boca: „Dumnezeu ştie ce face cu fiecare dintre noi. EL este Olarul, iar noi suntem argila Lui. El ne va modela, ne va face şi ne va expune la presiunile necesare, pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta şi sfânta Sa voie. Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când lumea îţi pare că se învârteşte necontrolat; când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşază-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu Olarul”.

[latan.elena]

Nu uita niciodată că pielea se încreţeşte, părul încărunţeşte, iar zilele se transformă în ani… dar ce e mai important se conservă; forţa şi determinarea ta nu au vârstă. Spiritul tău este cel care îndepărtează pânzele de păianjen. Dincolo de orice punct de sosire e unul de plecare. Dincolo de orice reuşită e o altă încercare. Cât timp trăieşti, simte-te viu. Dacă ţi-e dor de ce făceai înainte, fă-o din nou. Nu te pierde printre fotografii îngălbenite de timp… mergi mai departe atunci când toţi se aşteaptă să renunţi. Nu lăsa să se tocească tăria pe care o ai în tine. Fă astfel ca în loc de milă să impui respect. Când nu mai poti să alergi, ia-o la trap. Când nu poţi nici asta, ia-o la pas. Când nu poţi să mergi, ia bastonul. Însă nu te opri niciodată. >>

Maica Teresa

[latan.elena]

Nu-i mai vestiţi omului mituri noi
şi nu-i mai propuneţi noi explicaţii teologice
despre fiinţa lui şi despre univers;
ci indicaţi-i acest centru al lui însuşi,
dincolo de orice mit şi de orice teologie,
faceţi-l să descopere nu „ceea ce este”
ci mai întâi căEL ESTE.

(Henri Le Saux)












Putini sunt cei care privesc cu proprii lor ochi
si simt cu propria lor sensibilitate.

(Albert Einstein)

[latan.elena]

„Așa se comportă întotdeauna toți oamenii,


întotdeauna alegând calea greșită,


întotdeauna alegând să fie triști, deprimați, să se simtă mizerabil.


Trebuie să existe motive profunde pentru asta, și există.


În primul rând, felul în care sunt crescute ființele umane joacă un rol foarte clar.


Dacă ești nefericit, câștigi ceva din asta; întotdeauna câștigi.


Dacă ești fericit, întotdeauna pierzi.


De la începutul începutului, copilul simte diferența.


De câte ori este nefericit, toată lumea își manifestă simpatia față de el, câștigă simpatie.


Toată lumea încearcă să se arate iubitoare față de el, copilul câștigă dragoste.


Și, chiar mai mult de-atât, de câte ori este nefericit, cineva se arată atent față de el, copilul câștigă atenție.


Atenția funcționează ca un aliment pentru el, un stimulent foarte alcoolic.


Îți conferă energie; simți că ești cineva.


De aici atâta nevoie, atâta dorință de a căpăta atenție.


Dacă toată lumea stă cu ochii pe tine, devii important.


Dacă nu se uită nimeni la tine, te simți ca și cum nu ai fi acolo, ca și cum nu ai mai fi deloc, ești o nonființă.


Când oamenii se uită la tine, când oamenilor le pasă de tine, capeți energie.


Eul există în relații.


Cu cât oamenii manifestă mai multă atenție față de tine, cu atât mai mult eu capeți.


Dacă nu se uită nimeni la tine, eul se dizolvă.


Dacă toată lumea te-a uitat complet, cum poate să existe eul?


Cum poți să simți că exiști?


De aici și nevoia de societăți, asociații, cluburi.


Peste tot în lume există cluburi – Rotary, Lions, loje masonice –, milioane de cluburi și societăți.


Aceste societăți și cluburi există numai și numai pentru a le acorda atenție persoanelor care nu pot să obțină atenția în alte moduri.


De la începutul începutului, copilul învață politica.


Politica este: pari cât mai nefericit, pe urmă primești simpatie, pe urmă toată lumea este atentă.


Pari bolnav – devii important.


Un copil bolnav devine dictatorial; întreaga familie trebuie să se țină după el – orice ai spune, aceea este regula.


Când este fericit, nu-l ascultă nimeni.


Când este sănătos, nimănui nu-i pasă de el.


Când este perfect, nimeni nu este atent cu el.


De la începutul începutului alegem latura nefericită, tristă, pesimistă, întunecată a vieții.


Aceasta este una dintre realități.


Al doilea lucru legat de acesta este: de câte ori ești fericit, de câte ori ești vesel, de câte ori ești în culmea fericirii și exuberant, toată lumea este invidioasă pe tine.


Invidia înseamnă că toată lumea este antagonică, nimeni nu este prietenos; în acel moment, oricine este un dușman.


