„O, Iubire plină de transfigurare! – artele frumoase sunt copilele tale; tu ai călăuzit întâia oară pe pământ sfânta poezie, singura hrană a sufletelor nobile, care trimit din singurătate cântul lor dumnezeiesc celor mai îndepărtate generaţii, îndemnându-le prin cuvinte şi gânduri, inspirate de cer, la fapte glorioase; tu aprinzi din nou în inimile noastre singura virtute folositoare muritorilor, Tu eşti Mila care aruncă uneori o umbră de surâs pe buzele nefericitului condamnat la suferinţă şi tu faci să renască fără încetare puterea cea divină şi zămislitoare a fiinţelor, fără de care totul ar fi haos şi moarte. Dacă ne-ai părăsi, tu, iubire, Pământul ar ajunge neroditor; vieţuitoarele ar fi vrăjmaşe între ele; soarele – foc vătămător, iar lumea – jale, spaimă şi distrugere universală.”
Ugo Foscolo
''Pe lângă nefiinţa cea de toate zilele, ce miracol – fiinţa! Ea este incredibilul, e ceea ce nu se poate întâmpla, e starea de excepţie. Asupra ei nimic n-are putere, decât poate dorinţa noastră de-a ajunge la ea, de a-i forţa intrarea, de-a o lua cu asalt.''
Emil Cioran
Despre tandrețe
Motto: " Lucrurile pe care le-am dorit eu, nu le-am putut obţine niciodată cerându-le sau luptându-mă pentru ele. Cum poţi să lupţi pentru tandreţe? Sau pentru duioşie? Cel mult poţi să le aştepţi." (Octavian Paler)
Tandreţea este un sentiment aparte, greu de definit, deoarece include in el senzații amestecate. De aceea, este greu de descris: este și nu este iubire, este duioșie și nu numai, este căldură și nevoie de iubire, toate amestecate într-o entitate diferită. Este un gen de afecțiune aleasă pe care ne-o dorim toți cei înzestrați cu suflet, animale superioare ori nu. Căci sufletul fiecăruia este cel care tânjește după afecțiune și dovezi de tandrețe, atunci când dorim să simțim dacă mai contăm pentru cineva și suntem parte din viața oamenilor prețioși nouă. Frustrant este că nimeni nu poate fi obligat să împărtășească din tandrețea pe care alții și-o doresc, tocmai pentru că ea este un sentiment atât de personal!
Simțim nevoia de tandrețe încă de când începem să devenim conștienți de prezența noastră pe lume. Afecţiunea transmisă nouă prin tandrețe este percepută ca o energie bună, blândă și caldă, protectoare și regeneratoare şi care ne face să ne simțim importanți și prețioși pentru cineva anume. Daca ar fi să asemăn tandrețea cu ceva, atunci ar fi cu sentimentul pe care îl ai în pântecele matern, acea senzație de bine și protecție, căci știi că ești iubit, iar altcineva are grijă de tine, cu toată dăruirea de care este în stare.
Într-o primă fază, ca să devenim oameni întregi, ceea ce ne lipsește este tandrețea părinților și a familiilor noastre. Afecțiunea simțită în copilărie poate fi definitorie pentru tinerii și adulții care vom deveni, pentru știința noastă ulterioară de a degaja tandrețe către alții. Copiii lipsiți de tandrețe se simt nedoriți, neprotejați, respinși din paradisul familial. Am prieteni care au ajuns adulți frustrați pentru că, în copilărie, n-au avut parte de căldura familială de care aveau nevoie, fiind crescuți fie de bunici, fie de un părinte singur, fie de părinți egoiști care n-au știut să dea mai depare din surplusul lor de tandrețe. De multe ori, aceia n-au recunoscut sentimentul pentru că, la rândul lor, nici ei n-au avut parte de prea multă. Asta nu înseamnă că oamenii nu se pot dezvolta fără tandrețe, dar e mai bine să aibă parte de această experiență deosebită care înseamnă revărsarea duioșiei, grijii și iubirii familiei asupra lor, atunci când au mai mare nevoie de ele, pentru a se simți protejaţi.
Deși avem nevoie acută de ea, tandrețea nu se cere, căci cerută, ea nu mai are nici o valoare. Ea valorează ceva doar atunci când ceilalți ti-o arată spontan, ca semn al aprecierii lor. De-abia atunci te simți, cu adevărat, băgat în seamă. La tinerețe și la vârsta adultă, nevoia noastră de tandrețe își schimbă sursele: dorim să ne acorde tandrețe cei pe care-i iubim și în care investim sentimente; dăruim noi tandrețe, ca părinți și ca soți, dar simțim o mare nevoie ca această tandrețe să ne fie întoarsă de către recipienții tandreței noastre. Am vrea să fim asigurați că cei apropiați ne poartă în sufletul lor, așa cum îi purtăm și noi, că ne poartă de grijă, interesându-i stările noastre, gândurile noastre, neliniștile noastre. Că noi contăm pentru ei și că toate eforturile noastre de a le arăta iubirea și aprecierea noastră sunt înțelese și apreciate. Că, atunci când iubirea pătimașă și tinerească se stinge, liantul acela care înseamnă tandrețea între oameni este acolo pentru întotdeauna. Iar pentru ca să simțim asta, avem nevoie de semne exterioare de tandrețe din partea celuilalt.
Tandrețea nu se exprimă în cuvinte, ea este tăcută și demonstrativă: o îmbrățișare protectoare, un gest afectuos de apreciere, o mână pusă peste a ta la durere, o mângâiere plină de compasiune la nevoie sunt gesturi tăcute, valoroase și atât de necesare. În marea spaimă de singurătate din care apar fricile noastre existențiale, durerea și spaima de abandon, gesturile tandre și afecțiunea celor de lângă noi valorează mai mult decât o mie de cuvinte rostite. Ele îți demonstrează că pentru cineva exiști și contezi, iar asta îți dă puterea să mergi mai departe.
SURSA: http://frumuseteapierdutaavietii.blo...-tandrete.html
Ultima modificare făcută de latan.elena; 07.02.2018 la 13:06.
La început când încă mai purtam
pe suflet coaja de var a sufletului
credeam şi speram
iubind să fiu iubit.
Mai târziu când dădeam din trup
ca dintr-o aripă
în sângerosul aer, mi-am zis:
dacă pot să iubesc mi-e destul
şi mi-este surâs
şi mi-este vis
dacă pot să iubesc.
La urmă, la umbră
am cântat:
dacă cineva poate să iubească
e împărat
dacă cineva este iubit
e infinit
şi dacă există iubire
din goluri se naşte plinul.
Nichita Stănescu
Momentan sunt 214 utilizatori care navighează în acest subiect. (1 membri și 213 vizitatori)
Marcaje