„E-un ţipăt fără de sfârşit în mine şi nu ştiu, din inimă sau pântec vine. Recunoaşteţi al cântecelor son? Voi le cântaţi mereu pe alt ton.
”
Rainer Maria Rilke
Cânt despre mare
Vaier străvechi al mării,
al mării vânt în noapte:
nimănui vuind;
cel ce veghează
trebuie să vadă
cum nu-i eşti
gând pe gând:
străveche tângă-a mării
hăuind
doar pentru stânci străvechi,
cuprins nemărginit
din depărtări smulgând...
O, cum te simte: strună,
smochinul fremătând
sus, în lin de lună.
„Nu pot alege ce-i mai bun. Pe mine ce e mai bun mă alege.”
Rabindranath Tagore
”Pe drumurile vieţii, oricât de lungi şi minunate ar fi ele, nu vei putea ajunge la graniţele sufletului tău, atât de adâncă e lumea lui.”
Heracli
EIN ART: June 2015
Ultima modificare făcută de latan.elena; 11.12.2016 la 22:58.
Timpul calatoriei mele este lung;
calea pe care o am de strabatut este fara sfarsit.Am iesit pe aripile primei raze de lumina
si mi-am urmat drumul prin singuratatile lumilor,
lasand urma mea pe atatea stele.
Calea cea mai lunga ma aproprie cel mai mult de tine
si modularea cea mai intortocheata este tocmai cea care duce
la perfecta simplitate a acorduluiCalatorul trebuie sa bata la toate portile inainte
de a ajunge la a sa.Trebuie sa ratacim prin toate lumile din afara
pentru a ajunge in sfarsit la templul cel mai launtric.Lasat-am ochii sa rataceasca departe , inainte
de ai inchide si de a spune: Tu esti aici.Aceasta intrebare , aceasta asteptare
se topeste in lacrimile a o mie de fluvii si cufunda lumea
sub valul acestei certitudini: Eu sunt.
„Prima floare înflorită pe Terra a fost o invitaţie la un cântec încă nenăscut.”
Rabindranath Tagore
“Credeți că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?”
Câteva gânduri rostite de Zoe Dumitrescu-Bușulenga.“Eu nu înțeleg un lucru: când e atâta frumusețe întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseții? Şi, dacă fărâmițăm frumusețea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeți că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?”
“De la Freud încoace s-a produs o mutație: s-a pus sexul în locul capului. Asta e tristețea cea mai mare. Vedeți, la noi, la români există/exista/ o cuviință. Anumite cuvinte nu se pronunțau – nu erau niște tabu-uri, dar există/exista/ o pudoare. Acum “cuviința”, cuvântul acesta, a dispărut din dicționar. Nu am prejudecăți de niciun soi, dar felul în care ne purtăm ucide frumusețea.”
“Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusețe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ține, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a ființei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusețe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.”
“Mă uit la programele Universităților. Nu mai găsesc nici urmă de greacă, de latină. Respectul pentru clasici nu mai există. Nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morală. Se vorbește puțin și despre intelectualii dintre cele două războaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunță, opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă. Există un fel de indiferență față de trecut. Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citește.”
“Pentru omul de rând, libertatea înseamnă a ieși cu bâta la drum. Pentru omul superior, libertatea nu e decât interioară, ceea ce e un adevăr trist. În general, adevărurile sunt cam triste și de aceea lumea nu le iubește.”“Marile mele iubiri au fost Eminescu și Enescu. Bărbatul vieții mele a fost soțul meu, Apostol Bușulenga. Un om admirabil. Un om de o cultură clasică admirabilă. Cunoștea latina și greaca. Poate asta m-a și atras la el. Am fost căsătoriți 45 de ani. Pe verigheta mea este gravat numele lui. Pe verigheta lui era gravat numele meu.”
Zoe Dumitrescu-Bușulenga (20 august 1920, București – 5 mai 2006)
SURSA: http://webcultura.ro/credeti-ca-de-la-manele-ne-vom-mai-putea-intoarce-la-johann-sebastian-bach/
SUNTEM FĂCUȚI DIN APĂ. FII CA APA
Forma sentimentelor
Lasă-te să simți!Dacă sentimentele ar avea formă, care crezi că ar fi aceasta? Ar fi oare asemeni adierii de dimineață peste pleoapele care încearcă să se trezească? Ar fi precum umbra unui sărut așternut la malul mării? Ar fi asemeni formei zborului sau formei sufletului? Iar conturul, da, care ar putea fi oare conturul sentimentelor? Ar fi acele al unei clipiri, al unei bătăi de inimă sau al strigătului nerostit care simți că ți s-a imprimat sub piele? Lasă-te să simți…
Un montaj grafic realizat de argentinianul Esteban Diácono, pe muzica artistului islandez Ólafur Arnalds.
