Elena Latan

[latan.elena]

[latan.elena]

Totul a început în 1938, la Paris, unde Dimitrie Gusti organizase o expoziție de artă populară. În Paris s-au văzut pentru întâia oară. Și s-au îndrăgostit, nebunește, încă din prima clipă. Ea abia începuse să bată la porțile afirmării, el era un sculptor de renume internațional, aflat în plină maturitate artistică. Maria Tănase avea, pe atunci, 25 de ani. Iar Constantin Brâncuși 62.Două zile și tot atâtea nopți

Maria Tănase venise în Paris pentru a ajuta la promovarea expoziției, urmând a susține un recital într-un restaurant parizian unde Dimitrie Gusti pusese la punct detaliile. “Gusti auzise de neica Costică (astfel îi spuneau lui Constantin Brâncuși prietenii) și ne-am dus să-i facem o vizită”, avea să-și amintească, peste ani, Maria Tănase. Admiratoare înfocată a lui Brâncuși, ea a acceptat, firește, cu mare bucurie. După un timp, văzând atracția dintre cei doi, Gusti a plecat, însă nici nu îi trecea prin cap ce avea să urmeze: Maria nu a mai părăsit atelierul lui Brâncuși vreme de două zile și două nopți. Și a uitat cu totul de recitalul pe care trebuia să îl susțină.Dimitrie Gusti s-a făcut foc și pară: i-a luat bilet de întoarcere în țară și i-a dat pașaportul, lăsând-o să se descurce singură. Mariei, însă, nici că i-a păsat. Era îndrăgostită până peste cap de bărbatul pe care îl admira. Și, se spune, singurul bărbat pe care l-a iubit cu adevărat întreaga sa viață.“Aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră!”

El îi declara dragostea așa cum doar Constantin Brâncuși ar fi putut să o facă:

“Când te ascult cum le zici, Mărie, aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră! Auzi tu, fată, mă înțelegi? Vezi, tu, Mărie! Am colindat toată lumea, mă cunoaște tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de țară, de oltenii tăi și-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu… Auzi? Mă-nțelegi?”

Iar ea îi răspundea prin cântecul său, în care, potrivit celor ce au cunoscut-o, a început să se reflecte mai mult din esența românismul pe care și Brâncuși o îngloba în sculpturile sale.De aici au pornit și primele lor neînțelegeri: foarte posesiv, Brâncuși, cel pentru care vocea umană era cea mai înaltă și mai curată minune a expresiei muzicale, își doare ca Maria să lase în urmă bocetul și tânguitul melodiilor populare și să ajungă la esența acestuia, la bocetul antic și cânt, pentru ca vocea să îi răsune în recitaluri la operă și nu prin restaurantele pline de cheflii.“Eu cu noul meu vin din ceva foarte vechi. Am eliminat din sculptura mea tot ce nu este esențial. Eu nu doresc să reprezint o pasăre, ci să exprim însușirea în sine, zborul, elanul ei. Cocoșul meu nu e cocoș. Pasărea mea nu este pasăre. Sunt simboluri. Vreau să înalț totul dincolo de pământ. Cocoșul sunt eu.”, spunea Brâncuși.Marea neita pasăre măiastră

În primăvara anul 1939 au fost împreuna la faimoasa Expoziție Internațională din New York. Aici, Maria Tănase avea să cunoască un succes fulminant, mai ales după ce i-a cântat lui Franklin Roosevelt, președintele SUA, piesa “Ține, Leano, Roosevelt!”. Un prilej de teribile ironii pentru presa din țară care a titrat că Maria îi cântase președintelui american melodia “Ține, Leano, curu zvelt!”. Și un prilej de amărăciune pentru Brâncuși: cunoscând succesul cu bocetele de crâșmă, Maria avea să renunțe definitiv la căutarea esenței bocetului antic.

1939


– Suzana Doicescu (soția arhitectului Octav Doicescu), Constantin Brâncuși și Maria Tănase

În același an, Maria îl va părăsi pe Brâncuși: nu mai putea să îi suporte ironiile, nu mai putea să audă mereu că nu-i place cântecul ei și că acesta îl obosește, nu mai putea să i se spună mereu “bocitoare” și “plângătoare profesionistă, ajunsă bună pentru zaiafeturi de trântori”.“Nu-i o cântăreață, bă, ci o bocitoare! Locul ei predestinat se află la înmormântări, iar nu la ospețe. Să încerce să cânte la Opera cea Mare din Paris sau la Opera din București”, se confesa Brâncuși cunoscuților. Ea, însă, marea și neșlefuita lui pasăre măiastră, a continuat să-l iubească. Pentru tot restul vieții.Nepieritoarele contururi ale cântecului

“Un artist nu trebuie să se însoare, fiindcă poate fi masacrat de femeia lui, care se lăbărțează, încearcă să-l subjuge și să-l transforme în eroul papucului. Bărbatul pleacă în bătălii, moare ca ostaș, se ia de piept cu viața. Femeia lui trebuie să aștepte, ca Penelopa, întoarcerea lui Ulysse”, spunea Brâncuși unor cunoscuți, în anul în care Maria l-a părăsit. Probabil și din această cauză a și considerat că iubirea lor “a venit la momentul oportun și a durat exact cât trebuia, până când ne-am plictisit definitiv unul de celălalt”.Cinci ani mai târziu, Maria Tănase a încercat să renunțe la a mai cânta prin marile localuri bucureștene și să cânte operetă. Prestația ei a fost însă sub așteptări și, când a realizat că Brâncuși avea dreptate a suferit cumplit. Nu a apucat să îi mai spună însă acest lucru: în 1957, Brâncuși s-a stins din viață, iar ea “l-a plâns cu lacrimi fierbinți și în bocete adevărate”.După ce l-a jelit câteva luni în șir, s-a dus la arhitectul Octav Doicescu și l-a implorat să-i facă planurile pentru o școală de muzică folclorică la Târgu-Jiu. Dorea să se așeze acolo, pentru a-și petrece ultimii ani ai vieții între sculpturile lui, crescând noi generații de cântărețe. Își dorea să aducă la școala ei, eleve de pe plaiurile natale, dar și din toate colțurile pământului, pentru a le învăța muzicalitatea folclorului românesc. Nu a apucat însă, nici ea, să-și îndeplinească “măiastrul vis”: în primăvara lui 1963, într-un turneu la Hunedoara, află că este bolnavă de cancer la plămâni. Avea să se stingă din viață la Spitalul Fundeni, pe 22 iunie 1963, la ora 14:10. O pasăre măiastră încremenind în liniște, lăsând să zboare, în urma sa, nepieritoarele contururi ale cântecului.

