Lumina
„Maestrul: Cu ce lumină vezi?
Discipolul: Cu a soarelui ziua, cu a lămpii noaptea.
Maestrul: Cu ce lumină vezi aceste lumini?
Discipolul: Cu a ochilor.
Maestrul: Cu care lumină vezi ochii?
Discipolul: Cu cea a minţii.
Maestrul: Prin ce lumină cunoşti mintea?
Discipolul: Prin cea a Sinelui.
Maestrul: Deci tu eşti lumina luminilor…
Discipolul: Da. Eu sunt Acela…”
(Sri Bhagawan Ramana Maharishi)
Călătorie într-un paradis astral
"Luna ardea drept în faţă, astfel încât ochii ei albaştri străluceau mai tare şi clipeau ca şi loviţi de razele soarelui...
— Haide dar, zise ea încunjurând gâtul meu cu braţele ei albe şi punându-şi gura pe gura mea.
Sărutarea mă umpluse de geniu şi de putere creatoare. Astfel îmbrăţişaţi, aruncai neagra şi strălucita mea mănta peste umerii ei albi, i-nconjurai talia c-un braţ, strângând-o tare la pieptul şi la gura mea, iar cu cealaltă mână fluturând cealaltă parte a mantalei ne ridicam încet, încet prin aerul luciu şi strălucit de razele lunii, prin nourii verzui ai cerului, prin roiurile de stele, prin ploaia de raze -până ce ajunserăm în lună.
Călătoria noastră nu fuse decât o sărutare lungă. O lăsai acolo, în aerul cald de pe malul mirositor a unui lac verde şi strălucit, şi mă-ntorsei pe pământ şi, vrăjindu-l, îl băgai într-o nucă, iar nuca o făcui un mărgăritar stropit cu aur şi mărgăritarul îl aruncai în fundul unei mări. (...)
Iubitei mele îi făcui haina de-un gaz albastru, deşi străveziu ca aerul, prin care se ridica ea în albeaţa cea strălucită a rotundelor sale membre; în părul ei blond aşezasem o citadelă de diamante, sânul ieşea vergin, rotund şi mic din haina decoltată.
— astfel ne primblam, eu cu mâna în jurul gâtului ei, prin umbroasele şi balsamatele dumbrăvi ale lunii, pe lângă adormitele lacuri, pe lângă plângândele izvoare, şi numai privighetori cu glas de argint zburau cântând din creangă-n creangă şi umpleau aerul de note divine. Când ne aşezam în luntre, valurile ascultătoare mânau neporuncite, după gândirea noastră, luntrea cea aurită, în care iubita sta culcată în mari perini de mătase, iar eu aşezasem capul meu în poalele ei şi visam ceea ce aveam.
Acest amor pacific şi dulce ca ideea eternităţii, fără nici o cugetare ori o dorinţă nevergină, acest amor era aerul vieţii noastre, sărutarea copilărească, dulce, profumată a gurilor noastre, împletirea angelică a braţelor noastre — un amoriu sunt! Lumea mea nu era decât icoana ei strălucită, lumea ei — faţa mea cea palidă încadrată de păr negru. Această viaţă era un basm strălucit şi înstelat. Acolo era, între dumbrăvi verzi şi între stânci cenuşii, şi un lac cu apă de aur.
Când ne scăldam acolo râzând şi sub privirea cea înamorată a lunilor, stropeam unul în altul cu lungi şiroaie şi stropi de stele care, rămâind pe sânul ei, străluceau pe albul ei corp până ce, uscându-se într-un cerşaf ţesut din argint, corpul ei alb era şi mai neted, şi mai dulce, şi mai strălucit.
Adesea ea se prefăcea că se supără şi se ascundea prin tufişele labirinticei grădini. Deşi o strigam, ea nu răspundea până ce nu-mi prefăceam vocea în privighetoare, astfel încât, plângând dureros prin frunze, o vedeam cum vine în extaz şi cu ochii umezi, până ce o prindeam în braţe şi o mângâiam pe pieptul meu pe nebunateca copilă!
