Valoarea vieții poate fi măsurată
de câte ori sufletul tău
ea a devenit profund mișcată.
Soichiro Honda
"Fiecare toamnă nouă este mai aproape de ultima toamnă pe care o vom avea,
la fel este valabil și primăvara sau vara; dar toamna, prin natura ei, ne amintește
că toate lucrurile se vor termina, lucru pe care suntem apți să-l uităm atunci când
privim în jurul nostru primăvara sau vara."
Fernando Pessoa
Ce se întâmplă dacă într-o zi
îți dai seama
că nu mai trebuie niciodată
să te explici
nimănui
sau că nu mai trebuie
să porți povara percepției
false a altuia
despre tine
sau propriile tale inadecvari percepute
și te-ai putea relaxa, în cele din urmă,
în știind că ești incredibil
în lumina
în care te afli în acest moment.
Și ce se întâmplă dacă
nu-ți pasă
de judecățile pe care altcineva
le-ar putea avea – că viața ta
nu este suficient de plină sau uimitoare
– sau că nu mai simți
nevoia să-ți
ceri scuze la nesfârșit pentru că ești uman?
Acea zi te-a
așteptat cu bunăvoință să înoți în apele ei calde de iubire și acceptare.
Susan Frybort
Elegia toamnei - George Ţărnea
E toamnă, Clara, și e ceață-n lume,
Și prea târziu neliniște-n priviri,
Și nicio mare nu mai are nume
Fără legenda tristelor iubiri.
Lipindu-ne tot sufletul de gură
Alunecăm pe-o lamă de cuțit,
Rememorând și dragoste și ură,
Și ce-am crezut frumos, și ce-am mințit.
E toamnă, Clara, și e brumă-n lună,
Și-ai încetat demult să mă asculți,
Și nici adâncul mării nu mai sună
Sub mângâierea pașilor desculți.
Preocupați de tot ce mai sporește
Cu o secundă smulgerea din noi,
Lăsăm iubirea-n urmă, și, firește,
Închidem marea sub genunchii goi.
Sub cerul desfrunzit de stele coapte
În lipsa ta pe cine să mai strig,
Și cărei mări să-i mai închin o noapte…
E toamnă, Clara, și în soare-i frig.
Altă toamnă absolută
Adrian Păunescu
Vino la fereastră, fă-mi un semn cu mâna,
Prin localitate trec turiști cărunți,
Totuși nu se-ncheie bine săptămâna
Toamna absolută a venit în munți.
Plouă de plecare, plouă de adio,
Plouă iar de-albastru, plouă dioptrii,
Toamna absolută n-o voi mai opri-o
Și vei fi departe și te voi iubi.
Vino la fereastră spune-mi că e bine
Vara moare-n struguri și într-o cafea
Toamna absolută a venit la mine
Plec în munți cu toamna să te pot uita.
Frunzele-n cădere gura mi-o sărută
Și mi-e toamna mare, și mi-e foarte greu,
Viață relativă, toamnă absolută
Se transcriu prăpăstii în destinul meu.
Toamnă absolută și tu ești mai tristă
Ca distanța care s-a-nmulțit cu doi,
Vino la fereastra care nu există
Peste care urcă zidul între noi.
O scenografie, întâlnirea noastră,
Ziduri prăbușite sub un vânt ocult,
Toamnă absolută, nu-i nici o fereastră
Poate doar fereastra unui tren, demult.
Adrian Păunescu - Fragmente
Atâta toamnă!
Se prăbușesc frunzele,
Se eliberează cerul.
Acum,
Să iubești.
(Adrian Păunescu - „Acum să iubești”)
*
Cu tine, într-o dragoste celebră,
Și ca o tandră formă de protest,
Literatura-ncep să o detest,
Am să te mut în cartea de algebră.
Am să devin un mare anonim
Și tu să-mi fi necunoscuta dragă,
Și minut infinit în noi să tragă,
Tu, cifră sfântă, și eu, factor prim.
Și, pentru înmulțirea noastră-ntreagă,
În fracții, încleștați, să ne iubim.
(Adrian Păunescu - „Încleștați în fracții”)
*
Te mai iubesc și te mai frâng, femeie,
În taina de desfrâu a unei nopți,
Și mâna mea din cuie te descheie,
Și suntem vii și strugurii sunt copți.
(Adrian Păunescu - „Amor cu struguri copți”)
*
Tu meriți și luminile și bezna,
De dorul tău mă mistui, vreau să pier,
Prin ochii tăi mă pot uita în cer,
De lanțul tău mi se-nroșește glezna.
(Adrian Păunescu - „Carmen”)
*
Nu trebuia să mai aprinzi un incendiu inutil, când
De jur-împrejur erau numai incendii devastatoare,
Și noi, oricum, ardeam mocnit și ar fi trebuit să
Izbucnim în foc, să ne mistuim și, legați unul de
Altul, să ajungem scrum, în vatra unei noi rodnicii.
