„Dacă ne-am preda inteligenței pământului,
ne-am putea ridica înrădăcinați ca copacii.”
Rainer Maria Rilke
„Dacă ne-am preda inteligenței pământului,
ne-am putea ridica înrădăcinați ca copacii.”
Rainer Maria Rilke
https://www.facebook.com/photo?fbid=...06581518545364
Poeziile noastre
Astăzi este ziua poetei Ioana Crăciunescu născută în 13 noiembrie 1950 la București.
Este o scriitoare, poetă, actriță de teatru, cinema, membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, a UCIN și UNITER.
...
Iată povestea poeziei de mai jos spusă chiar de Constantin Drăghici, într-un interviu: acordat lui Sergiu Mihalcea:
Maestre Constantin Drăghici, vreau să-mi istorisiţi care este povestea celui mai celebru cântec al dvs care a atins multe inimi: ,,A căzut o frunză”!
CONSTANTIN DRĂGHICI:
Mă bucur pentru întrebare, vreau să clarific asta. Să rămână clar. Soţia din prima căsătorie avea o nepoata pe care o chema Luminiţa Crăciunescu. Mai târziu, cunoscută sub numele de Ioana Crăciunescu, o poetă şi o actriţa de succes. Luminiţa scria versuri şi scria cum putea să scrie o o fetiţă la 9 ani. Cu imaginaţia ei a scris această poezioară. De fapt, versuri albe. Mie mi-au plăcut foarte mult şi am aşezat versurile într-o poezie cu patru strofe.
SERGIU MIHALCEA:
Aţi prelucrat versurile albe ale unei fetiţe de 9 ani!" ….>>
A căzut o frunză-n calea ta - Ioana Crăciunescu
A căzut o frunză-n calea ta
rătăcind pe-a vântului aripă.
Ai zărit-o şi-n aceeaşi clipă
ai strivit-o călcând peste ea.
N-avea grai să strige în urma ta,
nici puteri să spună cât o doare
și-a rămas pierdută în cărare,
ploi şi vânturi trecut-au peste ea.
Stătea lipită de pământ şi se întreba
ce ar face dacă vântul ar lua-o
și-o clipă în palma ta ar aşeza-o,
dar a rămas acolo undeva.
A căzut o frunză-n calea ta
și cine ştie câte or să mai cadă,
dar n-ai să ştii nicicând
și nu-ţi va da prin gând
că prima frunză ce-a căzut
în drumul tău - am fost eu.
Ultima modificare făcută de latan.elena; Acum 2 zile la 13:47.
Despre traire
Nâzim Hikmet
eu
A trăi nu este o chestiune de râs:
trebuie să trăiești cu mare seriozitate
ca o veveriță, de exemplu—
Adică fără a căuta ceva dincolo și mai presus de viață,
Adică a trăi trebuie să fie întreaga ta ocupație.
A trăi nu este o chestiune de râs:
trebuie să o iei în serios,
atât de mult și într-o asemenea măsură
că, de exemplu, mâinile tale legate la spate,
cu spatele la perete,
sau altfel într-un laborator
în haina albă și ochelarii de protecție,
poți muri pentru oameni -
chiar și pentru oamenii ale căror fețe nu le-ați văzut niciodată,
chiar dacă știi să trăiești
este cel mai real, cel mai frumos lucru.
Adică, trebuie să iei viața atât de în serios
că și la șaptezeci de ani, de exemplu, vei planta măslini...
și nici pentru copiii tăi,
dar pentru că, deși îți este frică de moarte, nu o crezi,
pentru că viața, adică, cântărește mai greu.
II
Să spunem că suntem grav bolnavi, avem nevoie de operație...
adică s-ar putea să nu ne trezim
de pe masa albă.
Chiar dacă este imposibil să nu te simți trist
despre a merge puțin prea devreme,
încă vom râde de glumele spuse,
ne uităm pe fereastră să vedem dacă plouă,
sau încă așteaptă nerăbdător
pentru cea mai recentă știre. . .
Să zicem că suntem în față...
pentru ceva pentru care merită să lupți, să zicem.
Acolo, în prima ofensivă, chiar în ziua aceea,
s-ar putea să ne cădem cu faţa la pământ, morţi.
Vom ști asta cu o furie curioasă,
dar încă ne vom îngrijora până la moarte
despre rezultatul războiului, care ar putea dura ani.
Să zicem că suntem în închisoare
și aproape cincizeci,
și mai avem optsprezece ani, să zicem,
înainte ca ușile de fier să se deschidă.
Încă vom trăi cu exteriorul,
cu oamenii și animalele ei, lupta și vântul -
Adică cu exteriorul dincolo de ziduri.
Adică, oriunde și oriunde am fi,
trebuie să trăim de parcă nu vom muri niciodată.
