Bucurie - Nina Cassian
Ma bucur sa-mi umplu parul cu voi, frunze de toamna,
sa fug prin padurea nebuna, cazand si razand, si sa-mi zgarii
obrazul, in scoicile voastre scortoase ... Ma bucur sa-mplant
in toamna roscata strigatul meu adanc, singuratic,
sub boltile pline de aer uscat, de fosnet de vant,
sa fug, sa cad si sa rad pe pamantul impodobit
de galbenul tau sarut cu o mie de buze, toamna !
Ultima modificare făcută de latan.elena; Săptămâna trecută la 13:08.
În imaginația mea văd o lume corectă.
Toată lumea de acolo trăiește în pace și onestitate.
Visez oameni care sunt mereu liberi,
Ca norii care zboară,
Plini de bunătate în suflet.
În imaginația mea văd o lume clară.
Chiar și noaptea este mai puțin întunecată acolo.
Visez oameni care sunt mereu liberi,
Ca norii care zboară,
Plini de bunătate.
În imaginația mea e un vânt cald,
care sufla peste orașe, ca un prieten.
Visez oameni care sunt mereu liberi,
Ca norii care zboară,
Plini de bunătate în suflet.
Nimic nu e mai frumos decât o persoană renăscută... Când se
ridică după o cădere,o furtună și se întoarce mai puternică și mai
frumoasă ca înainte.
Cu cateva cicatrici in inima, sub piele, dar cu vointa de a supara lumea,
macar cu un zambet.
Anna Magnani
„Când eram tânăr, le ceream oamenilor mai mult decât puteau să dea: o prietenie continuă,
o emoție permanentă.
Acum știu să le cer mai puțin decât pot să dea: o tovărășie fără fraze mari. Iar emoțiile,
prietenia, gesturile lor nobile își păstrează în ochii mei întreaga valoare de miracol: un întreg
efect al harului.”
Albert Camus
Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943, Copăceni, raionul Sîngerei, Moldova – d. 5 noiembrie 2010, București, România) a fost critic literar, eseist, director de reviste, poet, publicist, textier, scriitor, traducător și politician român.
Adrian Păunescu este cunoscut mai ales ca poet — debutând în 1960 și fiind unul dintre cei mai prolifici autori români ai perioadei — și ca organizator al Cenaclului Flacăra
https://ro.wikipedia.org/wiki/Adrian_P%C4%83unescu
UNDEVA ÎN TRECUT...
de ADRIAN PAUNESCU
Am să plec intr-o zi,
Intr-un loc neștiut,
Într-un munte secret,
Undeva în trecut.
Am să plec în trecut,
Am să plec intr-o zi,
Să ajung când te naști,
Să te pot întâlni.
Știu și eu că-i ciudat
Și că pașii-mi sunt grei,
Către nunta din veac
A părinților mei.
Las de veghe aici
Toți nepoții frumoși,
Eu mă intorc în trecut,
Eu mă intorc la strămoși.
Eu mă intorc la ai mei,
Într-un marș revansard,
Sunt retrași în păduri
Lângă vreascuri ce ard.
Mai vorbesc despre noi
Și mai mor in război,
Se mai miră de cei
Care vin înapoi.
Am să plec într-o zi,
Am bagajul întreg,
Am cu mine ce simt,
Ce iubesc și înțeleg.
Sunt sătul de prezent,
Nu mai vreau viitor,
Dar mă-ntorc în trecut
Că nu vreau nici să mor.
Pe un deal coroiat
Curge mustul din teasc
Și bătrânii se sting
Și copii se nasc.
Eu mă-ntorc în trecut,
Din acest viitor
Și pastorii mă iau
Lângă turmele lor.
Și din rodnice nunți,
Urcă iarba pe munți,
Tutelarule Zeu,
N-ai de ce să te-ncrunți .
Mai degrabă să pui
Legea ta peste tot,
Ca strămoși la nepoți
Să se întoarcă înot.
Și, când vremea va fi,
Printr-un strigăt urgent,
Pe noi toți să ne chemi
Să venim în prezent.
Să fim toți pregătiți
De momentul solemn,
Când va bate în munți
Vechea toacă de lemn.
Și un clopot din cer
O să dangăne sfânt,
Că s-a-ntors Dumnezeu,
Printre-ai lui, pe pământ."
Paradox sau greșeală
Adrian Păunescu
Mai înțelept ca totdeauna
Și tot atât de idiot,
Acum pricep că e totuna,
Să n-ai nimic sau să ai tot.
Și paradoxul mă omoară
Și sunt nebun să mi-l explic,
Că totu-a fost până aseară
Și astăzi nu mai e nimic.
Sunt sclavul presimțirii sumbre,
Pe care mi-o-nsușesc intim,
Că viețuim ca niște umbre
Și ca și umbrele murim.
