Viaţa presupune moartea şi invers.
Viaţa este de nedefinit, nesfârşit de intensă şi extinsă, iar omul o poate percepe doar dacă intră în jocul dihotomic de a şti că trebuie să moară şi de a nu vrea să ştie acest lucru [Cfr. V. Albisetti, Pentru a fi fericiţi. Note de psihoterapie pentru toţi, Editura Pauline, Bucureşti, 2004.]
Nu putem vorbi de iubire, dacă nu vorbim de suflet şi de condiţia umană. Deja este depăşită ideea că persoana este o paradigmă statică, fixă. Nimic nu este mai dinamic, mai liber, mai deschis decât curgerea vieţii.
Iubirea îşi are rădăcinile în existenţa umană, tocmai acolo, în inconştient, acolo unde contrariile se unesc, unde graniţa dintre boală şi integritate se dovedeşte a fi labilă, unde capacitatea de a judeca dispare, dar unde se poate şi trebuie să fie căutată originea nemulţumirii faţă de viaţă, a nostalgiei, a sentimentului de singurătate, a dorinţei de împlinire, de desăvârşire, acolo unde se găseşte originea suferinţei umane şi, la urma urmei, sensul vieţii, infinitul, punctul de plecare.
Toate acestea sperie. Ştiu. Şi poate, de aceea, pe de o parte, suntem sfătuiţi să trăim iubirea aşa cum e, ca şi cum singura noastră datorie ar fi să o trăim în mod pasiv, iar pe de altă parte, suntem sfătuiţi să recurgem la cele mai mediocre modalităţi operative ale practicii amoroase. Nu cred nici în prima, nici în a doua variantă. Căci ambele sunt dictate de teamă.
Aş vrea să-mi conving cititorul să aleagă o altă posibilitate: lipsa de teamă. Să nu se teamă să se adâncească în această lume complexă a iubirii, căci este fecundă şi esenţială în viaţă. Pentru că a pătrunde în această lume înseamnă să pătrundem mlăuntrul nostru, să ne înţelegem adevărata condiţie, să trăim situaţii psihice şi spirituale aparte, în care fiecare să-şi întâlnească, reflectat ca într-o oglindă, propriul eu; în care omul trăieşte experienţa limitei şi îşi „încearcă", îşi sporeşte cunoaşterea de sine. Cine fuge, evadând în sex, promiscuitate sau teamă de suferinţă, este bolnav, se teme de viaţă.
Iubirea este risc. Riscul de a te pierde în celălalt fără să te mai regăseşti, riscul de a te opri, dar e şi posibilitatea de a te adânci în celălalt şi a şti să vă regăsiţi, împreună, mai plini de viaţă.
Iubirea este descoperire, înseamnă să joci cu cărţile pe faţă când toată lumea din jur ne învaţă să ne ascundem, să ne protejăm, să folosim orice mijloc ca să nu ne expunem, să nu fim răniţi, ucişi, cumpăraţi.
Iubirea este adevăr. Nu iubeşte subterfugiile, compromisurile, comunicarea dublă, triplă. Este directă şi merge la esenţă.
Iubirea este proiect. Este menită morţii, dacă nu este inserată într-un itinerar, dacă nu face parte dintr-un drum ce urmează să fie străbătut.
Iubirea este alegere, înseamnă să nu acceptăm pasivi ceea ce ni se propune, ci să alegem să avem un rol activ, creativ în formarea relaţiei, să nu alegem drumul cel mai comod, ci pe cel care duce la adevărata comuniune, mai întâi a minţilor, apoi a trupurilor.
Iubirea este demnitate. Nu acceptă ceea ce vine din întâmplare, nici nu umple cu sex golul interior, ci are respect faţă de sine, faţă de propria unicitate.
Iubirea este integritate. Niciodată o relaţie adevărată ă& iubire nu produce rupturi sau răni propriei identităţi, dimpotrivă, o împlineşte, o face să crească.
Iubirea înseamnă a da sens. A trăi experienţa iubirii înseamnă a deveni o verigă din lanţul semnificaţiilor pe care le capătă viaţa fiinţelor vii.
Iubirea este cunoaştere. Datorită ei, putem deveni părtaşi la înţelepciune, putem cunoaşte drumuri noi, care altfel ar rămâne necunoscute, putem ajunge la noi înşine.
Dar pentru toate acestea există şi reversul medaliei.
Iată de ce iubirea este şi libertate. Libertatea de a trăi sau de a se îmbolnăvi, de a muri. Depinde de noi. De gradul nostru de nevroză depinde cum, când şi cât putem sa înaintăm în iubire, deoarece a iubi este o capacitate. Nu este un dar gratuit, nu este pentru toţi. Sau, mai bine spus, toţi putem să iubim, această facultate stă în puterea noastră, dar puţini sunt cei care o caută, o găsesc, o practică, deoarece capacitatea de a iubi merge mână în mână cu capacitatea de evoluţie personală. Nici una, nici alta nu vine în mod gratuit, ca un dar din afara noastră, un dar ce poate ajunge la toţi, un eveniment extraordinar. Nimic nu exista în exteriorul propriei persoane. Exteriorul nu este decât reflectarea a ceea ce este în interiorul nostru. Sau, în orice caz, este ceea ce percepem.
Doar cunoscându-ne pe noi înşine putem cunoaşte iubirea.
Pentru că e acelaşi lucru.
Valerio Albisetti – IUBIRE
SURSA: http://eulinterior.blogspot.ro/2015_08_01_archive.html
Adrian Moldovan - clipul lui video.
''Devin ceea ce vad in mine insumi, tot ceea ce gandul imi sopteste infaptuiesc...caci Dumnezeu locuieste in mine!''
meditatie...lectura Adrian Moldovan
Răspunde cu citat
Marcaje