http://webcultura.ro/maria-tanase-si...sare-maiastra/

[latan.elena]

Am incercat sa-ti spun ca cine esti tu, este cu mult mai maret decat toate acestea. Ti-am spus ca legile si obiceiurile barbatilor si femeilor sunt limitate de conditiile experientelor lor. Ei nu pot vedea dincolo de ele.. dar exista o Realitate care se afla dincolo de acea realitate subiectiva ingusta. Tu o poti gasi, pornind din interior catre exterior, pentru ca ea insasi este temelia fiintei tale. Ea este cine esti tu, atunci cand dai la o parte toate acele false credinte pe care le-ai acceptat de la societate.
Ti-am cerut sa pleci de acasa pentru ca, intr-o zi, sa te intorci, stiind ce inseamna cu adevarat "Acasa".
Ti-am cerut sa mergi intr-un pelerinaj in care sa te desprinzi de identitatea ta exterioara, pentru a descoperi care este adevarata ta identitate. Ti-am cerut sa-i asculti pe ceilalti cu respect, dar niciodata sa nu le accepti ideile si opiniile ca pe o autoritate care sa-ti conduca viata.
Ti-am cerut sa gasesti acea autoritate in interior, chiar daca nimeni altcineva nu este de acord cu ea - si ti-am cerut sa urmezi acea autoritate launtrica, chiar si in fata criticilor venite din partea prietenilor tai, a rasei, a partidului tau politic si a tarii tale.
Ti-am cerut sa iei atitudine de unul singur, nu pentru ca vreau sa te izolez, ci pentru ca sa poti cunoaste Adevarul si sa te ancorezi in el. Asta, deoarece vor veni vremuri cand va trebui sa stai neclintit, sustinand acel Adevar in mijlocul unei multimi de oameni care ar vrea sa-l ignore, gasind tapi ispasitori si condamnandu-si fratii si surorile - asa cum o data m-au condamnat pe Mine.
Vor veni vremuri, prietene, cand tu vei fi vocea din pustiu, care-i ajuta pe oameni sa-si gaseasca inapoi drumul spre casa. Si nu ai putea deveni acea voce, daca n-ai pleca de acasa, daca n-ai invata sa ramai singur cu Adevarul. Atunci cand stii cum sa stai singur si neclintit, e usor sa stai impreuna cu altii care-si sustin propriul Adevar. Nu esti amenintat de ceea ce cred ei sau de experienta lor. Tu respecti toate aceste lucruri. Respecti fiecare drum autentic catre intelepciune si iubire Divina. Si te incanta foarte mult sa fii cu oamenii care se simt bine, fiind ei insisi.

Paul Ferrini (Miracolul Iubirii)

[latan.elena]

“Nimeni nu are dreptul să aleagă pentru altul, oricât l-ar iubi.”

“Într-o bună zi ai să-nțelegi că omul cel mai iubit reprezintă superlativul absolut al unei vieți.”

“Oricâtă pasiune ar exista între un bărbat și o femeie, judecata își situează la un moment dat partenerul numai pe verticală. Acest moment nu poate fi evitat. Nici pasiunea cea mai mare nu absolvă pe nimeni de această poziție esențial umană.”

“Ceea ce îți rămâne dintr-un om e ceea ce-l abstrage din animalitate: gândirea lui, cuvintele, gesturile. Orizontalitatea erotică este cel mai perisabil element al unei legături. Ai să vezi, într-o zi, că numai spiritualitatea rămâne dintr-o iubire.”

“Între doi oameni care alcătuiesc un cuplu sau vor să alcătuiască un cuplu trebuie să se potrivească mai multe lucruri. Dacă la unele dintre potrivirile acestea se mai poate lua de ici și pune colo, una este însă indispensabilă și fără tocmeală: concepția despre lume.”

“Când într-o căsnicie unul din soți își găsește pe cineva, cel/cea de acasă dintr-o dată se umple de toate defectele, ca de bube dulci. Totul este să ai răbdare și lucrurile se reechilibrează: vezi că și «zeul» mai are defecte, vezi că și «vechitura» de acasă are calități și, una peste alta, ajungi de multe ori la concluzia că «vechitura» e mai bună decât «prospătura».”

“Depinde ce te desparte de omul cu care vrei să te împaci. Faptul că partenerul tău, la un moment dat, ți-a preferat pe altcineva nu este un motiv să te oprească să te împaci. Aici nu ai de înfrânt decât un orgoliu de natură mai mult socială.”“Dacă însă omului cu care vrei să te-mpaci îi găsești uman niște defecte pe care nu i le poți tolera, e mai bine să nu mai încerci să peticești oala.”

“Dacă vrei să păstrezi indiferent ce relație cu un om, trebuie să-l consideri ca pe o rudă apropiată și să-i ierți, să-i tot ierți, cum le ierți copiilor, părinților, fraților tăi. Dacă ai orgolii, nici o relație nu e posibilă.”

“Iertarea nu schimbă și nu șterge faptele. Cred că oamenii fac o confuzie: iau acceptarea drept iertare.”

Câteva dintre gândurile exprimate de Ileana Vulpescu ei însoțite de picturi ale artistei Maria Amaral.


http://webcultura.ro/fericirea-nu-ti...oate-doar-lua/

[latan.elena]

Dacă tu îți amintești de mine, nu-mi pasă că ceilalți m-au uitat.



Inima fiecărui om e ca o fântână adâncă. Și nimeni nu știe ce zace pe fundul ei. Nu ne putem decât imagina, judecând după lucrurile care ies din când în când la suprafață.Oricine se îndrăgostește caută piesele lipsă din el însuși.Cu trecerea timpului, vei înțelege… Ce durează, durează, ce nu e de făcut, nu e de făcut. Timpul rezolvă cele mai multe dintre lucruri, și ceea ce timpul nu rezolvă, va trebui să rezolvăm singuri.Nici adevărul, nici sinceritatea, nici forța, nici blândețea, nimic, absolut nimic nu poate atenua durerea, tot ce ne rămâne de făcut este să luăm lucrurile până la capăt și să încercăm să învățăm ceva, chiar dacă știm că ceea ce învățăm nu ne va fi de niciun folos.Nu trăiești decât pe jumătate… Cealaltă jumătate așteaptă undeva, încă neatinsă.Am închis ochii și mi-am cercetat străfundurile sufletului. Când am făcut asta, liniștea din jur s-a așternut peste mine ca niște firicele de praf.Singurătatea nu e un sentiment atât de rău. E ca liniștea în care se cufundă un copac după ce păsările și-au luat zborul de pe ramurile lui.Cu cât trec anii, parcă se lungește timpul, asemenea unei umbre la amurg. Într-o zi întunericul va înghiți umbra cu totul.Dacă tu îți amintești de mine, nu-mi pasă că ceilalți m-au uitat.

