Elena Latan

[latan.elena]

[latan.elena]

ERNEST BERNEA

ÎNNOITORII. COPILUL

Odată, într’un sat de munte, la vremea când urzeşte întunerecul, stăteam de vorbă cu un copil cu ochii de mirare. Pe deasupra capetelor noastre o pasăre a bătut din aripi de câteva ori şi s’a pierdut în pădure. După un moment de linişte a urmat întrebarea senină a copilului: de ce sboară pasărea? Altă dată, privind argintul viu al unei ape ce curgea boltit peste pietrele rotunde ale văii ca prins de o minune, a întrebat: de ce curge apa?
Ce minune stă în această făptură mică? Cum de l-a chemat măsura lui către gândurile neliniştitoare? Ce tainică legătură îl poartă pe culmile vieţii. Copilul este mai aproape decât noi de firea lucrurilor, mai aproape de Dumnezeu.
Zilele omului vârstnic se scurg într’o formă banală. Feluritele chipuri ale lumii acesteia şi sensul adânc al lucrurilor îi scapă. Omul de azi trăieşte totul în fugă, el nu prinde frumuseţea, nici lumina adevărului. Cele mai alese rosturi şi semne îi scapă; îi scapă nu pentru că el ar fi în păcat, ar fi sortit de la început să nu vadă, ci pentru că felul în care îşi trăieşte viaţa aici îi închide porţile înţelesului. Cu fiecare zi ce trece omul se îndepărtează de plaiurile bucuriei şi ale înţelepciunii. Trufia şi îndemnul numai către ordinea materială a lucrurilor îl fac să coboare cele mai de jos trepte ale condiţiei umane.
Trăind şi repetând zilnic aceleaşi forme şi acte lumea înconjurătoare îşi pierde misterul. Sau mai precis, odată cu anii, omul îşi pierde un simţ foarte delicat, dar pătrunzător, care îl pune în stăpânirea substanţelor ultime ale existenţei; omul în vârstă pierde de cele mai multe ori simţul adâncimilor; sâmburele dumnezeesc moare în el.





Dimpotrivă, copilul, fiinţă nouă şi neprihănită, necumpărată de ispitele aparenţelor înşelătoare, culege pretutindeni urmele minunilor. Când un copil deschide pentru prima oară ochii, întreg universul cu tainele joacă în apele luminate ale ochilor săi.
De aceea Iisus iubea atât de mult copiii, de aceea i-a arătat ca pe un simbol al Creştinismului, lume nouă care punea preţ pe nevinovăţie şi naivitate îngerească, pe frăgezime şi sete de absolut. „De nu vă faceţi la fel cu pruncii nici că veţi intra în împărăţia cerurilor.”
Copilul este o făptură biblică originară. Copilul este o făptură a vieţii neîntinate, este o floare deschisă luminii, este îndemn la simplitate şi frumuseţe. În el vorbeşte frântura de cer dată omului odată cu începutul.
Copilul este un mare dar al vieţii noastre aici: aduce cu el inocenţa, drăgălăşenia şi bunătatea. Copilul îndulceşte viaţa noastră atât de amară; făptura sa mică cu aripi la suflet ne dă multe învăţăminte. Un scriitor a spus: zâmbetul copilului este pentru mamă ca o rugăciune pentru Dumnezeu. În preajma copilului stăruie mereu o atmosferă de lumină şi frumuseţe.
Când întrebările bat la porţile gândului tău împovărat şi cer deslegare, când umbrele amintirilor alunecă pe pereţii sufletului şi cer o rază de soare, atunci stai de vorbă cu copiii. Aplecat asupra adâncurilor, umbli ca străbătut de fiorii unei zări virgine. Prietenii te cred nebun şi lumea te arată cu degetul. În rătăcirea ta prin pajiştile unei lumi de dumnezeesc tumult, în setea ta de înţeles şi vrajă, te întâlneşti doar cu copiii.
Cuvântul tău sună sec pentru cei vârstnici, dar întoarce ca pe o frunză spre soare sufletele copiilor cu ochi de mirare.

(Ernest Bernea – PRELUDII, Ed. PREDANIA, 2011)

https://bucovinaprofunda.wordpress.c...torii-copilul/

[latan.elena]

Decalogul lui Octavian Paler





„Prima porunca: Sa astepti oricat.

A doua porunca: Sa astepti orice.

A treia porunca: Sa-ti amintesti, in schimb, orice. Nu sunt bune decat cele care te-ajuta sa traiesti.

A patra porunca: Sa nu numeri zilele.

A cincea porunca: Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata.

A sasea porunca: Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim.

