Convorbiri cu Octavian Paler
Adevărata "măsură" a vieţii unui om nu se poate obţine decît prin "lipsa de măsură", dorind "fără măsură", îndrăznind "fără măsură", iubind "fără măsură".
''Am zis cândva că e mult mai greu să ai iluzii mediocre decât să trăiești mediocru... Nimic nu ne oprește să visăm fără măsură.''
Octavian Paler
Painting by Bryce Cameron
„Dar e atât de dureros şi greu să nu crezi în fericire. Pentru cei mulţi, fericirea ajunge chiar un sens dat existenţei. Cu atât mai rău pentru ei. Fericirea nu poate fi cunoscută, valorificată şi stăpânită decât după ce te-ai îndoit de ea.”
(Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop)
Attractive and Inspiring Oil Paintings by
In fiecare zi
Romulus Vulpescu
În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Şi nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămâne un deşert de disperare.
Ne amăgeşte lenea unui vis
Pe care-l anulăm cu-o şovăire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;
Ne răsucim pe-un aşternut posac,
Însinguraţi în doi, din laşitate,
Minţindu-ne cu guri care prefac
În zgură sărutările uzate;
Ne pomenim prea goi într-un târziu,
Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:
Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu,
Ca să mai ştim că dragostea există.
În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Şi nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămâne un deşert de disperare.
Ultima modificare făcută de latan.elena; 27.02.2017 la 16:28.
Îmi pare că discern cu o claritate crescândă abisurile căscate în care dispar forţele creatoare ale unei fiinţe şi bucuria ei de a trăi. Sunt falii care se deschid în psihismul nostru şi care înghit totul. Fiecărei zile îi ajunge necazul ei.
Cele mai rele suferinţe ale omului sunt cele de care se teme.[…]
Ştiu cum să eliberez încet-încet forţele mele creatoare de contingenţele materiale, de reprezentarea foamei, a frigului şi a pericolelor.
Căci marele obstacol este întotdeauna reprezentarea şi nu realitatea.
Realitatea, ne-o purtăm cu toată suferinţa, cu toate dificultăţile care se ataşează de ea – ne-o purtăm, o ridicăm pe umerii noştri şi purtând-o ne creşte anduranţa. Dar reprezentarea suferinţei – care nu este suferinţă, căci aceasta din urmă este fecundă şi vă poate face viaţa preţioasă – trebuie strivită.
Strivind aceste reprezentări care întemniţează viaţa în spatele gratiilor lor,
eliberăm în noi viaţa reală cu toate forţele ei,
şi devenim capabili să suportăm suferinţa reală,
în propria viaţă
şi în cea a umanităţii.
Etty Hillesum – Une vie boulversée
SURSA:http://www.ceruldinnoi.ro/Aforismul_zilei_2010_2.htm
Unica noastră obligaţie morală este aceea
de a defrişa în noi înşine vaste luminişuri de pace
şi de a le extinde din aproape în aproape,
până când această pace va iradia spre alţii.
Şi cu cât va fi mai multă pace în oameni,
cu atât va fi mai multă pace în această lume
în fierbere.
Etty Hillesum
Dumitru Ichim
EU, DE LA ZEII VOȘTRI...
Eu de la zeii voștri,
ce bântuie
pe unde timpul cu hatul ne desparte,
am auzit dispreț din grai parșiv:
de trecere, de curgere, de moarte.
Cu tine-alături,
la fiecare tâlc mai vlăstărește-un vers:
Cu-n înflorit de cinci petale,
pe-un bob cât spaima de piper,
întregul univers
devine mai bogat cu încă-un cer.
Când mâna mea e cântec alei tale,
brățara ta mi-i dascăl. Aceeași nestemată
mereu altfel, de fiecare dată,
tot altor iscodiri
pe colț, pe rotunjime și pe muchii,
aceeași rază și-n atâtea firi…
De moare o lumină,
e doar o umbră celei ce-o să vină,
și-n locul ei, izvodul,
din fiecare scăpărat
întrupă o livadă-n nelumesc,
părelnic ispitit pe nestemată,
că mă întreb
în care veșnicie
ne-am mai iubit odată
și m-am întors acum
să-ți spun din nou că te iubesc?