(Adrian Păunescu - „Inutilul incendiu dintre focuri”)
*
Ca un urlet, nevoia de uitare în creierul meu, acolo
Unde noapte de noapte, încape un pat și noi doi,
Rostogolindu-ne în el, noi, prăbușindu-ne mereu
În ochi și din ochi în lacrimi și din lacrimi direct
Pe podea, ca să ne despărțim. Și să ne șteargă femeia
De serviciu, a doua zi, să câștige și ea o pâine, cinstit
Din munca ei și din nebunia noastră.
(Adrian Păunescu - „Prăbușindu-ne din ochi în lacrimi”)
*
Desigur, nu acum. Și asta, pentru că nu pot, nu
Pentru că nu vreau. Încerc disperat să te uit.
Dar nu pot să te uit și te port cu mine peste tot.
Nu sunt în stare să te uit. Dar am un proiect
De uitare. Lucrez la descoperirea unui vis teribil,
De care să mă las contaminat, asumându-mi luci
Riscul de-a uita totul. Inclusiv alfabetul.
Inclusiv respirația, inclusiv cum mă cheamă.
Să ne întâlnim cândva, întâmplător
Și să nu știu, să nu mai știu cine ești,
Să încerc să mă recomand și să nu știu cine sunt.
Și tu să nici nu mai fi aceea pe care o iubisem.
(Adrian Păunescu - „Să nu știu cine ești și cine sunt”)
*
Să ningă pentru cea din urmă oară,
Să ningă tot ce-a mai rămas de nins
Și eu, iubindu-ți amintirea rară,
Să dau un urlet sângeros de fiară,
Să mușc ninsoarea și să cad învins.
(Adrian Păunescu - „Totalul de ninsori al lumii”)
*
Să-i facem parastas cum se cuvine
Iubirii noastre care a murit,
În apogeul ei nelămurit,
Mai lăcrimând, de tine și de mine.
S-o așezăm la locul de verdeață,
În care se ducea pe când trăia,
Din când în când, să trecem pe la ea,
Considerând că încă e în viață.
Aici, acum, s-a stins iubirea noastră
Și moartă va rămâne-n veci de veci,
Te văd și-acum, parcă știind că pleci,
Cu mâna fluturând la o fereastră.
Dar hai să dăm groparilor oferte
Și să-l rugăm pe Dumnezeu s-o ierte.
(Adrian Păunescu - „Parastas pentru iubirea care a murit”)
*
Iubiri pe fugă, dar iubiri mortale,
La beregata mea vă mai aștept,
Să șterg, cu bucurie și cu jale,
Un strop curat de sânge de pe piept.
(Adrian Păunescu - „Amor cu struguri copți”)
https://bel-esprit.ro/adrian-paunesc...-mine-n-sange/
Toamna-mpotrivirii - Adrian Păunescu
Iar și iar,
vers lunar,
la adio tu,
da și nu,
da și nu,
numai nu.
Vezi că vine toamna și e rău de tine,
Valuri de rugină trec spre orizont,
Și, de-atâta jale, o să fie bine,
Se consumă-n sine ultimul afront.
Răsărit de lună peste drama noastră,
Se zburlește bronzul vechilor statui,
Roua limpezește ultima fereastră,
Sunt al tuturora, ești a nimănui.
Ți se potrivește de minune roua,
Între noi se-aude tot mereu un tren,
Luna răsărită, sus, în strofa-a doua,
Vine să apună, tocmai la refren.
Hai că-ți dau refrenul c-un apus de lună,
Mâine-n zorii zilei dă-mi-l înapoi
Și-o să fim acolo, iarăși, împreună,
Cade luna plină, toată între noi.
Toamna-mpotrivirii, totuși, noapte bună,
Te defer uitării, punțile s-au frânt,
Răsărit de lună și apus de lună,
Peste-un imposibil cuplu de pământ.
Îmi condamn refrenul la o altă rană,
Mă intimidează greierii enormi
Și mă rog la cerul, care e-n icoană,
Să apună luna, ca să poți s-adormi.
Și miroși a lună, când e-atâta toamnă,
Și aveam nevoie de lumina ta,
Și, la tine însăți, noaptea mă condamnă,
M-a învins refrenul, nu-l mai pot schimba.
Sunt în viața noastră niște nopți ciudate,
Cum e și aceasta, ce ți-o dau în dar,
Și miros a noapte, care nu mai poate,
Fără nebunia clarului lunar.
1996
(Infracțiunea de a fi, 1996)
Destin când vine toamna
Adrian Păunescu
Mi-a căzut pe gură frunza
Unui ultim arbor frânt
Moare vara, moare vara
Și vine toamna pe pământ
Ia-ți pe umeri haina groasă
Ia-ți flanelul tău răsfrânt
Moare vara, moare vara
Și vine toamna pe pământ.