Haruki Murakami

--

http://webcultura.ro/daca-tu-iti-ami...ti-m-au-uitat/

[latan.elena]

Efectul lui Kirlian desoperă sufletul obiectelor (Foto)

Efectul Kirlian - apariţia pe suprafaţa unui obiect, plasat în câmpul electric de înaltă frecvenţă, a strălucirii de plasmă la o descărcare electrică. Şi dacă mai simplu, este un efect, care stă la baza fotografiei de aură şi a biocâmpului. Efectul a fost descoperit încă în 1939 de fizioterapeutul Semion Davidovici Kirlian si soţia lui din Krasnodar.

O utilizare reuşită a efectului Kirlian a găsit fotograful din California Robert Bueltman. Datorită lui, el face poze care atârnă pe pereţii Muzeului de Artă de la Universitatea Yale, Universităţii Stanford, companiilor Adobe Systems, Bank of America, Xerox şi Nikon.Robert lucrează în întuneric complet. Dlui lasă să treacă prin plantă, introdusă pe peliculă diapozitivă, o descărcare electrică de 80 000 de volţi, care provoacă efectul Kirlian, fixat pe fotografie. Câteva haşurări de lumină cu cabluri din fibră optică adăugă o aureolă albă fermecătoare. Fotograful poate face o sută de încercări înainte de a atinge rezultatul dorit. Acest proces este atât de complicat ca în zece ani au fost făcute doar 80 de picturi.

Sursa cu linkuri 1, 2

http://www.ecology.md/md/section.php...9#.VOhVANKUcqM

http://www.kulturologia.ru/blogs/190709/11308/

[latan.elena]

m_cepeha@yahoo.com (Own work) [CC-BY-SA-3.0-ro (http://creativecommons.org/licenses/...0/ro/deed.en)], via Wikimedia Commons">

Fântâna Mănăstirii Moldovița.

Foto

: Mihaela Cepeha

Fântânile – ochii pământului

Unde sunt „fântânile - ochii pământului, în care cerul își oglindește fața”? (Ernst Bernea)


http://www.revistaclipa.com/9145/201...hii-pamantului

[latan.elena]

Unde sunt „fântânile - ochii pământului, în care cerul își oglindește fața”? (Ernst Bernea)












De multe ori se intampla ca o clipa de tandrete devenita scrisoare de dragoste sa reprezinte debutul literar al cuiva. Iata o mostra de acest gen. Anii s-au asternut peste ea, dar aroma ei s-a pastrat.


http://jurnalul.ro/campaniile-jurnal...ata-1835.html#

[latan.elena]

Se întâmplă ceva când puteam să judecăm şi nu am făcut-o, când puteam să ne răzbunăm şi nu am făcut-o, când ego-ul moare şi învie. Atunci răsare un Adevăr, o prezenţă, o linişte. Canalul spre revelaţie. Conştiinţa nu s-a urcat la cer, ci a adus cerul în ea. Sau nu. Logica lui Iisus Hristos, privirea lui Hristos, iertarea lui Hristos. Bunătate. Dragoste. Liră. Deplină armonie. Nimic nu este mai dulce ca dragostea. Şi pe pământ, şi în cer. Ajutorul lui Dumnezeu vine acolo unde este dragoste, nădejde şi credinţă.
Suflet frumos, fii cuminte! Prietenia este leacul vieţii. Îmi jertfesc dreptatea, de dragul păcii, de dragul liniştii şi al comuniunii…
Fac pace cu tot ce se întâmplă şi accept mesajul, lecţia. Orice greutate din viaţa noastră are dreptul să vină, dar nu are dreptul să rămână. Risipiţi norul tristeţii şi alungaţi teama!
Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul sau mintea, ei nu pot ucide sufletul! Bucuraţi-vă şi vă veseliţi în Domnul! Fiţi curajoşi, fiţi tari în credinţă! Sufletele noastre se îmbrăţişează în Iubire Sfântă. Ne întâlnim în rugăciune.
Cea mai mare furtună este cea a tulburărilor dintre suflet şi minte. Buimăceală. Cu mintea veche judecăm, dar cu mintea nouă iertăm şi binecuvântăm pe cei ce încă nu simt „metaforele negustate” ale vieţii. Mulţumesc! Te iubesc! Iartă-mă! Alfa şi Omega. Mai sunt multe de văzut, mai sunt multe de trăit.
Mâinile îmi sunt reci, dar inima e caldă. O inimă deschisă ştie ce are de făcut şi deschide şi alte inimi. Aleg să rămân în pace şi să binecuvântez experienţa, persoana. Aici, în inima mea, nimeni nu mă mai prigonește, nici nu mă supără… Am o bucăţică de iubire în buzunar. O împart cu voi, cu toţi.

[latan.elena]

21 februarie 2015


Ştim astăzi că o mare parte din bolile fizice sunt înrădăcinate în psihic, şi de asemenea că ele pot fi tratate prin mijloace psihologice.
A trebuit să se facă un mare pas înainte
pentru a nu mai considera boala numai pe planul fizic
şi a ne orienta spre o terapie psihosomatică;
tot la fel, astăzi, rămâne de îndeplinit drumul care va conduce
de la o terapie pragmatică – doar în slujba eului existenţial –
la o terapie iniţiatică în slujba eliberării Fiinţei.
Terapia iniţiatică îi deschide omului calea spre o Realitate metafizică şi metapsihică din el însuşi,
care nu este rezultatul unei speculaţii
şi nici al unei credinţe religioase,
ci este rodul unei experienţe,
experienţa cea mai profundă care îi este dat omului să o trăiască.