III
Acest pământ se va răci,
o stea printre stele
și unul dintre cei mai mici,
un moș aurit pe catifea albastră —
Mă refer la asta , marele nostru pământ.
Acest pământ se va răci într-o zi,
nu ca un bloc de gheață
sau chiar un nor mort
dar se va rostogoli ca o nucă goală
în spațiu negru ca beznă. . .
Trebuie să te întristezi pentru asta chiar acum
— Trebuie să simți această tristețe acum—
căci lumea trebuie iubită atât de mult
dacă ai de gând să spui „am trăit”. . .
Când ne uităm la fotografiile lui Geert Weggen, vedem o latură fantastică ascunsă a lumii care sperăm cu toții să fie acolo. (Ne-ar plăcea să credem că creaturile din pădure țin umbrele minuscule și își pun urări la păpădii!) Munca lui reflectă cu adevărat legătura specială pe care Geert o are cu natura. Sunt amuzanți, blânzi, înălțători și magici, mai ales atunci când crezi că nu folosește photoshopping (cu excepția faptului că pentru a îndepărta firele care țin recuzită și mici răsfățări pentru veverițe).
Geert își face majoritatea fotografiilor de la fereastra din bucătărie și în afara casei sale din satul suedez Bispgĺrden. Fotografiile sale reflectă frumoasele schimbări sezoniere ale zonei și toate animalele și păsările care vizitează Geert zilnic.
Când am dat peste arta lui Geert, nu ne-a venit să credem. Fotografiile lui ne-au făcut să ne oprim și să apreciem bucuria care ne înconjoară. Continuăm să revenim la ei și ne fac mereu să zâmbim.
Iată o biografie rapidă pentru Geert:
Geert Weggen este un fotograf olandez/suedez premiat internațional, specializat în fotografierea veverițelor roșii. Lucrările sale au fost publicate în întreaga lume, în ziare, cărți și reviste și apar la televiziune și în programe de radio.
Geert a publicat mai multe cărți, puzzle-uri, calendare și cărți poștale și a fost implicat într-un film Disney și lansări de produse pentru companii. De câteva ori pe an, organizează și ateliere foto.
sursa:https://www-insidewink-com.translate...o&_x_tr_pto=sc
Geert Weggen Photography
Cântec mediocru - Ion Minulescu
Toamna a trecut pe lângă mine
(Strada era plină de femei),
Toamna a trecut pe lângă mine
Şi m-a luat de braţ fără ruşine
Ca să-i fiu întreaga noapte-al ei.
M-a târât apoi într-o grădină
(Pomii galbeni, cerul cenuşiu),
M-a târât apoi într-o grădină,
Şi-n grădina plină de rugină
M-a culcat în iarbă ca-n sicriu.
Şi mi-a zis: Închide ochii bine
(Somn uşor de-acuma, dragul meu);
Şi mi-a zis: Închide ochii bine,
Şi m-a sărutat fără ruşine;
Şi mi-a zis: De-acuma eşti al meu!
Scriem pentru a crea o lume în care merită să trăim.
A trebuit să-mi creez o lume a mea scriind, ca un climat, o țară, o atmosferă, în care să respir, să domnesc și să renasc de fiecare dată când viața încerca să mă distrugă.
Scriem despre noi înșine pentru a încerca să ne transcendem viața, să învățăm să vorbim altora, să ne spunem călătoria prin labirint.
Dacă nu percepi scrisul ca o respirație, dacă nu țipi fără să faci zgomot în timp ce scrii, dacă nu cânți în timp ce scrii, atunci nu scrie, nu ai deloc nevoie.
Anaďs Nin
Natashia Troubetskoia-“Portret i Anaďs Nin ′′
„Omul nu trăiește numai cu pâine. (…) Este corect ca toți oamenii să mănânce, dar este la fel de corect ca toți oamenii să aibă acces la cunoaștere. Ca toată lumea să se poată bucura de roadele spiritului uman, pentru că opusul înseamnă a le transforma în mașini în slujba statului înseamnă a le transforma în sclavi ai unei organizații sociale groaznice (...) Am văzut mulți bărbați care se întorc acasă de la muncă, obosiți (...) și așteptând să treacă zilele, mereu. cu aceeași cadență, fără că sufletul este străbătut de un minim tânjind după cunoaștere Oameni (...) care nu reflectă nici măcar o licărire din acea lumină și frumusețe la care poate ajunge sufletul uman (...) își dorm somnul sub pământ, deoarece sufletul lor este mort (... ) pentru că nu cunoaște iubirea, nici o scânteie de gândire, nici măcar o credință sau o neliniște minimă pentru eliberare, prerogative esențiale pentru toți oamenii demni de acest nume.”
Federico García Lorca
Fericirea vine peste cel care o aşteaptă cel mai puţin.
Știu că nu cel care spune „azi, azi, azi” în timp ce își mănâncă pâinea chiar lângă cuptor are adevărul, ci cel care,
cu un calm senin, vede în depărtare prima lumină a zorilor pe câmpuri.