Ca să petrecem făcurăm un joc de cărţi. Regii, reginele şi fanţii de pe cărţi erau toţi chipuri copiate din basmele ce ni le spuneam, spre petrecere, serile, iar fiindcă nu aveam bani, ea se duse la un lac. Acolo fieştecare frunte de val reflecta o stea... Ea intră încet în apa lacului şi prinse încet, încet cu mâna din fiecare frunte de val câte o stea, ca şi când ar fi prins albine de aur, apoi punându-le în poale le aduse în casă şi le vărsă pe masă. Astfel jucam cărţi pe o frumoasă masă de marmură, şi jocul nostru era o poveste lungă şi încurcată, căreia nu-i mai dam de capăt până ce nu încetam, beţi de somn.
Dar somnul nostru! Braţe în braţe, tologiţi în perini de mătase galbenă ca aurul, gura mea apăsată pe a ei, visam amândoi unul şi acelaşi vis, care nu era decât o repetare magică a vieţii noastre fără dorinţe. Ne visam în ceruri cu oglinzi de argint şi cu săli întinse prin care pluteau îngeri cu haine de aur şi cu aripi de culorile curcubeului şi-ncinşi în brâie de curcubeu, iar blondele lor capete erau încadrate de lungi plete de aur, şi ochii albaştri se plecau timizi şi mari, şi pleoape şi gene lungi.
Portale cu stâlpi nalţi de aur, galerii de marmură albă, stele albastre pe plafondele de aur a sălilor mari, toate pline de un aer răcoare şi mirositor; numai o poartă închisă n-am putut-o trece niciodată. Deasupra ei, în triunghi, era un ochi de foc, şi deasupra ochiului — un proverb în literele strâmbe ale întunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu — proverbul: o enigmă chiar pentru îngeri. Iată viaţa visurilor noastre.
Când ne deşteptam din somn, aurora celor doi sori, în haine roz, culegea mărgăritarele de argint de prin grădinile noastre şi, râzând cu glasul ei de ciocârlie, ni le arunca din poalele ei pe faţă şi în patul nostru.
Roua rece cădea pe sânul verginei mele iubite şi ea se trezea cu frig şi, ţinându-şi ochii închişi, îşi strângea împrejurul umerilor ei goi plapoma ţesută din argint şi din culori de curcubeu. Când însă îşi deschidea ochii, sorii răsăreau calzi şi frumoşi, iar noi ne sculam râzând, somnoroşi, unul de altul, apoi, spălându-ne feţele în basin de marmură, ieşeam afară în aerul cald şi strălucit al fericitei noastre lumi. Şi viaţa se-ncepea din nou, fericită şi lină, o eternă repetiţiune a fericirii de ieri."
(Mihai Eminescu - "Umbra mea" - fragmente)
SURSA: http://beauty-love-wisdom.blogspot.r...umbra-mea.html
"Sufletul nu ar putea avea nici un curcubeu dacă ochii nu au lacrimi !"
(proverb american)
''Căci drumu-i încă-n preajma lor,
Ca să-l găsească e usor,
Pentru-a veni în ajutor.''
''Există oameni care nu sunt niciodată în stare să ajungă în Fantazia, spuse domnul Koreander,
şi mai există oameni care sunt în stare, dar rămân acolo pentru totdeauna.
Şi pe urmă mai există câţiva care se duc în Fantazia şi se întorc. Ca tine.
Iar aceştiaînsănătoşesc amândouă lumile.''
Michael Ende,Povestea fără sfârşit
https://www.facebook.com/Arte.Art.Arte/
„Pentru a scrie o singură poezie trebuie să vezi multe oraşe, mulţi oameni şi lucruri... şi trebuie să observi gestul fiecărei flori care se deschide dimineaţa.”