Când se vorbeşte despre terapie ne gândim în mod foarte natural la restabilirea sănătăţii. A fi terapeut înseamnă a vindeca, a vindeca un bolnav, fie că acesta este fizic bolnav sau în sufletul său. Medicul ca terapeut înseamnă că vindecă un bolnav. Fie că este vorba de un medic internist sau de un chirurg, de un psihiatru sau de un vindecător, întotdeauna este vorba de acelaşi lucru: a elimina o maladie şi a-i reda omului sănătatea.
Formelor tradiţionale de terapie li se adaugă astăzi una nouă: terapia iniţiatică. Şi în cazul ei este vorba de vindecare, dar pe un cu totul alt plan. Aici, terapeutul nu este cel care vă redă sănătatea, capacităţile voastre adică, ci el este mai degrabă în sensul original al termenului: însoţitorul pe calea vindecării, pe Calea Salvării. Cuvântul german Heil îşi are aici sensul profund, un sens religios în fond. Este vorba de a-l scoate pe om din suferinţa sa (Heil-losigkeit) şi de a-l conduce spre vindecare sa, spre salvarea sa. Suferinţa (Heillosigkeit) despre care este vorba aici este cea a situaţiei fundamentale a omului: deplorabil pentru că este dominat de eu său, rătăcit în lume, separat de Fiinţa sa supra-naturală, captiv în limitele sale spaţiale şi temporale, sclav al facultăţilor sale raţionale, separat de această Realitate: Natura care este dincolo de spaţiu, de timp şi de înţelegere. Astăzi, treptat, se recunoaşte că, alături de medicina pragmatică care vizează restabilirea stării de sănătate naturală şi de eficacitate, există şi trebuie să existe o terapie iniţiatică care are în vedere restaurarea Unităţii originare cu Fiinţa supra-umană. Pentru prima dată în istoria umanităţii, lumea occidentală acceptă astăzi să ia în serios experienţele în care Cealaltă Dimensiune, Realitatea supranaturală ne atinge. Este vorba de această Realitate mai mare care s-a deturnat de la om, care s-a separat de el în copilăria lui în momentul în care s-a trezit la conştiinţa obiectivă. Pentru a vorbi în termeni religioşi: când a comis păcatul originar, „mâncând din fructul din pomul cunoaşterii”. Este de înţeles aşadar ca astăzi să se nască o terapie care să ia în serios omul în suferinţă, când acesta simte asfixia Fiinţa sale supranaturale.
Terapiile iniţiatice şi pragmatice reflectă doi versanţi ai suferinţei umane. Terapia pragmatică are în vedere omul în existenţa sa spaţio-temporală, care se învârte în fond în jurul aceleiaşi teme: a reuşi în viaţă, a se simţi în siguranţă pe cât posibil în ea, a fi integrat şi recunoscut de colectivitate. A fi bolnav înseamnă în acest caz că sunt puse în pericol forţele fizice, spirituale şi intelectuale aflate în slujba reuşitei în lume şi a valorilor ei. Alături de eul natural, preocupat mereu de reuşita sa, există în om un „Altul”, un „Mai profund”. Noi îl numim Fiinţa sa şi înţelegem aici modul prin care este prezentă în el, în mod individual, o viaţă supra-naturală, care în el şi prin el, ar vrea să se facă „vizibilă”, să se manifeste în universul lui personal, să se manifeste în cunoaştere, formare, structurare şi iubire. Fiinţa - care este maniera în care Supra-terestrul, Divinul, este prezent în om – este cea căreia omul îi întoarce spatele din cauza dezvoltării conştiinţei sale obiective.
Cu toate acestea, dacă opunem Fiinţa eului profan nu ne cantonăm, oare, atunci, într-o sferă, să spunem, de fantezie religioasă? Sau, mai exact, într-un univers de credinţă, în definitiv, exclusiv subiectiv, în timp ce eul existenţial se află în raport cu o realitate tangibilă, obiectivă, concretă, după nişte modalităţi care permit dezvoltarea ştiinţei şi a tehnicii? În acest fel a putut lumea să gândească până nu demult. Dar în zilele noastre vedem trezindu-se sensibilitatea în privinţa Realităţii Transcendente a Fiinţei, a Supra-naturalului. Şi vedem din ce în ce mai limpede astăzi că existenţa umană, mai exact viaţa omului, nu este inteligibilă, în posibilităţile ei de fericire şi de suferinţă, decât în tensiunea dintre cei doi poli: eul său existenţial, natural, condiţionat de spaţiu şi timp, şi Esenţa sa care este dincolo de spaţio-temporal.
Dar cum să ştim ceva din această Esenţă? Ajungem la aceasta prin experienţe ale Supra-naturalului care îl fac pe om să ia cunoştinţă de prezenţa unei Dimensiuni mai înalte în el. Există o diversitate de astfel de experienţe: mici sau mari, fugace, trecătoare sau durabile. Efectele acestor experienţe atestă indubitabila realitate a acestei Dimensiuni. Forţa activă şi transformatoare a acestor experienţe este o dovadă suficientă că nu este vorba de iluzie, de simplă emoţie, ci de o Realitate.
Toate religiile sunt fondate pe astfel de experienţe. Chiar dacă aceste experienţe iniţiale se fixează în sisteme raţionale, experienţa însăşi, mereu şi mereu reînnoită, rămâne sursa inepuizabilă a vieţii religioase. După o perioadă stearpă asistăm astăzi la o nouă emergenţă din fondul originar. A culege roadele acestei experienţe originare şi a-i canaliza efectele către Devenirea omului, iată sarcina ghidului pe calea iniţiatică.
Nu e prea departe epoca în care le-a fost dat unor oameni să trăiască astfel de experienţe, numite în mod peiorativ „mistice”, pentru că ei trăiau într-o realitate incomprehensibilă, avându-şi locul doar în „suflet”, în sentiment. Devine tot mai clar astăzi că această sursă este tocmai aceea în care omul îşi are originea, şi prin care poate realmente să existe şi să se reînnoiască, mai ales atunci când forţele de a rezista provocării şi suferinţei din lume nu mai sunt de ajuns sau încep să dispară.