A saptea porunca: Nu pune in aceeasi oala si rugaciunea, si pe Dumnezeu. Rugaciunea este uneori o forma de a spera a celui ce nu indrazneste sa se apere singur.

A opta porunca: Daca gandul asta te ajuta, nu evita sa recunosti ca speri neavand altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile faptului ca nu faci nimic.

A noua porunca: Binecuvanteaza ocazia de a-ti apartine in intregime. Singuratatea e o tarfa care nu te invinuieste ca esti egoist.

A zecea porunca: Aminteste-ti ca paradisul a fost, aproape sigur, intr-o grota. “

(„Decalogul“ lui Octavian Paler, desprins din volumul „Viata pe un peron“)

[latan.elena]

Marile iubiri ale lui Dostoievski



De la iubirea tainica a tanarului devenit peste noapte celebru prin romanul“Umiliti si obiditi”, trecand prin dragostea mistuitoare din anii maturitatii tarzii si pana la dragostea triumfatoare din perioada declinului vietii biologice,Dostoievski a parcurs un drum dramatic, marcat de suferinta, boala, saracie si nefericire.

Obisnuit ca in dragoste mai mult sa ofere decat sa primeasca si lasand in fiecare femeie pe care a iubit-o o parte din sufletul sau generos, el a trait cu intensitate sentimentul iubirii.

Prima dragoste

Succesul “Oamenilor sarmani” i-a deschis usile saloanelor din Petersburg, iar in casa cunoscutului om de litere Panaev, i-a fost prezentat sotiei acestuia. Iata ce-i scria el, despre acest moment din viata sa, fratelui Mihail: “Ieri – pe 15 noiembrie 1845 – am fost pentru prima data la Panaev si cred ca deja m-am indragostit de sotia lui. Aceasta este frumoasa si desteapta, amabila si neprefacuta pana peste poate. Imi petrec frumos timpul”.



TOT ARTICOLUL AICI: http://cultural.bzi.ro/marile-iubiri...stoievski-5134

[latan.elena]

Citate celebre din „Amurgul gandurilor” de Emil Cioran



10.Ratacire

De cate ori imi vine in minte cuvantul: ratacire, de atatea ori am revelatia omului. Si tot de atatea ori, parca au atipit muntii pe fruntea mea.

9. Pacat versus regret

Pacatul este expresia religioasa a remuscarii, precum regretul expresia ei poetica. Primul este o limita superioara; ultimul, una inferioara.

8.Lenea de gandire. Omul ca animal sociabil

Contactul intre oameni – societate in genere – n-ar fi posibil fara intrebuintarea repetata a acelorasi adjective. Interziceti-le prin lege si veti vedea in ce mica masura omul este un animal sociabil. Vor disparea imediat conversatia, vizitele, intalnirile si societatea se va va degrada la raporturi mecanice de interese. Lenea de gandire a dat nastere la automatismul adjectivului.

7. Framantari

Daca ar prinde glas agitatia surda din mine, fiecare gest ar fi o genuncheare la un zid al plangerii. Port un doliu din nastere – doliul acestei lumi.

6.Uitare versus remuscare

Tot ce nu-i uitare ne uzeaza substanta; remuscarea este la antipodul uitarii. De aceea se ridica ea amenintatoare ca un monstru stravechi ce te rapune din privire sau iti umple clipele cu senzatii de plumb topit in sange.

5.Omul plictisitor

Un om plictisitor este incapabil de plictiseala.

4.Hainele

Doar cand te zaresti gol ti-aduci aminte ca existi si ca esti muritor. Imbracamintea ne imprumuta o superioritate superficiala asupra timpului. Cum o sa fi muritor, cu o palarie pe cap si o cravata la gat ? Hainele au creat mai multe iluzii decat religiile.

3. Prostia

Prostia este o suferinta nedureroasa a inteligentei. Ea apartine naturii si n-are astfel istorie. Nici macar in patologie nu intra prostii, fiindca au de partea lor eternitatea. Icoana cea mai veridica a lumii s-ar putea alcatui din „licaririle” unui idiot – daca el ar putea invinge senzatia de putrezire a sangelui si si-ar da seama uneori de fluxul infinitizemal al inteligentei sale.

2.Artisul si filozoful

Ce-i un artist ? un om care stie tot – fara sa isi dea seama. Un filozof ? un om care isi da seama, dar nu stie nimic.

1. Extrapolare

Poti spune foarte usor ca universul n-are nic un rost. Nimeni nu se va supara. – Dar afirma acelasi lucru despre un individ oarecare; el va protesta si va lua chiar masuri spre a te sanctiona.