Când cerurilor tale
luceafărul Nibiru se aprinde,
iar brațul meu ca apa te cuprinde,
cum să vorbești de trecere?
Cu tine-alături,
ce mândră-i moartea, jos, pe cer!
Nu-i aur nou în secere
spre lună plină?
De ce-am vorbi de trecere
când brațele-mi sunt pline
de lumină?
Și de n-ar fi nici curgere,
când ape peste ape ca leii tineri saltă,
ce-ar face Eufratul,
chiar veșnic, dar tot baltă?
De nu ne-ar curge-mbrățișați pe undă,
la ce folos lăuta fără strună,
un stup fără pârău de-albine,
sau tu fără de mine?
Sărmanii zei
adâncul lor nu știu-l,
că moartea e ca râul
ce își oglindă viul,
precum stihira ta pe coarde.
Spre a-și cânta lumina,
iubirea de nu arde
jertfirea cerii, cum o face lutul,
la ce folos
ți-ar fi ulciorul veșniciei,
de nu ai ști cum să o guști,
sorbindu-o cu timpul și sărutul?
''Cuvantul devine Muzica Sferelor si o noua lume se naste Ochilor nostri larg deschisi.. Dar ea a fost intotdeauna acolo.''
''Există o muzică a naturii terestre ce rezonează cu muzica sferelor. Edgar Cayce afirma faptul că aceste doua muzici se armonizează împreună. Armonia este concepută de filosofii antici greci ca fiind o stare premergătoare frumuseţii. Un întreg este frumos dacă toate componentele sale se află în deplină armonie. Prin urmare, universul reprezintă un tot armonios, infinit, exprimat prin limbajul muzical; iar cosmosul este o continuă simfonie ce vibrează în fiecare atom existent. Stelele transmit unde electromagnetice variabile în timp şi spaţiu. Sunetele muzicale au aceleaşi proprietăţii ondulatorii ca lumina ce provine de la stele.''
Mai mult:http://infomuzica.ro/muzica-sferelor-notiuni-introductive/
Micuţa mea cu ochii mari
Ion Apostu
Micuţa mea, cu ochii mari, cu ochii mari... strălucitori,
Sublima mea, din visuri calde, ţi-s ochii două ghicitori.
Privirea ta mă-nnebuneşte... şi mă îndeamnă la iubire,
Micuţa mea, vreau ochii tăi... şi-n răsărit, şi-n asfinţire.
*
Micuţa mea, cu ochii mari, cu ochii mari... scânteietori,
Magia mea din basmul viu... ţi-s ochii cerul cu doi sori.
Privind, la tine,-nnebunesc şi mă-nfior plin de dorinţă,
Micuţa mea, de ochii tăi, îmi pierd întreaga chibzuinţă.
*
Micuţa mea, cu ochii blânzi, cu ochii blânzi... şi lucitori,
Îmi dezveleşti uitate simţuri şi rătăcesc cu capu-n nori.
Privirea ta mi-aprinde viaţa, iubirea ta e-al meu păcat,
Micuţa mea, vreau ochii tăi, să lumineze-al meu ducat.
*
Micuţa mea, cu ochi duioşi, cu ochi duioşi... şi sclipitori,
Iubita mea cu chip de înger, amurgul dulce şi dulci zori!
Privind la tine, mă topesc, amorul meu... târziu şi mare,
Micuţa mea, vreau ochii tăi... să ţi-i iubesc fără-ncetare.
*
Privind la tine,-nnebunesc şi mă-nfior... plin de dorinţă,
Micuţa mea, de ochii tăi... îmi pierd întreaga chibzuinţă
Hot Digital Art by Pat Brennan « Cruzi
Povestea Picăturii
A fost odată ca niciodată un discipol care îl întrebă pe maestrul său:
– Care este lucrul ce mă separă de adevăr?
Maestrul îi spuse:
– Nu ești singurul care este separat de adevăr, mai sunt și alții. Îți voi spune douăsprezece povestioare care iți vor părea simple. Trebuie să meditezi asupra acestora tot timpul și chiar de ți se va părea că le-ai înțeles, nu te opri din a medita asupra lor până ce aceste simple povești vor căpăta proporții uriașe și până vor deveni din nou simple.