update sâmbătă orele 19



Astăzi, cu cât luăm cunoştinţă şi experimentăm această Dimensiune mai înaltă în care se află rădăcinile forţei, ale sensului şi ale fericirii din viaţa umană, cu atât ni se înfăţişează o viaţă despre care nu ştim încă nimic, separată de aceasta de aici, care în fond este deplorabilă, nenorocită, nu întreagă încă. Se constată că, acolo unde se deschide o poartă spre acest Cu-totul-Altul, eliberarea din strâmtorare şi din suferinţă este posibilă, când înţelegerea obişnuită cu capacităţile ei raţionale ajunge la capăt şi când o terapie exclusiv pozitivă eşuează.
Aici intervine terapia iniţiatică. Nu numai la omul pe care un mare strâmtorare, o boală sau o suferinţă îl conduc la o limită pe care se teme că nu o mai poate suporta, ci şi la cel care, percepând într-un mod privilegiat Cealaltă Dimensiune, doreşte să fie condus spre o formă mai înaltă a existenţei lui, cu condiţia să găsească pe cineva care să vrea să fie terapeutul său, adică un însoţitor pe calea salvării.
Initiare înseamnă a deschide calea spre mister. Care este acest mister? Suntem tocmai noi înşine în această Altă Dimensiune, cea care stă disimulată sub realitatea eului existenţial. Irupţia ei în domeniul experienţelor umane ne antrenează dincolo de limitele spaţio-temporale, de comprehensiunea raţională şi de ceea ce tehnic poate fi stăpânit pentru a ne face să descoperim o Realitate care nu are nici un raport cu toate acestea.
Plecând de la acest mister care este el în Fiinţa sa, omul poate să dezvolte cu suferinţa raporturi cu totul noi. Pentru ce care încă se identifică în totalitate cu eul său profan suferinţa are un caracter negativ. De o manieră naturală, încercăm să o evităm şi atunci când apare vom încerca să o suprimăm pe cât este posibil, fie că este fizică sau psihică. Căci a suferi implică o diminuare a forţei şi a bucuriei de a trăi, şi absenţa durerii este o dorinţă legitimă a eului profan.
Cu toate acestea, mulţi oameni identificaţi cu eul lor existenţial au făcut experienţe ale suferinţei care nu au avut numai efecte negative, ci şi efecte pozitive. Astfel, poate fi vorba de cineva care este gratificat cu ceva mai bun pentru că a acceptat boala. El va spune atunci: „Eu am devenit un altul prin această boală. Odinioară eram superficial şi pe patul meu de spital am dobândit o cunoaştere care îmi era străină. Suferinţa m-a făcut mai profund. Durerea, boala, care m-au ţintuit la pat atâta timp m-au forţat să pătrund în mine însumi. În prezent iau în considerare viaţa cu un plus de seriozitate.” Astfel deci, chiar şi la cel care este dominat de eul său existenţial, experienţa suferinţei poate declanşa un proces care să-l oblige să se întoarcă spre propriile adâncuri. Abia atunci va descoperi el tensiunea dintre aparenţă şi, sub aceasta, Dimensiunea profundă şi activă.
Până nu cu multã vreme în urmã, erau recunoscute doar suferinţele şi bolile care aveau un caracter obiectiv recognoscibil şi comprehensibil: doar ceea ce era vizibil, palpabil, sensibil pentru placa fotografică; în timp ce durerile care nu puteau fi reduce la ceva concret sesizabil erau considerate ca imaginare. De atunci un nou capitol a venit să se adauge la „marea carte a terapiilor”: terapia psihosomatică. Ea se bazează pe descoperirea că există maladii fizice care au origine psihică. Arthur Jores, celebrul medic şi terapeut, constată că toate bolile pe care animalele nu le contractează au o origine psihică. În consecinţă, nu numai diagnosticul, ci şi tratamentul bolii vor trebui să adopte o nouă direcţie.
Ştim astăzi că o mare parte din bolile fizice sunt înrădăcinate în psihic, şi de asemenea că ele pot fi tratate prin mijloace psihologice. A trebuit să se facă un mare pas înainte pentru a nu mai considera boala numai pe planul fizic şi a ne orienta spre o terapie psihosomatică; tot la fel, astăzi, rămâne de îndeplinit drumul care va conduce de la o terapie pragmatică – doar în slujba eului existenţial – la o terapie iniţiatică în slujba eliberării Fiinţei. Terapia iniţiatică îi deschide omului calea spre o Realitate metafizică şi metapsihică din el însuşi, care nu este rezultatul unei speculaţii şi nici al unei credinţe religioase, ci este rodul unei experienţe, experienţa cea mai profundă care îi este dat omului să o trăiască. Realitatea experimentală despre care este vorba aici nu a fost recunoscută până acum, căci ea se situează în afara câmpului de experienţe naturale şi inteligibile. Totuşi, este vorba, prin aceste experienţe, de a atinge Realităţi pe care se bazează orice religie vie.
Când vorbim despre religie, două lucruri sunt de separat: credinţa care este întemeiată pe o învăţătură, şi credinţa provenită dintr-o experienţă. Pentru unii, religia este doar credinţa într-o învăţătură dogmatică distribuită de către o instituţie cultuală, precum Biserica; alţii, în schimb, cred că ea se bazează pe experienţe, experienţe profunde, experienţe bulversante.
Dacă distingem omul natural axat pe eficacitate, care se străduieşte predominant să construiască o existenţă în siguranţă, plină de bucurie şi de afecţiune de cel care se înrădăcinează în profunzimile Realităţii supra-naturale, putem să ne punem întrebarea:”Nu există, între omul egocentric, dominat de eul său profan şi cel care se fondează pe Transcendenţă, un al treilea om pe care am putea să-l numim spiritual, şi care se pune în slujba Binelui, Frumosului şi Adevărului? Şi acesta nu este deja un om iniţiatic?” În fapt, nu este aşa căci toate aceste calităţi se situează în câmpul de cunoştinţe şi de acţiune a omului natural; cu toate acestea, atunci când omul natural simte necesitatea de a trăi după aceste valori este deja un prim semn al irupţiei Transcendenţei în viaţa omului natural egocentric. A spune despre un om că este plin de abnegaţie, serviabil şi bun, nu permite în nici un caz să prezumăm înrădăcinarea lui iniţiatică.