Desfrunziri, eu mai mor, tu mai mori
Înfrunziri și-nviem uneori
Nu-mi ajungi și n-avem timp în fiecare scurtă zi
Așteptăm nopți mai lungi să ne putem și noi iubi.
Mi-a căzut în noapte mâna
Când am vrut să te descânt
Moare vara, moare vara
Și vine toamna pe pământ
Unde e căldura verii
Pașii noștri unde sunt
Moare vara, moare vara
Și vine toamna pe pământ.
Romanță de toamnă - Adrian Păunescu
Când frunzele-n copaci încep să moară,
Se pare că un vânător ciudat
A tras în Cer și l-a iluminat
Cu petice de piei de căprioară.
Rugina crește-n clopote, când bat,
Și-un blând fitil în lumânări de ceară,
Lumina-n râuri a-nceput să moară
Și cârduri pleacă la un alt arat.
De-ai apărea acum, de peste seară,
Mi-ar fi cu neputință să mai știu,
De unde vii, atâta de târziu,
Din moarte sau din muzica ușoară?
Dar uite că borhotul de rachiu
Se strânge în butoaie, de cu vară,
Se face proba pietrelor de moară
Și grâul măcinat e încă viu.
Întoarce-te din moarte, domnișoară,
Cum urcă rumegușul pe burghiu,
Mai vino să numești acest pustiu
Al toamnei început de primăvară.
Dă-i sângelui puterea să tresară,
Așa cum s-a-nvățat de timpuriu,
Ajută-mă să pierd acest pariu
Pe frunze și pe piei de căprioară.
M-am săturat să sufăr și să scriu,
Să văd că suferința mă repară,
Și, totuși, te iubesc ca prima oară,
Și-i toamnă, și-i prăpăd, și e târziu.
18 august 1992
(Totuși toamna, 2019)
"În viață lucrurile trec mereu, ca într-un râu. Chiar și cele
mai dificile care par imposibil de depășit, și într-o clipă le
găsești în spatele tău și trebuie să mergi înainte.
Te așteaptă lucruri noi."
Niccolň Ammaniti
Zakaria Rezk
Absență
Multă vreme am crezut că absența înseamnă lipsă.
Și plângeam, ignorant, această lipsă.
Astăzi nu mă mai plâng.
Nu există lipsă în absență.
Absența este o prezență în mine.
O simt, albă, atât de bine prinsă, cuibărită în brațele mele,
încât râd și dansez și inventez exclamații vesele,
fiindcă absența, această absență asimilată,
nimeni nu poate să mi-o fure.
Carlos Drummond de Andrade
Ultima modificare făcută de latan.elena; Săptămâna trecută la 22:36.
"În viață lucrurile trec mereu, ca într-un râu. Chiar și cele mai dificile care par
imposibil de depășit, și într-o clipă le găsești în spatele tău și trebuie să mergi
înainte. Te așteaptă lucruri noi."
Niccolň Ammaniti
https://www.youtube.com/watch?v=ZloBO8qWq9Q&t=3s
Marea Dragoste
„Major” și „minor” sunt modurile între care ne mișcăm, la patru mâini pe pian, dar mai ales la două, dată fiind artroza mea care îmi face în special mâna stângă inutilizabilă.
Şi așa, parcurgem lumea muzicii, în care nu există cuvinte și concepte pe care le-ai putea verifica în dicționare, ci abstracții, speculații riguroase, expresii magice de sentimente, atmosferă, idei, călătorii subterane, terestre și extraterestre, de la Rameau și Couperin, în cuceritoarea lor simplitate, la Bach care a reușit ceea ce savanții s-au străduit zadarnic să obțină, și anume „perpetuum mobile”, în profundul și tulburătorul, liricul sau dramaticul lui contrapunct, la scânteietorul Scarlatti, la „papa” Haydn, într-un fel părintele și al lui Mozart și direct ca profesor al lui Beethoven, trecând prin Chopin, prin sfâșietoarele lui acorduri și cromatisme sau prin esențialmente poeticul Debussy până la elipticul, esotericul Satie și mai încoace...
Nina Cassian- Memoria ca zestre, vol. 3, Editura Cărțile Tango, 2010
Nina Cassian și soțul ei, Maurice Edwards, fotografie de Paul Buciuta, New York, 7 mai 2010
Ceea ce este adevărat sub lumina lămpii nu este
întotdeauna adevărat sub lumina soarelui.
Joseph Joubert
Ultima modificare făcută de latan.elena; Săptămâna trecută la 23:57.
Cerul era atât de plin de stele, atât de luminos,încât oricine ar fi ridicat ochii la el ar fi fost
forţat să se întrebe: este posibil ca sub un cer ca acesta să poată trăi oameni furioşi şi capriciosi?
Fiodor Dostoievski
Momentan sunt 99 utilizatori care navighează în acest subiect. (1 membri și 98 vizitatori)
Permisiuni postare
Răspunde cu citat
Marcaje