Asa suntem cu totii: ne scoatem din cauza cand e vorba de un principiu general si nu ne e rusine sa ne izolam intr-o exceptie. Daca universul n-are nici un rost, scapat-am careva din blestemul acestei osande ?


sursa:zeceintop.ro

[latan.elena]

Friedgard şi cele mai frumoase scrisori de dragoste În februarie 1981, Friedgard Thoma, pe atunci în vârstă de 35 de ani, mamă a unui copil şi doctorandă în filosofie, îi scrie pentru prima dată lui Emil Cioran, atrasă fiind de scrierile lui. “În general, toate frazele lui aveau prospeţimea sănătoasă a acelor lucruri care trec drept viciate sau cinice, în realitate însă sunt eliberate de tabu-uri, printr-o manevră elegantă. (…) M-am hotărât curând să-i trimit la editură o scrisoare acestui Cioran, despre a cărui viaţă nu aveam habar”, avea să scrie, mai târziu, Friedgard Thoma.



Emil Cioran si Friedgard Thoma



La momentul respectiv, Cioran avea 70 de ani şi trăia de decenii bune cu Simone Boue, “semi-însurat” cum avea să-i scrie lui Friedgard, mai târziu, într-o scrisoare. Între cei doi s-a născut o profundă legătură intelectuală, materializată printr-o corespondenţă purtată între anii 1981 şi 1991. Cioran s-a aruncat cu toată fiinţa sa în iluzia acestei legături, cu femeia superbă, pe care a numit-o, într-una dintre scrisori, blestemul său indispensabil. După moartea lui Cioran, Friedgard Thoma a publicat, într-un volum, povestea legăturii ei cu filozoful şi, parţial, scrisorile. Volumul a fost tradus în limba română de Nora Iuga, cu titlul ”Pentru nimic în lume – O iubire a lui Cioran” şi publicat în 2005 la Editura EST – Samuel Tastet Editeur.



Fragmente din scrisorile lui Cioran către Friedgard Thoma



„La ora unu acasă, am dormit câteva ceasuri, m-am trezit devreme şi atunci a început chinul. M-am gândit la dumneavoastră şi la tot ce ar fi putut să se întâmple în noaptea de joi...dacă nu v-aţi fi împotrivit. V-am auzit suspinând şi plângând. Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd minţile. Am discutat prea mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeuna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Totul a început de fapt cu fotografia, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Aţi fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinaţie „perversă” pe care mi-o stârneşte trupul Dumneavoastră. Pervers nu a fost cuvântul potrivit. Am vrut să spun arzătoare. Doar sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale. Cred (poate mă înşel) că în dimineaţa asta aş fi mai puţin obsedat dacă aţi fi fost mai binevoitoare cu mine. În definitiv ne cunoaştem de la prima dumneavoastră scrisoare”.



„De când am fost izgonit din Paradis, m-am gândit în fiecare secundă la dumneavoastră şi nu mă pot gândi la nimic altceva. Aş vrea acum să zbor în Patagonia departe, departe de Dumneavoastră, la polul opus. Cu o oră în urmă am găsit cuvântul pe care l-am căutat zadarnic ieri sau azi: Leprosul, asta înseamnă să nu mai fiu cu dumneavoastră, să nu vă mai aud suspinele...”



„Vă mai amintiţi de plimbarea atât de apropiată pe marginea lacului? Din cauza frigului, azi dimineaţă nu era aproape nimeni acolo. Doar eu cu lacrimile mele. Niciodată în viaţă nu am vărsat atât de multe, fără cea mai mică posibilitate de a râde. Nu înţeleg ce caut pe lumea asta în care fericirea mă face şi mai nefericit decât nefericirea. Pentru mine aţi devenit atât de importantă încât mă întreb cum va sfârşi întâlnirea noastră. Aş vrea să evadez cu Dumneavoastră într-o insulă părăsită şi să plâng toată ziua. Acest loc mi-a devenit brusc drag pentru că îl cunoaşteţi şi îl îndrăgiţi. (...) Tot ceea ce mă ţine departe de Dumneavoastră e exil. Trebuie să ajung într-un fel din nou „voios” sau să mă prăbuşesc. Şi totuşi declinul meu datorită Dumneavoastră îmi este necesar şi nesperat”.




„A sunat telefonul. Vreau să sper că aţi sunat Dumneavoastră. Venea de undeva dintr-o lume atât de îndepărată şi atât de apropiată ca – pentru mine cel puţin – dintr-o fericire fără fund. Când am plecat de la telefonul cu vedere spre grădină, m-am gândit la cât de mult mi-aş dori să mor împreună cu Dumneavoastră cu o singură condiţie: să fim puşi în acelaşi sicriu. Fireşte trebuie să fiţi şi Dumneavoastră de acord şi să renunţaţi pe veci la linişte...Aş avea atâtea să vă spun, atâtea lucruri nespuse...”