Așa că ai învățat să nu fii atât de exuberant încât toată lumea să devină dușmănoasă față de tine – să nu-ți arăți exuberanța, să nu râzi.


Uită-te la oameni când râd.


Râd foarte calculat.


Nu este un râs care vine din suflet, nu vine din străfundurile ființei lor.


Mai întâi se uită la tine, apoi judecă… și pe urmă râd.


Și râd până la un punct, până în punctul în care vei tolera, până în punctul în care să nu te simți prost, până în punctul în care nimeni să nu devină invidios.


Până și zâmbetele noastre sunt politice.


Râsul a dispărut, fericirea a devenit absolut necunoscută, iar a fi exuberant este aproape imposibil, deoarece nu este permis.


Dacă ești profund nefericit, nimeni nu va crede că ești nebun.


Dansul este respins, cântatul nu este acceptat.


Un om exuberant – când vedem unul, ni se pare că ceva este în neregulă.


Ce fel de societate este aceasta?


Dacă cineva este nefericit, totul este în regulă; își găsește locul, deoarece întreaga societate este nefericită, într-o măsură mai mică sau mai mare.


El este un membru, face parte din rândurile noastre.


Dacă cineva devine exuberant, credem că a luat-o razna, că a înnebunit.


Nu e de-al nostru – și suntem invidioși.


Din cauza invidiei îl condamnăm.


Din cauza invidiei vom încerca în toate felurile să îl readucem în vechea lui stare.


Numim această stare veche normalitate.


Psihanaliștii vor sări în ajutor, psihiatrii vor sări în ajutor pentru a-l readuce pe acel om la starea normală de nefericire.


Societatea nu poate să accepte extazul.


Extazul constituie marea revoluție.


Repet: extazul este marea revoluție.


Dacă oamenii devin exuberanți, întreaga societate va trebui să se schimbe, deoarece această societate se bazează pe nefericire.”


(Osho, „Echilibrul corp-minte)

[latan.elena]

Legea atractiei este impersonala. Ea opereaza la fel ca un aparat xerox. Legea fotocopiaza ceea ce gandesti si ceea ce simti in fiecare moment, dupa care iti trimite fotocopia exacta sub forma vietii tale. De aceea, tu iti poti schimba extrem de usor viata si lumea in care traiesti.
Daca doresti sa schimbi lumea exterioara, tot ce trebuie sa faci este sa iti schimbi gandurile si sentimentele, iar legea atractiei va fotocopia aceasta schimbare.
(R.Byrne)

[latan.elena]

Sandor Kasza



DESPRE CONSECINȚE ȘI DESTIN
Se spune că: ”cine caută - găsește”, însă, nu toți înțelegem ceea ce căutăm și prea puțini dintre noi - știm să căutăm acele lucruri care valorează mai mult decât cele la care renunțăm pentru ele, sau pe care le pierdem inconștienți pe drum. Dovada acestei realități oglindite în lume - este numărul atât de mare al nemulțumiților și atât de mic, de valori.

Ca să recunoaștem valoarea și să n-o pierdem pe drum, este esențial să învățăm întâi, să prețuim și să iubim, ceea ce suntem, ceea ce facem, și ceea ce avem. De n-o putem face, înseamnă că încă nu știm cum arată iubirea valoarea din noi.... A porni astfel la drum fără o măsură a iubirii și a nevoii de valori, ne va împiedica să le recunoaștem, atunci când le întâlnim pe drum...

Ca să învățăm iubirea, a cărei semințe n-au încolțit încă în noi, va trebui să o învățăm de la cei a căror iubire pentru noi, n-a fort compromisă de a lor frici, condiționări sau vini. De astfel de modele ale iubire condiționată, ne-au condus în viață - rușinea, nemulțumirile sau auto-învinuirea noastre - sunt inutile și de prisos, căci ele ne-ar servit doar în a crede, că nu avem în suflet iubirea și avem puterea de a o dărui.

Lipsa de iubire, abuzurile, erorile și condiționările din trecut, au fost căi prin care am fost învățați să prețuim doar ceea ce este bine pentru cei care au așteptări de la noi, și să ne simțim vinovați, să să fie frică de pedeapsă: - atunci când greșim, - când ignorăm regulile celor din afară sau, - alegem ceea ce e bine și pentru noi.

E timpul să ne iertăm și să-i iertăm pe cei care din inconștiența propriilor modele greșite eronate de iubire și valoare, ne-au abuzat - și să ne îngăduim să ne conștientizăm propriile erori, carențe și răni sufletești: - pentru a ne detașa de emoțiile negative atașate lor, - de cauzele care ni le readuc în viață, și - pentru a le recunoaște prin asumarea lecțiilor lor, ori de câte ori le întâlnim.