Rainer Maria Rilke
“Să dăruieşti este perfect, îşi zicea Esshun, când asta ţâşneşte din preaplinul inimii, nu când eşti constrâns s-o faci sub lovituri! Nu atunci când n-ai încotro! Fireşte, multe dintre surorile mele se sacrifică, şi unele dintre ele chiar îşi fac datoria fără prea multă osteneală, fie pentru că s-au resemnat, fie pentru că firea lor nu le împinge către nimic altceva, însă cine dăruieşte cu acea bucurie fără limite care este semnul adevăratei iubiri? Printr-un îndemn spontan al inimii? Dacă m-aş fi conformat acestui model, aş fi devenit o caricatură odioasă a fiinţei mele. Generozitatea mea înnăscută ar fi fost mânjită pentru totdeauna. Vreau să cred că există undeva în mine acea căldură căreia îi presimt puterea. Altfel n-aş fi fost atât de rănită din cauza acestor aparenţe mincinoase pe care le văd. Năzuiesc, fără îndoială, către un sentiment mai înalt decât toţi cei pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc! Vreau să dăruiesc mai mult!”
…
… Atât timp cât n-am pătruns în adevărata noastră natură, totul este întrebare! Dar omul obişnuit trece de la un la alta, fără a sfredeli niciodată până în străfundul nici uneia dintre ele. Este ca un fluviu orb şi leneş, care face meandre în dreptul fiecărui obstacol. Totuşi, fiecare problemă este ocazia! Dacă o trăim ferm, până la capăt, repune în discuţie tot universul.
…
Când se aşeza pe perna neagră din zendo, avea impresia că tot universul era aşezat împreună cu ea. Când lupta împotriva frigului, toţi călugării, toţi ţăranii din sat, toate animalele care-şi lăsau urme în zăpadă, toate crengile arborilor, toate plantele pârjolite de ger atârnând moale când li se topea învelişul de cristal, toate luptau împreună cu ea. Sensul vieţii depindea de Esshun! Ea singură putea să ilumineze micile lor lupte pentru un pic de căldură, puţină hrană, puţină afecţiune şi să le reaşeze într-un context infinit.
…
”Când sunt tristă, lumea e şi ea tristă, îşi spunea Esshun, când sunt voioasă şi lumea este la fel. Cine sunt eu, deci, şi cine este lumea? Ce ne leagă? Suntem milioane dar, în mod sigur, dacă fie chiar unul din noi îşi croieşte drum în lumină, întregul pământ este transfigurat!...”
…
Această senzaţie, care nu era o reflecţie, nici o deducţie, îi invada corpul şi semăna o graţie nouă în mişcările ei. După atâtea revolte şi eforturi Esshun devenea fluidă ca apa. Petrecuse multe ore cu spatele drept, într-o atitudine de aparentă rigiditate dar, de îndată ce se mişca, dansa. O flăcăruie liniştită începea să-i lumineze trăsăturile. Faţa îi înflorea şi părea să spună, neîncetat: mulţumesc!''
Ariane Buisset-Esshun
SURSA: http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Aria...Wang%20Wei.htm
Ultima modificare făcută de latan.elena; 10.02.2017 la 13:12.
Val Răzeşu
CIREŞUL NEMURIRII
Val Răzeşu
Voi fi chiar prințul candid pe care l-ai visat,
Ce îți aduce-n palme, din mii de primăveri,
Cireşul nemuririi, în care ai urcat
Ca florile în Cântec parfumul, din tăceri.
Încrucişăm aripa în dor şi în poem.
Atâta zbor cuprinde lumina din condei,
Că urci a ciocârlie, sub pleoape când te chem,
Şi zorii îi revarsă a Cântec, ochii mei.
Va tresări pământul în iarba de sub pas
Cu florării albastre ca bolta unui cer,
Şoptindu-mi în amiază sărut de bun rămas
Ninsoarea de petale a blândului prier.
Între pământ şi cer, zâmbeşti nemuritoare.
Se va lăsa-nserarea, şi stelele din sân
Îmi urcă peste creştet şi fulgeră culoare
În albul de uimire, cireşului bătrân.
9 februarie 2017
VAL RĂZEŞU
Osho
''Ceea ce este, este. Opreşte-te şi priveşte.''