Prima poveste:
A fost odată ca niciodată o picătură într-un Ocean ce spunea că nu există Ocean. Tot astfel se întâmpla cu mulți oameni. Trăiesc înlăuntrul lui Dumnezeu și spun că nu există Dumnezeu.
A doua poveste:
„Vreau să fiu liberă” spuse picătura de apă din mijlocul Oceanului; și oceanul în compasiunea sa a ridicat-o la suprafață.
„Vreau să fiu liberă” spuse din nou picătura de apă și soarele auzindu-i glasul o așeză într-un nor.
„Vreau să fiu liberă” spuse picătura încă o dată și norul o eliberă iar aceasta căzu din nou în Ocean.
A treia poveste:
O picătură intelectuală este o picătură intelectuală, dar nu mai aparține Oceanului.
A patra poveste:
„Nici o picătură nu are nici o valoare” spuse picătura din mijlocul Oceanului.
A cincea poveste:
„Fără nici o îndoială, există un lucru de care eu mi-am dat seama, eu sunt mai importantă decât oceanul.” Spuse picătura din ocean.
A șasea poveste:
„Nu voi putea niciodată să ajung la Ocean” spuse picătura din Ocean.
A șaptea poveste:
„Oh, ce-mi pasă mie de Ocean” spuse picătura din Ocean.
A opta poveste:
Era odată o picătura care-și regreta soarta, la urma urmei, ea era în mijlocul Oceanului și nu știa nimic despre Ocean.
A noua poveste:
O picătura din Ocean chemă toate celelalte picături să i se alăture pentru a se răscula împotriva Oceanului.
A zecea poveste:
„Prin puterea cu care am fost investită” spuse picătura din Ocean, „prin puterea cu care am fost investită, de astăzi sunteți excluse din Ocean.”
A unsprezecea poveste:
„Tu te afli în mijlocul iubirii mele” ii spuse Oceanul picăturii de apă. Dar picătura nu auzi Oceanul pentru ca era plină de iubire pentru altă picătură.
A doisprezecea poveste:
„Dacă aș putea cuprinde” gândi o picătură „fiecare picătură cu dragostea mea atunci aș deveni Oceanul.” Cum gândi aceasta, picătura începu să reverse dragostea sa asupra tuturor picăturilor, pe rând. Dar era o picătura care îi făcuse un mare rău și deși era capabilă de o mare iubire, picătura nu putu să o ierte. Și pentru că nu putu să-și reverse dragostea sa asupra acesteia nu putu să devina Oceanul.
Discipolul îl întrebă pe maestrul său:
– A existat vreodată o picătură care a devenit Oceanul ?
Și maestrul îi spuse ultima sa poveste:
Era odată o picătură care căuta Pacea Oceanului, ce căuta Profunzimea Oceanului. Dorința îi era mare și puterea de iertare îi era mare și deodată Oceanul îi spuse:
„Tu și cu mine, noi suntem una.” Și Oceanul își deschise larg brațele și îmbrățișă picătura, și tot ce aparținea Oceanului deveni și al picăturii.
Ea se pătrunse de pacea Oceanului, se întinse pe toată suprafața Oceanului și prin profunzimea sa deveni salvarea lumii.
– Află astfel, o ucenicule, că Oceanul este plin de iubire pentru cei ce-l iubesc și că-i primește în măreția sa pe cei ce o doresc cu adevărat.
– Dar ce se va întâmpla dacă o astfel de picătura devine murdară? întrebă discipolul.
Maestrul râse din toată inima:
– O picătură nu poate deveni atât de murdară încât oceanul să nu o poată curăța.
Ultima modificare făcută de latan.elena; 28.02.2017 la 18:40.
Nichita Stănescu
Cântec de dor
Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo și sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile și apele care ți-au cutreierat
nopțile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
și tu nu mă mai băgai de seamă.
Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar așa, de tristețea amurgurilor.
Ori poate de drag
și de blândețe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.Mă culcasem lângă glasul tău și te iubeam.
Momentan sunt 271 utilizatori care navighează în acest subiect. (1 membri și 270 vizitatori)
Permisiuni postare
Răspunde cu citat
Marcaje