update duminică orele 19



Diferenţa între omul natural şi omul iniţiatic este deosebit de evidentă în atitudinea lor faţă de suferinţă, în special atunci când limitele suportabilului sunt depăşite, când situaţia este omeneşte intolerabilă, deşi ineluctabilă. Pentru omul natural, o asemenea suferinţă este sursă de groază, dar omul deschis iniţiatic va găsi acolo şansa, înseşi calea şi nu va percepe în suferinţă şi decădere un negativum, ci în acceptarea a ceea ce pare inacceptabil, el va putea să afle posibilitatea de a ajunge la o Realitate mai profundă. Cu toate acestea, calea iniţiatică nu înţelege desigur să ignore lupta împotriva suferinţei umane, sau să o neglijeze pe cea a semenilor noştri. Ceea ce este de ordin „inţiatic” devine deosebit de sensibil atunci când este vorba pentru eu de o suferinţă intolerabilă de la care este imposibil să ne sustragem. Văzută sub acest unghi, suferinţa nu mai este esenţialmente o situaţia care să ducă a disperare, ci o posibilitate de a accede la o altă Forţă Activă (Wirkkraft) a spiritului nostru şi care permite nu numai să purtăm, ci şi să traversăm şi să depăşim această suferinţă; mai mult: ne permite, ca prin toate acestea, să ne deschidem unei Realităţi care debuşează spre salvarea care ne este intrinsec destinată, legându-ne din nou la „datul nostru fundamental” supranatural.
Primejdiile fundamentale ale vieţii umane se transformă în şanse fundamentale de a cunoaşte o nouă viaţă. Trei dintre ele pot face viaţa umană intolerabilă: frica în faţa aneantizării, disperarea în faţa absurdului şi dezolarea în faţa singurătăţii. Omul caută siguranţa, iubirea şi înţelegerea, şi când una din aceste date lipseşte complet, viaţa lui se află în faţa unui zid de netrecut prin mijloace naturale. În momentul în care se „sparge” omul natural poate să se nască un om nou. Şi când omul natural consideră suferinţa, boala şi moartea simţite ca pe un neant, ca pe marele Duşman pe care medicul le combate, tocmai atunci ele pot să devină o trambulină spre viaţa iniţiatică, spre o Realitate în sânul căreia începe o nouă existenţă; o viaţă care îşi găseşte sensul nu numai în stăpânirea, plăcerea şi reuşita din lume, ci în experienţă şi mărturia Adevărului supranatural. Omul ameninţat de una din aceste trei suferinţe fundamentale învaţă să accepte inacceptabilul şi aici îşi are locul terapia iniţiatică pentru a-l conduce pe om spre o nouă existenţă. Terapeutul iniţiatic îl conduce oarecum prin tenebrele suferinţei la Lumina unei noi Vieţi.
Orice terapie iniţiatică începe prin a-i face cunoscut celui care solicită asistenţa experienţele prin care Fiinţa esenţială îl atinge şi îl învaţă pe om să le ia în serios, adică să ia în considerare valoarea lor iniţiatică. Omul este făcut atent cu privire la semnificaţia acestor momente în care Numinosul, acest calitativ Cu-totul-Altul care exprimă Fiinţa, îl atinge. Dar experienţa iniţiatică, prin care ceva de această Natură este perceput pentru prima dată şi luat în serios, nu este decât un pol al terapiei iniţiatice. Celălalt aspect al acestei experienţe este acela de a deschide o cale pentru transformarea spre un om tot mai transparent faţă de Cealaltă Dimensiune, un om care îşi incorporează această Altă Dimensiune şi o exprimă în lume.
Opozantul vieţii iniţiatice este eul pentru că el tinde să adopte calea pragmatică a satisfacţiei şi a siguranţei în lume. Chiar dacă există o dorinţă naturală de a urma la început această cale, totuşi sarcinile propriu-zise sunt şi rămân metanoia[4] şi întoarcerea Acasă (Umkehr und Heimkehr) la Sursa Divină. Şi terapeutul iniţiatic ia în serios originea cerească a omului, consideră existenţa noastră obişnuită ca o viaţă în exil – ceea ce creştinii numesc păcatul originar. Ele consideră că este de datoria omului să regăsească drumul spre origine, nu ca o regresie, ci ca sensul şi scopul drumului, ceea ce implică o deturnarea eului existenţial ca şi condiţie esenţială. Fără sentimentul de culpabilitate faţă de originea divină, datorat identificării eului cu cunoaşterea raţională şi a înrădăcinării lui în aceasta – pentru că eul este separat de sursa sa, în mod natural independent, pentru că vrea „să-şi trăiască viaţa” şi să se bucure că există – fără acest eu şi păcatul lui, şi sentimentul de suferinţă care decurge de aici, (această asfixie a Fiinţei care nu se poate dezvolta în simpla sferă de realizare a eului), noi nu am putea cunoaşte nostalgia şi nu am putea fi pregătiţi pentru această Întoarcere spre realitatea de origine a Sinelui nostru, în care este stipulată dintotdeauna adevărata Salvare[5] .
A regăsi o viaţă care se împlineşte plenar pe planul terestru fără a pierde firul de aur care o leagă de Fiinţa sa esenţială, a regăsi această viaţă care este laborioasă în a depune în lume „mărturie” despre această Fiinţă şi despre efectul Ei, înseamnă a „produce” (ausmachen) Omul aşa cum a fost conceput în planul divin, înseamnă a–i permite Marii Fiinţe să răsune prin el.