Și, cum nu-i nimeni să te-acuze,
De stratageme și de măști,
Cum au putut aceste buze,
S-ascundau faptul că urăști ?
Un clopot bate într-un munte,
Cu neînțelesul lui bing-bang,
Minunea dragostei infrante
Și-a suferinței după rang.
Opriți această frunză - Adrian Păunescu
Atunci când cade frunza pornită să răstoarne
întreaga roată a lumii și fiecare pom
o simt că mi se rupe din sânge și din carne
și mi se face milă de lume si de om.
Și mi se face milă de mine si de tine
și frunza care cade mă-nebunește iar
și-apoi de-atatea lacrimi îmi e puțin mai bine
și mi se desfrunzește pe trup un calendar.
Și nu se mai întâmplă nimic din cele sfinte
doar frunza care cade în dulce hodoronc
și nu mai am putere și nu mai am cuvinte
și fiecare fibră răsună ca un gong.
Opriți pe creangă frunza, destul cu-atâta toamnă,
destul cu-atâta ceață și oameni neciteți
opriți această frunză de foc ce mă condamnă
să știu măsura scurtei mele vieți.
Ieșirea din coșmar - Adrian Păunescu
E un coșmar să vezi în jurul tău
O-ntreagă țară cum se prăbușește
Și binele, îngenuncheat de rău,
Și fierul roșu, biruit de clește.
Și hărmălaia e un alt coșmar
La conjugarea crizelor atroce
Și oamenii cinstiți care dispar,
Și un popor rămâne fără voce.
Și-n toate a pătruns un fel păgân
De-a ne privi copiii și părinții
Și-i un coșmar că fiece român
Își pierde forța brațului și-a minții.
Iar vânzătorii încă mai promit
Să vândă, și mai mult, această țară,
Într-un azil al lumii părăsit
Acest popor nefericit să moară.
Cu ochii-nlăcrimați de tot ce văd,
Privesc nesomnu-n fiecare noapte
Și-aș vrea să iau în brațe-acest prăpăd,
Ca pe-o grămadă de otrăvuri coapte.
Și-apoi, cu-acestea toate, să dispar
În tragic ritual de kamikadze,
Ca țara să-mi salvez de-acest coșmar
Și de aceste stranii metastaze.
E mult prea mult în fiecare zi
Acumularea răului în toate,
Ca oamenii nici nu mai pot trăi
De-atâta repetată nedreptate.
Ca o-ntrebare fără de răspuns
Continuând istorica derivă
În Evul Mediu parcă am ajuns
Și mergern spre Comuna Primitivă.
Și parcă e-o strădanie-n zadar
Să vezi narcotizatele popoare
Cum se învață și cu-acest coșmar
Și ce-ngăduitor e fiecare.
Civilizație-n marșarier,
Restaurație și sărăcie,
Și tot mai lung e drumul pân’la cer,
Și tot mai mic e omul care știe.
Mă uit în ochii tăi, poporul meu,
Încredințându-ți una din oferte,
Așa să mă ajute Dumnezeu,
Să-ți fiu folositor când ți-este greu,
Sau, dacă nu, trufia să mi-o ierte!
6 septembrie 1996.
București
Multe lucruri am zis şi acum se-mplinesc,
Eu am răni ce mă dor înainte de-a fi,
Pedepsit şi rănit,cred că totu-i firesc,
Şi voi fi graţiat şi-nţeles în copii.
Am căzut, nu-i nimic, mă ridic dacă pot.
Cicatrici am pe crengi, cicatrici am pe trunchi.
M-au lovit peste mâini, m-au lovit peste bot,
De căzut tot mai cad, însă nu în genunchi.
Uite, cel ce mi-a zis că sunt claun perfect
Mă împroaşcă acum şi mă face nebun,
Pentru el am ajuns un sărman obiect,
Nici n-am cui să răspund, de-aş putea să mai spun.
Unu-mi dă peste ochi cu un vârf de bocanc,
Altul scuipă în lut să se facă noroi,
M-au iubit după rang, mă urăsc după rang,
Nu pot ei fi altfel, dacă-aşa e la noi.
Eu ştiam ce va fi, mă durea mai de mult,
Rana grea ce-i acum subiect tuturor,
De aceea,tăcut, liniştit pot s-ascult
Cât de trişti o să fiţi după ce o să mor,
Eu, prea tragicul, comicul claun ocult,
Jumătate-animal, jumătate actor.
9 noiembrie 1985
Poezii cenzurate
Adrian Păunescu
Ieri, tinerețea mea - Adrian Păunescu
Ieri, m-ai căutat, iarna mea,
ieri, m-ai blocat într-o fereastră de chiciură,
să văd spectacolul frunzelor toamnei
și iată-mă alb.