Suferința dată de carența de iubire, este calea prin care toate ființele rănite trec. În drumul nostru de transformare prin conștiință, și prin vindecarea sufletească ce o dobândim - ne transformăm și iubirea condiționată, în iubirea autentică, ce prin spirit devine abundență de energie vie.

Asumarea procesul de vindecare, ne oferă posibilitatea de a experimenta și a învață să ne oferim nouă înșine iubirea necondiționată, renunțând la o mai aștepta sau a-i învinui pe cei care începând din copilărie, nu au înțeles de ce avem nevoie sau n-au știut, cum să ne ofere iubirea de care aveam atât de mare nevoi - pentru a o recunoaște acum, și să nu ne fie teamă, să ne deschidem inima și s-o dăruim.

Când ne deschidem inima și lăsăm lumina iubirii să ne hrănească viața, eliberându-ne sufletul de orice frică, condiționare, atașament, așteptare, vinovăție, nemulțumire, negativitate și de griji - ne dăm puterea de a experimenta abundența ei și de a o putea dărui, lăsând-o să curgă în mod liber și necondiționat, dinspre noi spre ceilalți, pe preaplinul sufletului nostru dărui.

În procesul de reînvățare a iubirii și a prețuirii valorilor noastre și a celorlalți, sentimentul vinovăției, a însingurări și al înstrăinării dispar, iar trauma separării se vindecă. În locul ei, renaștem într-o perspectivă luminată, a Sinelui nostru, prin care ne redescoperim sursa infinită a iubirii și a luminii din Univers, prin conexiunea scânteii divine lăuntrice, care prin armonie ne leagă de tot ceea ce a fost, este și va fi să vie. În acel moment mirific de metamorfoză al conștiinței și, al conștientizării Sursei divine din lăuntrul nostru, frica de trauma separării și a pedepsei dispare.

Atunci când înțelegem că, pentru a fi împliniți, iubiți și fericiți - nu avem nevoie de nimic din afară care să ne condiționeze desăvârșirea, valoarea și măreția - vom deveni capabili să ne dăruim iubirea ființei noastre lăuntrice și Sinelui copilului rănit din noi. Din acel moment, vom începe să să ne schimbăm complet convingerea că valoarea și prețuirea de sine, are nevoie de confirmări din afară sau că trebuie să se bazeze pe modul în care alții reacționează față de noi.

Atunci, când vom înțelege că nimeni din afară - nu poate să ne vindece și să afle căi și răspunsuri pentru problemele și neajunsurile cu care ne confruntăm, mai bine decât o putem face NOI - vom fi pregătiți să ne asumăm în mod responsabil și autentic, calea acceptării învățării prin experiența ”încercării și a erorii” - formându-ne obiceiuri sănătoase și, antrenându-ne să ne prețuim așa cum suntem prețuindu-ne experiențele așa cum vin și sunt, și dând valoare la ceea ce suntem, facem și avem.

Atunci, când vom înțelege că, cei din afara noastră - ne pot doar susține și încuraja , dar nu ne pot învăța și cum să ne iubim pe noi înșine - vom renunța să avem așteptări din afară și să hrănim prin neîmplinirea lor, decepții, orgolii și nemulțumiri, căci - vom înțelege că nimeni în afara noastră, nu poate să ne substituie viața și nici experiențele în procesul de învățare, pe calea devenirii și a desăvârșirii propriului nostru destin.

Atunci când prin prin trezirea conștiinței divine și prin împăcarea minții și a inimii, vom dobândi pacea sufletească - vom dobândi prin înțelegere, claritatea asupra sensului vieții, pentru a ne vom urma calea, a ne împlini rostul și a ne desăvârși spiritul, în trupul ce-l poartă prin karmă și destin, aici, pe acest Pământ
sk

[latan.elena]

Madalina Dobre


Scrierile tradiţionale descriu conştiinţa ca pe un câmp, o bucată de pământ pe care pot fi semănate tot felul de seminţe - seminţe pentru suferinţă, fericire, bucurie, tristeţe, teamă, furie, speranţă. Iar memoria acestor emoţii este descrisă ca un hambar umplut cu toate seminţele strânse de noi.
De îndată ce o sămânţă se manifestă în conştiinţă, ea se va reîntoarce mult mai puternică la locul său din hambar.
În fiecare moment în care percepem ceva frumos şi liniştitor, udăm seminţele păcii şi ale frumuseţii din noi. Iar în acest răstimp, seminţele pentru frică sau durere se usucă.

Thich Nhat Hanh