Terapia iniţiatică înseamnă însoţirea (asistarea) pe Cale. Aceasta debutează printr-un prim contact cu Cel-cu-totul-Altul şi, în această experienţă, omul află o promisiune şi primeşte drept misiune o nouă viaţă ancorată în Divin, în care se străduieşte, fidel chemării Fiinţei, să progreseze pe calea Transformării, într-un progres fără sfârşit spre Salvare. Această salvare nu este o salvare pe care o putem atinge, ci o Cale a Devenirii fără sfârşit: este ceea ce îi este dat omului să trăiască ca cel mai înalt. Iniţierea pe care a primit-o în această primă experienţă îşi va aduce roadele într-o individuaţie progresivă.
Terapia iniţiatică are în vedere Marea Permeabilitate, Transparenţa pentru Transcendenţa care ne este imanentă.
Omul nu poate să „afle” „ce” este Fiinţa. Nu este nici un „acesta” , nici o „aceasta”, Ea este dincolo de orice concept. Şi, totuşi, un lucru este sigur: ea este „Viaţă”, Marea Viaţă, Transformarea permanentă, Metamorfoza creatoare de fiecare clipă. Drumul ei este barat de tot ceea ce se opune metamorfozei, de tot ceea ce este static, vrea să rămână, să se stabilească, de ceea ce este fixat şi mai ales de orice realitate care apare ca solid dobândită. Toate acestea sunt tocmai ceea ce este eul existenţial în principiu. Conştiinţa noastră obiectivă, subordonată acestui eu, constată, creează obiecte, fixează. Întotdeauna ea gravitează în jurul a ceea ce este bine stabilit: orice ordine statică, orice formă de posesie, structura unei comunităţi, ierarhia valorilor, etica care reglează comportamentele, fără de care o comunitate nu ar putea să trăiască în această lume. Şi conştiinţa care îl „cheamă la ordine” este expresia ordinii care menţine coeziunea unei comunităţi, care, ce-i drept, în zilele noastre abia dacă mai există. Dacă este sigur că o colectivitate este, conştient sau inconştient, fondată pe valori interioare, este sigur şi că aceste valori pot fi, pentru că sunt statice, un obstacol în faţa metamorfozelor cerute de Fiinţă în momentele în care omului i se cere neobişnuitul: mărturia (exprimarea) Celui-cu-totul-Altul. Astfel, calea iniţiatică îl duce uneori pe om în situaţii omeneşti teribil de dificile în care trebuie să ignore vocea conştiinţei colective pentru a o asculta pe cea a Fiinţei. Aici acordarea de suport din partea terapeutului iniţiatic poate fi de un real ajutor.
Dacă este vorba de a pleca urechea la Fiinţă, de a da întâietate Divinului care ne locuieşte, dacă este vorba de a-l urma pe Christos, atunci se vor prezenta situaţii în care vom avea datoria să acţionăm într-un mod incomprehensibil pentru conştiinţa colectivă. O astfel se situaţie este cea în care Isus îi spune tânărului care îşi exprimă dorinţa de a-l urma, dar care mai întâi ar vrea să-şi înmormânteze tatăl: „Urmează-mă şi lasă morţii să-şi îngroape morţii.” (Mt. 8,22) sau „Lasă morţii să-şi îngroape morţii, dar tu du-te şi vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu” (Lc. 9,6) Sau când Christos spune: „Dacă cineva mă urmează şi nu-şi urăşte tatăl, mama, nevasta, copilul, fratele, sora, şi chiar şi viaţa sa, nu poate fi ucenicul meu.” (Lc. 14,26)
Sunt palme pe obrazul oamenilor oneşti, dar este tocmai ceea ce poate fi cerut din partea omului în anumite circumstanţe pe calea iniţiatică. Ştim astăzi că separarea, adesea dureroasă, de fascinaţia autorităţii parentale, desprinderea de mama iubitoare, de „modelul” paternal, este condiţia necesară pentru ajungerea la autonomie (Eigenständigwerden) a eului existenţial. Dar detaşarea legitimă necesară trimite şi mai departe şi anume: separarea dureroasă de orice angajament (Bindung) faţă de lume este condiţia pentru a ajunge liber în Fiinţă. În supunerea faţă de conştiinţa absolută se poate efectua metamorfoza spre omul pentru care - aşa cum spune înţelepciunea orientală: „Fiecare situaţie este cea mai bună dintre ocazii” – fiecare situaţie este cea mai bună dintre ocazii pentru a exprima Fiinţa, pentru a face să se manifeste Fiinţa latentă (vom Wesen zu zeugen).
...
...
... update final marţi orele 10:30


Acesta a fost, dintotdeauna, scenariul riturilor iniţiatice. Era vorba întotdeauna de o „murire” care făcea parte dintr-o metamorfoză. Din timpurile cele mai vechi şi până în zilele noastre nu a fost niciunul din riturile acestea iniţiatice care să nu ceară „ceva” care părea imposibil Eului normal. Exerciţiile japoneze, de exemplu, tirul cu arcul, lupta cu sabia, Za-Zenul practicat riguros, conduc, printr-o practică întinsă pe ani de zile, la un prag, într-un fel o încercare limită. În mod obişnuit, pentru a reuşi această încercare, trebuie să nu iasă deloc zdrobit de acolo. Dar pentru ceea ce ne interesează pe noi, această încercare este reuşită atunci când se acceptă ruptura şi când se supravieţuieşte acestui fapt, adică atunci când lăsăm să se rupă legătura care ne uneşte cu lumea, oricât de terifiantă poate fi traversarea acestei încercări. Dar aceasta implică o nouă naştere: în cel mai bun caz există – aşa cum spune Magistrul Eckhart – o renaştere a lui Dumnezeu în sufletul omului.
În cursul experienţei iniţiatice, înţeleasă ca scânteie iniţială, legătura care îl reuneşte pe om cu vechea lume este ruptă, el este de-portat din punctul lui de vedere obişnuit şi poate părea deranjat. El nu mai este acelaşi. Această clipă, în care se simte transportat, poate, într-o stare „divină”, este pentru el cea a unei mutaţii radicale. Pentru un timp, mai lung sau mai scurt, este sustras din lumea obişnuită şi, în ochii anturajului de multe ori nu mai este inteligibil, este declarat schizofren. În aceste cazuri, este de dorit ca el să întâlnească un terapeut care să înţeleagă că el se află în miezul unei experienţe numinoase, că este sesizat de „ceva” imens, care îl bulversează, în care îi este dezvăluit un viitor care îi fusese ocultat atât timp cât era un om „încă normal”. Un om căruia îi este dat să trăiască un astfel de moment, şi care revine de acolo, rămâne marcat. El are un secret, el ŞTIE ceva. El aparţine de acum altei familii. Rareori va avea ocazia să întâlnească pe cineva „înrudit”, un frate. Atunci, ei îşi fac semn cu mâna, salutându-se, schimbă poate doar câteva cuvinte; se înţeleg fără multe cuvinte, ei aparţin unui alt plan. El poate, ce-i drept, din nou, să evolueze în lume şi să practice o meserie ca toată lumea, dar în secret el trăieşte dintr-o nouă dimensiune şi nu va trăi cu adevărat de o manieră valabilă decât atunci când va dezvolta mai amplu, în deplină cunoştinţă, angajându-şi acolo propria responsabilitate, Starea nou dobândită.
Omul care are nevoie de o terapie iniţiatică este de fapt fiecare dintre noi. Dar noi nu suntem conştienţi de boala noastră, de lipsa noastră, pentru că noi nu simţim ce suntem în fond cu adevărat, la „ce” suntem destinaţi şi chemaţi. Aici, terapeutul ne va servi de ghid pe cale, ne va învăţa să cunoaştem semnificaţia clipelor în care suntem atinşi de Transcendenţa Imanentă, ne va ajuta să le luăm în serios, să acceptăm misiunea pe care acestea le implică, şi să integrăm calea transformării. Dacă ne îndeplinim această datorie, atunci şi relaţia noastră cu suferinţa se va transforma. A asuma aceasta înseamnă a dobândi dreptul de acces spre Celălalt Ţărm.