Cu cât îți pasă mai puțin de lucrurile lumești, cu atât te apropii mai mult de lucrurile cu adevărat importante.
Sunt lucruri care nu pot fi spuse pentru că nu există cuvinte pentru a le spune.
Așa cum nu mi-a păsat să mă nasc, la fel nu-mi pasă să mor.
Când într-o zi voi muri, să mă îngropați cu chitara sub nisip.
Revenirea la inspirație. Inspirația, instinctul pur, singurul motiv de mișcare al poetului. Poezia logică este insuportabilă pentru mine.
Federico García Lorca
https://www-szymborska-org-pl.transl...o&_x_tr_pto=sc
Nimic nu este un cadou
Wislawa Szymborska
Nimic nu este un cadou, totul este împrumutat.
Mă înec în datorii până la urechi.
Voi fi obligat
să-mi plătesc singur cu mine,
să-mi dau viața pentru viața mea.
S-a stabilit
ca inima să fie returnată,
și ficatul, de asemenea,
și fiecare deget individual.
E prea târziu pentru a anula contractul.
Îmi vor fi extrase datorii
împreună cu pielea.
Rătăcesc pe acest pământ
printre o mulțime de colegi datornici.
Unii sunt împovărați de obligația
de a-și plăti aripile.
Alții, le place sau nu,
sunt taxați pentru frunzele lor.
Partea datoriei grevează
fiecare țesut din noi.
Nu există genă, nici pețiol
de păstrat pentru totdeauna.
Registrul este meticulos
și este evident că
nu trebuie să rămânem fără nimic.
Nu-mi amintesc
unde, când și de ce
am fost de acord să deschid
acest cont.
Protestul împotriva acestui cont
este ceea ce numim suflet.
Și este singurul lucru
care nu este pe listă.
Odată mi-am spus că la bătrânețe aș evita patru gafe: nu mă voi plânge că
nu mai sunt tânăr. Nu
voi mai da sfaturi nimănui. Nu voi mai invoca întotdeauna experiența mea.
Și nu voi spune același lucru de o sută de ori.
Octavian Paler
Nu este ușor să îmbătrânești cu grație.
Trebuie să ne asigurăm de carne nouă, piele nouă, brazde noi, alunițe noi.
Trebuie să lăsăm tinerețea să plece, fără să o mortificăm într-o nouă eră care nu-i aparține, trebuie să
facem pace cu cea mai scurtă respirație, cu încetineala refacerii după abuzuri, cu articulațiile, cu arterele,
cu părul brusc alb, care țin loc degreieri pentru cap.
Trebuie să te faci nou și să te iubești într-o nouă eră, să te reinventezi, să continui să fii curios, să râzi
și să te speli pe dinți pentru a-i face să strălucească ca niște mici încărcături de praf de pușcă.
Trebuie să cultivăm ironia, să ne amintim să luăm calea greșită, să alegem alți oameni cu grijă, să ne
îndepărtăm de sine, să ne întoarcem la el, să cântăm, să blestemăm pe guru, să ne batem joc de cei
fricoși, să stăm cu mândrie goi. Învechire de parcă ar fi vin, parfumând și făcând gustul gurii, fără să
te obișnuiești cu căscatul.
Trebuie să mergeți drept, să știți să purtați lanțuri, să vorbiți în alte limbi, să vă detestați cu moderație.
Nu e ușor să îmbătrânești, dar alternativa ar fi fost să mor și mai am atât de multe lucruri de învățat.
Cecilia Resio
Salcâmul - Șt. O. Iosif
Priveghiuri lungi de toamnă.
În sfeşnic lumânare
se luptă-n întuneric, tot scăpătându-şi zarea,
precum se luptă somnul cu jalea ce te-apasă
în liniştea ploioasă...
Deodată triste glasuri sporesc mocnita jale,
bat fâlfăiri greoaie dasupra casei tale...
se face iar tăcere... şi te străbat fiorii:
ne lasă şi cucorii!
„Fugiţi, fugiţi departe, întârziate stoluri,
să nu v-apuce-n câmpuri îngheţul de la poluri!...”
suspină trist în urmă, foşnindu-şi frunza moartă,
salcâmul de la poartă...
„Poate cel mai important lucru pe care îl putem aduce unei alte persoane este tăcerea din noi. Nu genul
de tăcere care este plină de critici nerostite sau de retragere dură. Genul de tăcere care este un loc de
refugiu, de odihnă, de acceptare a cuiva așa cum este.”
Rachel Naomi Remen
Bucegii in imagini
Vf. Omu...oameni...la apus! Foto: Gabriel Prundaru
https://www.facebook.com/photo.php?f...7520000&type=3
Momentan sunt 39 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 39 vizitatori)
Permisiuni postare
Răspunde cu citat
Marcaje