SURSA: http://webcultura.ro/forma-sentimentelor/
''Toate sentimentele au loc in inima omului , dupa cum toate stelele au loc pe cer '' Victor Hugo
''Omul se întâlnește cu Dumnezeu clipă de clipă. Poate nu conștientizează tot timpul, dar omul primește toată viața invitații la întâlnire. Dumnezeu este prezent de la firul de iarbă, la dansul frunzei, la adierea de vânt, în jocul unui copil, în lacrima unei mame, în zâmbetul unui bătrân, în tăcere. E nevoie să am urechi să o aud, să am ochi să o văd, să am gânduri să o contemplu.''
Ieromonahul Hrisostom Filipescu
Un vis în miez de vis. E.A.PoePrimeşte-acest sărut!
Şi-acum, la despărţire,
Să fie cunoscut
Că vis şi amăgire
Fu viaţa ce-am avut!
Speranţa arzătoare
De piere într-o zi,
Ori într-o clipă moare
Ce va fi fost a fi,
Nu tot pierdută-i oare?
În somn profund şi-n ochi deschis,
Un vis în miezul altui vis.
Pe-un ţărm de-amar şi chin
Am adunat în mînă
Nisip de aur fin:
Ci oare-o să-mi rămînă
Un bob măcar să ţin?
Privesc cum strecurate
Prin degete-n adînc
Mi se îneacă toate…
Pot doar atît: să plîng.
O, doamne, nu se poate
Un bob măcar să strîng?
Să fie tot ce ne e scris
Un vis în miez de vis?
https://poeziiamor.wordpress.com/
DE CE SCRIU
De ce scriu ? Poate din aceleaşi motive pentru care vor fi scris alţii înaintea mea, cei care, citiţi cu o neistovită pa*siune, 'mult înainte de a bănui că eu însumi voi scrie cîndva, au avut o atît de covîrşitoare influenţă asupra mea, deschi-zîndu-mi ochii spre mine însumi şi spre lume, plămădin-du-mă încă o dată şi făcînd să mă nasc a doua oară, întru omenie si cunoaştere, încît fără ei — marii si veneraţii mei părinţi — chipul şi statura-mi ar fi fost altele, nu-mi închi*pui cum, aşa cum plopul care creste în lumina zilei nu-si poate închipui cum ar fi arătat dacă i-ar fi fost dat să crească într-o peşteră.
De ce scriu ? Ca să-i tulbur pe oameni, să le reamintesc că sînt oameni, că omenia e o realitate care poate fi simţită şi pe care se poate conta, ca pe mireasma şi substanţa pîinii, plămădită din grîul care e un dar al soarelui.Din credinţa că as putea să-i fac pe cei ce mă citesc mai buni, aşa cum cei pe care eu i-am citit m-au făcut mai bun, ca să pun încă o aşchie pe focul ce arde de veacuri, într-un atît de mare întuneric, în ceasul în care mi-a fost dat să fac de veghe asupra lui.
Ca să lupt împotriva înstrăinării omului de sine însuşi, împotriva a tot ceea ce generează, şi perpetuează, şi agravează înstrăinarea : împotriva standardizării si abstractizării vieţii, împotriva mecanismelor de gîndire, forme ale unei morţi mai rea decît moartea.
De ce scriu ? Pentru că sînt convins de frumuseţea vieţii şi a lumii, pentru că socotesc existenţa universului si existenţa noastră în univers, capacitatea noastră de a-l percepe sii de a reflecta asupra lui, o aventură extraordinară, în stare să ne taie respiraţia în fiecare clipă, în toate clipele vieţii noastre şi de-a lungul tuturor mileniilor în care omenirea va fi prezentă în univers.
Desigur, acestea sînt numai cîteva din multele răspunsuri ce s-ar putea da unei asemenea întrebări.
Scriu, aş mai putea răspunde, ca să nu mai omorîm caii, ca să ne cuprindă amare mustrări de conştiinţă pentru uşu*rinţa cu care ne-am apucat să omorîm caii, cei care au fost timp de milenii cei mai buni prieteni ai noştri.