„Starea de a fi singur era religia mea. Şi, într-adevăr, eu m-am simţit întotdeauna singur – fireşte, cu unele execepţii: cea mai ciudată e cea de acum. Aţi devenit centrul vieţii mele, zeiţa unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire şi nefericire întâlnită vreodată. După ce am vorbit ani în şir cu sarcasm despre asemenea lucruri ca iubirea trebuia să fiu pedepsit într-un fel, şi chiar sunt, dar nu regret”.



„Deşi am iubit viaţa pătimaş, am găsit-o totuşi lipsită de sens. Acum mi se pare total lipsită de sens – fără Dumneavoastră”.




„Cât regret că nu am aşternut pe hârtie în fiecare zi, nu, în fiecare ceas, de când vă cunosc, ce reprezentaţi pentru mine! Cele mai contradictorii impresii pe care o fiinţă le-a simţi vreodată. Şi totuşi, puse cap la cap, ar putea avea o unitate, o secretă convergenţă: frica teribilă că v-aş putea pierde”.




„Ieri noapte, când mă plângeam de proba rupturii care e lozul meu, mi-ai spus ceva curios: „Altfel v-aţi fi plictisit”. Şi e adevărat. În fapt, m-aţi vindecat (deocamdată?) de plictiseală. Vremea care a trecut de la apariţia Dumneavoastră a fost atât de plină, de substanţială, de neprevăzută şi atât de impregnată de Dumneavoastră, că vă sunt recunoscător pentru toate bucuriile şi loviturile legate de numele Dumneavoastră. Mă aflu, ştiţi doar, într-o anxiete continuă cu privire la nestatornicia Dumneavoastră, dar nu mă pot consacra liniştii. Pur şi simplu, nu sunt în stare să trag concluziile susceptibilităţii mele. Mai bine iadul cu Dumneavoastră decât binecuvântarea de unul singur. Sunteţi blestemul meu indispensabil”.

[latan.elena]

“Numai în muzică şi în iubire există bucuria de a muri, străfulgerarea de voluptate când simţi că mori deoarece nu mai poţi suporta vibraţiile interne. Şi te bucură gândul unei morţi subite, care te-ar scuti să mai supravieţuieşti acelor momente. Bucuria de a muri, care n-are nici o legătură cu ideea şi conştiinţa obsedantă a morţii, se naşte în marile experienţe de unicitate, când simţi perfect cum acea stare nu se va mai reîntoarce niciodată. În muzică şi-n iubire sunt numai senzaţii unice; cu toată fiinţa îţi dai seama că ele nu se vor mai putea reîntoarce şi regreţi din tot sufletul viaţa cu fiecare zi la care vei reveni după ele. Ce voluptate admirabilă este aceea care se naşte la gândul că ai putea muri în asemenea clipe, că prin acest fapt n-ai pierdut clipa. Căci este o pierdere infinit mai mare, în reîntoarcerea la existenţa zilnică după asemenea clipe, decât stingerea definitivă. Regretul de a nu muri în culmile stării muzicale şi ale celei erotice ne învaţă cât avem de pierdut trăind.”


― Emil Cioran, Cartea amăgirilor

[latan.elena]

[latan.elena]

Când asculţi pe Bach vezi cum se înfiripă Dumnezeu. Căci muzica lui este generatoare de Divinitate. O viziune plastică a fiinţei divine ţi se desfăşoară în faţă şi creşte Dumnezeu sub ochii tăi.

Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi

Fără Bach, teologia ar fi lipsită de obiect, Facerea ar fi fictivă, iar neantul – peremptoriu. Dacă e cineva pe lumea sta care să-i datoreze totul lui Bach, acela e Dumnezeu.

Emil Cioran în Silogismele amărăciunii

Filozoful se gândeşte la Divinitate, credinciosul la Dumnezeu. Unul la esenţă, altul la persoană.

Emil Cioran în Amurgul gândurilor

[latan.elena]

Azi dimineaţă, după ce am auzit un astronom vorbind despre "miliarde de sori", am renunţat să-mi mai fac toaleta: la ce bun să te mai speli?

Emil Cioran în Mărturisiri şi anateme

Vom astâmpăra vreodată insomnia umbrelor şi adormi-vom cândva întunericul? Neastâmpărul nopţilor, al tuturor nopţilor - prin care respiră mâhnirea şi cazna - a săpat şanţuri în care putrezesc hoiturile amintirii.

Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi

Emil Cioran


http://www.humanitas.ro/emil-cioran