''Existenţa este una singură. Ea se exprimă în milioane de forme, însă spiritul care este exprimat este acelaşi. Este o singură divinitate, cu o varietate infinită de creaturi.''
''Dacă iubirea ta este atât de mare pentru a conţine şi renunţarea, numai atunci se poate numi iubire. Dacă renunţarea este destul de mare ca să conţină şi iubirea, abia atunci este cu adevărat renunţare. Şi cea mai mare creştere posibilă este atunci când un om le manifestă pe amândouă.''
''Oricât de dureroase ar fi experienţele iubirii, pătrunde în iubire fără să eziţi, pentru că, dacă o eviţi - aşa cum face majoritatea oamenilor -, vei rămâne blocat în ego. Atunci viaţa nu îţi va mai fi un pelerinaj, nu va mai fi un râu care curge spre ocean, ci va deveni o mlaştină.''
''Dragostea şi libertatea sunt ambele nevoie esenţiale.
Dacă iubeşti nu este în nici un caz necesar să-ţi distrugi libertatea. Pot să existe laolaltă; nu există nici un antagonism între ele... Iubeşte omul, însă lasă-i totala libertate. Iubeşte omul, însă de la începutul-începutului lămureşte faptul că nu îţi vinzi libertatea.''
''Fă pur şi simplu doar ceea ce îţi face maximă plăcere ţie şi celor din jurul tău. Fă ceva care să înalţe în tine un cântec şi să creeze un ritm al celebrării în jurul tău. O astfel de viaţă o numesc religioasă. Ea nu se bazează pe principii, pe disciplină şi nici pe legi. Ea se rezumă la o singură idee: aceea de a-ţi trăi viaţa în mod inteligent.''
''Atunci când te naşti, nu eşti un copac, ci o sămânţă. Trebuie să creşti, trebuie să ajungi la o înflorire, iar această înflorire va fi mulţumirea ta, împlinirea ta. Această înflorire nu are nimic de-a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legatură decât cu tine, cu evoluţia ta personală.''
''Iubirea nu se naşte în voi decât dacă deveniţi un cerc perfect: un întreg mulţumindu-se cu sine. Atunci iubiţi tot ceea ce vine spre voi.''
''Dragostea trebuie să fie o relaţie prietenească, în cadrul căreia nimeni nu este superior, în care nimeni nu ia deciziile, în care amândoi partenerii sunt pe deplin conştienţi de faptul că sunt diferiţi, că felurile în care abordează viaţa sunt diferite, că gândesc diferit şi totuşi - cu toate aceste deosebiri - se iubesc''
Katie Swatland Art
De Anima
„Şi dac-acum ridic din carte ochii,
nimic nu mi-e străin şi totul mare.
aici trăiesc ce se petrece afară
şi peste tot nimic n-are hotare;
dar mă-mpletesc şi mai adânc în linii
când ochii mei pe lucruri se coboară,
pe simplitatea gravă a mulţimii;”
(Rainer Maria Rilke)
Voi încă sunteti în căutarea unui Dumnezeu dincolo de stele
care domneste în infinitatea spatiului.
Dar eu vă spun aceasta:
Până când Dumnezeu nu s-a născut în voi,
asa cum voi v-ati născut în El,
nu-l veti găsi nicăieri.
Până când Dumnezeu nu s-a născut în voi,
în zadar veti face să tremure toate dimensiunile creatiei
cu strigătul vostru angoasant după Dumnezeu.
...
Atâta timp cât îl căutati pe Dumnezeu,
Dumnezeul vostru încă nu s-a născut în voi.
De îndată ce El s-a născut în voi,
nu îl mai puteti căuta.
Nimic mai inutil decât "căutarea voastră după Dumnezeu".
Ceea ce ar trebui să căutati în schimb, totusi, este
calea interioară pe care Dumnezeul tău poate să ajungă la tine.
Bo Yin Ra - Cartea despre Dumnezeul cel viu
Momentan sunt 251 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 251 vizitatori)
Permisiuni postare
Răspunde cu citat
Marcaje