---

[1] Potrivit teologiei creştine, şi experienţa mistică este inclusă în credinţă, ca maniera în care omul poate să-şi interiorizeze relaţia, participarea la Dumnezeu.

[2] Tot aşa, diferenţierea din teologia creştină dintre mistica naturală şi cea supranaturală nu neagă faptul că o experienţă inefabilă a lui Christos este posibilă la baza misticii naturale, cu condiţia ca omul să nu limiteze transcendenţa la experienţa individuală a Sinelui şi a realizării Sinelui.

[3] Cuvântul Yoga derivă etimologic din rădăcina yuj care înseamnă a lega împreună, a şine strâns, a înhăma, a pune sub jug. Vocabula Yoga serveşte în general pentru a desemna orice tehnică de asceză sau orice metodă de meditaţie.


[4] Umkehr – tradus aici în sensul de bulversare totală, schimbarea modului de a gândi (înnoirea minţii, creştineşte vorbind), o cotitură, o schimbare de direcţie a vieţii n.t.

[5] Termenul german Heil utilizat de autor în această carte are sensul : Vindecare, Salvare, Mântuire, Scăpare, Întregire. Potrivit viziunii autorului toate aceste sensuri sunt la fel de valabile, exprimă acelaşi conţinut. Chiar dacă traducerea în româneşte a termenului Heil s-a făcut în mare parte prin termenul Salvare, sensurile acoperite de acest cuvânt sunt cele de mai sus. N.T.





Sursa: traducere din volumul Karlfried Graf Durckheim - Von der Erfahrung der Transzendenz, Verlag HERDER, Freiburg im Breisgau
Traducerea îmi aparţine, V.J.


Poate va mai fi încă o carte în româneşte din cărţile lui K.G. Durckheim, Despre Experienţa Transcendenţei (aceasta din care am tradus textul de mai sus).

Pentru alte texte traduse din aceeaşi carte consultaţi după eticheta "experienţa Transcendenţei".


Publicat de Viorica Juncan




K.G. Durckheim – Experienţa Transcendenţei


Mai mult aici:
i
http://karlfriedgrafdurckheim.blogsp...nitiatice.html


http://www.ceruldinnoi.ro/Aforismul_zilei.htm









24 februarie 2015


Suferinta în lumina terapiei initiatice


Acesta a fost, dintotdeauna, scenariul riturilor iniţiatice. Era vorba întotdeauna de o „murire” care făcea parte dintr-o metamorfoză. Din timpurile cele mai vechi şi până în zilele noastre nu a fost niciunul din riturile acestea iniţiatice care să nu ceară „ceva” care părea imposibil Eului normal. Exerciţiile japoneze, de exemplu, tirul cu arcul, lupta cu sabia, Za-Zenul practicat riguros, conduc, printr-o practică întinsă pe ani de zile, la un prag, într-un fel o încercare limită. În mod obişnuit, pentru a reuşi această încercare, trebuie să nu iasă deloc zdrobit de acolo. Dar pentru ceea ce ne interesează pe noi, această încercare este reuşită atunci când se acceptă ruptura şi când se supravieţuieşte acestui fapt, adică atunci când lăsăm să se rupă legătura care ne uneşte cu lumea, oricât de terifiantă poate fi traversarea acestei încercări. Dar aceasta implică o nouă naştere: în cel mai bun caz există – aşa cum spune Magistrul Eckhart – o renaştere a lui Dumnezeu în sufletul omului.


În cursul experienţei iniţiatice, înţeleasă ca scânteie iniţială, legătura care îl reuneşte pe om cu vechea lume este ruptă, el este de-portat din punctul lui de vedere obişnuit şi poate părea deranjat. El nu mai este acelaşi. Această clipă, în care se simte transportat, poate, într-o stare „divină”, este pentru el cea a unei mutaţii radicale. Pentru un timp, mai lung sau mai scurt, este sustras din lumea obişnuită şi, în ochii anturajului de multe ori nu mai este inteligibil, este declarat schizofren. În aceste cazuri, este de dorit ca el să întâlnească un terapeut care să înţeleagă că el se află în miezul unei experienţe numinoase, că este sesizat de „ceva” imens, care îl bulversează, în care îi este dezvăluit un viitor care îi fusese ocultat atât timp cât era un om „încă normal”. Un om căruia îi este dat să trăiască un astfel de moment, şi care revine de acolo, rămâne marcat. El are un secret, el ŞTIE ceva. El aparţine de acum altei familii. Rareori va avea ocazia să întâlnească pe cineva „înrudit”, un frate. Atunci, ei îşi fac semn, salutându-se, schimbînd poate doar câteva cuvinte; cãci se înţeleg fără multe cuvinte, ei aparţin unui alt plan. El poate, ce-i drept, din nou, să evolueze în lume şi să practice o meserie ca toată lumea, dar în secret el trăieşte dintr-o nouă dimensiune şi nu va trăi cu adevărat de o manieră valabilă decât atunci când va dezvolta mai amplu, în deplină cunoştinţă, angajându-şi acolo propria responsabilitate, Starea nou dobândită.


Omul care are nevoie de o terapie iniţiatică este de fapt fiecare dintre noi. Dar noi nu suntem conştienţi de boala noastră, de lipsa noastră, pentru că noi nu simţim ce suntem în fond cu adevărat, la „ce” suntem destinaţi şi chemaţi. Aici, terapeutul ne va servi de ghid pe cale, ne va învăţa să cunoaştem semnificaţia clipelor în care suntem atinşi de Transcendenţa Imanentă, ne va ajuta să le luăm în serios, să acceptăm misiunea pe care acestea le implică, şi să integrăm calea transformării. Dacă ne îndeplinim această datorie, atunci şi relaţia noastră cu suferinţa se va transforma. A asuma aceasta înseamnă a dobândi dreptul de acces spre Celălalt Ţărm.


K.G. Durckheim - Despre EXPERIENTA TRANSCENDENTEI


Mai mult pe blogul destinat lui KGD, în linkul de mai jos:


http://karlfriedgrafdurckheim.blogsp...nitiatice.html



http://www.ceruldinnoi.ro/Aforismul_zilei.htm