„Oricine este stăpân pe propria-i natură,
Luminoasă, curată şi adevărată,
Acela într-adevăr poate purta roba galbenă.
Confundând falsitatea cu adevărul
Şi adevărul cu falsitatea,
Pierzi din vedere inima
Şi te umpli de dorinţă.
Vezi ceea ce este fals ca fiind fals
Şi ceea ce este adevărat ca fiind adevărat.”
Buddha
Rudyard Kipling
Riscul
Râzând,
Riști să pari nebun.
Plângând,
Riști să pari sentimental.
Întinzând o mână cuiva,
Riști să te implici.
Arătându-ți sentimentele,
Riști să te arăți pe tine însuți.
Vorbind în fața mulțimii despre ideile și visurile tale,
Riști să pierzi.
Iubind,
Riști să nu fii iubit la rândul tău.
Trăind,
Riști sa mori.
Sperând,
Riști să disperi,
Încercând măcar,
Riști să dai greș.
Dar dacă nu riști nimic,
Nu faci nimic,
Nu ai nimic,
Nu ești nimic.
''Renunţă la mintea care gândeşte în proză; trezeşte alt gen de minte care gândeşte poetic. Lasă-ţi deoparte priceperea la silogisme; cântecul lasă-l să-ţi fie mod de viaţă. Treci de la intelect la intuiţie, de la cap la inimă, pentru că inima e mai aproape de mistere.''
Osho
Christiane Vleugels | EMPTY KINGDO
"La inceput, Dumnezeu a trimis un inger pe pamant, sa intrebe toate plantele cum vor sa arate. Numai papadia nu stia cum dorea sa arate si ingerul i-a mai lasat o zi, sa se gandeasca.
In ziua aceea, papadia s-a rugat, s-a gandit si s-a razgandit, pana a dat cu ochii de Soare, apoi s-a hotarat ca vrea sa arate ca El. Stia ca vrea sa fie galbena si frumoasa, stralucitoare si calda, ca soarele. Apoi a vazut Luna si se razgandi. Vroia sa arate ca ea. Sa fie alba, rece, mandra si frumoasa. Apoi a vazut stelele si-i placura si acelea. Cand veni ingerul nu mai stia ce sa-i spuna: vroia sa fie ca soarele, ca luna, ca stelele. Asa ca Dumnezeu i-a indeplinit toate dorintele. De aceea papadia este la inceput galbena ca soarele, apoi alba si daca sufli peste ea se imprastie precum stelele "
Uneori, toți suntem păpădii…
În ambele situații, se face un fel de schimb de suflete, de gânduri, de timp. Se adună clipe. Amintiri. Trăiri. Experiențe. De ambele părți se oferă și se primește.
Apoi, se întâmplă ceva. Nici nu are rost de fapt ce se întâmplă când se întâmplă, deoarece ne rupem atât, atât de ușor unii de alții, încât parcă niciodată nu a fost vorba de a fi făcut împreună ceva. Parcă acel doi firesc nici nu a existat.Dintr-o dată, contează atât de mult că nu mai primești cât aștepți. Că în viața celuilalt a apărut cineva. Că s-au făcut alegeri. De parcă noi când iubim, iubim numai condiționat de starea celuilalt. De parcă nu fericirea acestuia ar conta, chiar dacă uneori aceasta ne exclude pe noi. De parcă iubirea sau prietenia ar fi mereu un târg. Și, pentru toate acestea – și mai ales din teama de a nu suferi și orgoliu – renunțăm. Și nu oricum! Renunțăm fără luptă. Asta doare. Asta doare cel mai tare.
Să vezi cum cineva renunță de fapt la tine, la tot ce ești tu, plecând fără să depună măcar un minim de efort, de parcă tot timpul acela, trăirile, viața, nu ar fi valorat nimic. Nici măcar un ultim zvâcnet. O ultimă încercare sau chiar îngenunchere. Atunci realizezi adevărul. Acela că nu ai însemnat aproape nimic. Nici tu, nici trăirile tale, nici măcar cele comune. Nici relația.
Uneori, oamenii renunță unii la alții atât, atât de ușor. Uneori oamenii nu le sunt altora decât un puf de păpădie desprins ușor de primul vânt. Uneori, parcă ne suntem doar niște haine depășite de uzură care pot fi înlocuite rapid și fără pic de durere. Sau remușcare.Și totuși. Totuși, mai sunt și alți oameni. Puțini. Aceia care știu să rămână și să lupte până la ultima picătură de sine. Puțini! Și, pentru aceștia, merită să zâmbim, să ne păstrăm speranța, încrederea, emoțiile și iubirea! Cei care sunt în stare să rupă din ei pentru a obloji la tine, aceia sunt oamenii cu care merită să te înhami la orice drum în viață. Și mult după. Ei sunt cei care au lăsat păpădia să li se aștearnă peste suflet și au redat-o zborului către sine și către viață. Către zâmbet.
Uneori, toți suntem păpădii. Murim și înviem pe sufletul și în sufletul altora. Cred însă că despre asta este vorba în viață. Despre a fi, uneori, un puf de păpădie nemuritor.
@Ramona Sandrina
Sursa:http://webcultura.ro/uneori-toti-suntem-papadii/
„Unii călătoresc până la capătul Pământului ca să caute fericirea când de fapt aceasta se află chiar lângă ei. O inimă mulţumită este fericită.”
Horaţiu
''...venise timpul sa plec…
si am inceput sa curg,sa ma departez…
totul mi se deslusea,se ridicase ceata...
stiam ca pe unde trec rasar flori de lumina,
pentru ca erau udate cu apa vie,
stransa din lacrimi… ''
''Am avut un vis
Că tu, ai fost regina mea''
Amazing Surreal Photoshoot at an Und /Motherland Chronicles #23 - Dive -
''Atâta timp cât putem zâmbi, cauza nu e încă pierdută.''
~William Shakespeare~
Momentan sunt 228 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 228 vizitatori)
Permisiuni postare
Răspunde cu citat
Marcaje