Scriu, aş putea răspunde de asemeni, din dorinţa existentă în mine dinainte de a fi început să scriu, de a spulbera banalitatea. Cei mai mulţi oameni îmi par, în felul cum îşi trăiesc viaţa, asemeni unor călători care din minut în minut ar căsca de plictiseală, ar încerca să adoarmă sau ar juca o partidă de cărţi, nemaiştiind cum să-si omoare vremea, în timp ce trenul care îi poartă ar străbate un continent fantastic. Scriu pentru a-i implora pe aceşti călători să-si arunce măcar o clipă ochii pe fereastră.
Nu în toate etapele vieţii mele am scris din aceleaşi motive. La început şi la început am scris, am mărturisit atunci, din exasperare.
Iar astăzi scriu din cu totul alte pricini, mai vaste decît oricare altele care mi-au pus în stare de veghe conştiinţa. Scriu pentru că, mai mult decît oricînd, cred că am ceva de spus. Scriu pentru a încerca să corectez erorile. Aceasta îmi pare a fi datoria mea faţă de epoca în care trăiesc.
Bătrînei corăbii care ne poartă peste uriaşa ondulare a mileniilor i s-au pus motoare foarte rapide, principiile propulsării ei au fost revoluţionate, dar mi-e teamă că în momentul de faţă se aruncă prea multe lucruri peste bord, din acelea care atîta vreme i-au făcut farmecul şi măreţia, în epoca radiogoniometriei nu mai e nevoie de busolă, şi nu mai e nevoie nici de catarge pentru a ridica pînzele, dar cum ne-am putea închipui o corabie fără busolă şi fără catarge ? Cum ne-am putea închipui fiinţa umană condusă de tot felul de cuceriri recente, fără atributele inimii sale ? Inima, asemeni acelor copaci seculari de care nici cele mai mari fur*tuni, nici cei mai hrăpăreţi tăietori de păduri nu se ating, şi numai cîte un criminal îi retează, se cuvine să rămînă la locul ei, cu tot ceea ce îi este propriu, în primul rînd omenia. Dar omenia nu poate deveni o noţiune cu un alt conţinut decît acela izvorît din trăsăturile fundamentale, de toată lumea cunoscute, ale inimii omeneşti. Scriu pentru a-mi arăta împotrivirea faţă de cei care, total lipsiţi de omenie, îndrăznesc să ia numele omeniei în deşert.
Nu fac literatură. Ceea ce fac intră desigur în acel domeniu al culturii care se cheamă literatură, dar eu nu fac literatură.
Raporturile dintre mine şi profesiunea de scriitor sînt dintre cele mai spinoase. Nu-mi place să scriu. Mult mai mult, — o, mult mai mult — îmi place să citesc. Şi încă si mai mult îmi place să mă plimb. Atît de mult îmi place să umblu, aceasta e marea mea vocaţie şi numai cînd îi dau urmare sînt sigur că voi fi fericit. A putea să te deplasezi pe faţa pămîntului, punînd în mişcare o uriaşă horă de prive*lişti, mi se pare unul din miracolele existenţei. De cînd mă ţin minte mă plimb, e felul meu de a mă îmbogăţi : tot ceea ce calc cu piciorul devine al meu, dîndu-mi o voluptate pe care nu cred că o cunosc milionarii. Cu sandalele şi bocancii mei s-ar putea să fi strîns una dintre cele mai fabuloase averi din lume.
A citi, a mă plimba, a sta la soare : acestea sînt treptele fericirii mele. Fiindcă mai mult decît orice îmi place să stau la soare, uitînd tot ceea ce ştiu, devenind un fir de nisip în cosmos, un fir de nisip împăcat cu existenţa lui. Răspunsul pe care Diogene l-a dat lui Alexandru cel Mare, eu l-am dat tuturor purtătorilor de sceptru ce s-au aşezat între mine şi soare. A fi un om sub razele soarelui. Atîta tot.
Nimic nu-mi poate da o voluptate atît de mare ca anonimatul deplin sub uriaşa boltă a cerului. Şi nimic nu mă oboseşte atît de mult ca numele meu de scriitor.
Şi totuşi scriu. Cu eforturi mai mari decît dacă ar fi să mut din loc pietre de moară, mă aplec iarăşi asupra hîrtiei şi scriu.
De ce scriu ? Poate pentru că în această lume toţi ducem o cruce, iar crucea mea a fost scrisul.
De patruzeci de ani nu aud decât asta: linotipiştii aşteaptă, rotativa aşteaptă.
Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul şi sângele meu.
1971
(Fragmente din volumul :
Geo Bogza – Ca să fii om întreg,
SURSA:http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Geo%20Bogza.htm
Momentan sunt 215 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 215 vizitatori)
Permisiuni postare
Răspunde cu citat
Marcaje