Mai eram încă tânăr,
mai încălzeam cu palma
toate lucrurile pe care le atingeam,
acum brațele îmi sunt reci.
Dimineața aceasta sparge oglinzi
de-a lungul râului dat cu brumă,
soarele-i sus, dar printre nori
și el e ca mâinile mele.
Ieri, ultimele fructe au fost zdrobite
de azi-noapte mustul a și-nceput să fiarbă,
tu, iarna mea, de unde ai venit
că și așa sângele îmi era înzăpezit.
Parcuri devastate, soldați căutând bucătărese,
trenuri deraiate, radiouri vorbind
țărani cu lemne-n căruțe, țărănci cu vreascuri în brațe,
orășeni neștiind ce va fi.
Ieri, vara nu murise de tot,
ieri, Dumnezeu respira blând deasupra apelor,
ieri, mai eram încă tânăr
ieri, mai nădăjduiam.
,,Sunt condamnat să plec în nemurire "....(Adrian Păunescu).
IN MEMORIAM ....
,, Nu cer nimic , în schimb ,
Le pot avea pe toate ,
Nu cer nici loc , nici timp ,
Eu am eternitate ." (Adrian Păunescu)
.....,, Aştept să mor şi cânt peste furtună ,
Fanatic , monogam şi turbulent ,
Cuvintele acestui testament :
Creşti , patrie , iar mie , noapte bună " !.......(Adrian Păunescu ).
IN MEMORIAM ....
,, Pe aer testamentul cu buzele mi-l scriu ,
Cât încă nu-s în comă , cât încă -mi este bine bine ,
Doresc să se împartă între copii şi tine ,
Întreaga amintire de când eram om viu .....(A. P .)
, Şi , dacă din adânc de om şi țară ,
cuvântul lui , de dânşii însuşit ,
va reveni , precum a fost rostit ,
POETUL N -ARE VOIE SĂ MAI MOARĂ ." ( ADRIAN PĂUNESCU).
Rătăcitor
Adrian Păunescu
Și rătăcesc, din nou, fără speranță,
de nu ar fi acasă steaua ta,
iubirea mea, alerg din casă-n casă,
probabil, lângă una, voi cădea.
Era atâta toamnă pretutindeni,
c-aș fi putut, bătrân, să mă retrag
și să adorm păzit atent de tine
și să-nțeleg că încă-ți mai sunt drag.
Dar, hăituit de propria-mi simțire
și de senzația că sunt bătrân,
nu mai ajung, iubita mea, acasă,
să-mi sprijin moartea pe un stog de fân.
Și te iubesc, aproape fără șansă,
și toamna face zdrențe osul meu,
prin ceața, care nu se mai sfârșește,
înaintez spre risipire, greu.
Pustiul vârstei, tragică ruină,
mă izgonește dintre înțelepți
și nu știu unde merg, în orice clipă,
și nu știu dacă tu mă mai aștepți.
Voiam să-ți spun atât, în toiul nopții,
orice s-ar întâmpla nedeslușit,
să știi că-n rătăciri mi-ai fost criteriul,
să știi că, în dezastru, te-am iubit.
E toamnă cât războaiele și vine
un ultim cataclism pe continent,
și te iubesc, sub prăbușirea vârstei,
și toamna-și strigă semnul iminent.
Sunt casele gătite pentru toamnă,
așa cum nu e casa mea și-a ta,
eu rătăcesc, mereu, din poartă-n poartă,
probabil, lângă una, voi cădea.
1 octombrie 1995,
Paris
Amurg către amurg
Adrian Păunescu
Mă-ndrept cu tot amurgul meu către amurg
Contururile lucrurilor se desfac și curg.
Aud un ornic și, fricos, tresar,
Port file vechi de calendar în buzunar.
Cu grijă mă retrag la mine-n adăpost,
Reîntâlnind lumina copilului care am fost.
Va trebui să recunosc, onest, că sunt bătrân
Și că puține de făcut îmi mai rămân.
La subterfugii de doi bani dacă recurg,
E doar pentru-a-mi purta amurgul spre amurg.
14 iulie 2008
( din volumul "Încă viu" - 2008)
Adrian Păunescu - Poezii
https://www.youtube.com/results?sear...drian+paunescu
https://www.youtube.com/results?sear...aunescu+poezii
https://www.google.com/search?q=adri...hrome&ie=UTF-8
Ultima modificare făcută de latan.elena; Săptămâna trecută la 20:24.
„Așadar, din moment ce lumea în care trăim este greu de trăit și nu o putem
părăsi, întrebarea este în ce măsură o putem face locuibilă, chiar dacă doar
pentru scurta durată a vieții noastre. Atunci vocația poet, se naște misiunea
pictorului... Oricare ar fi arta lui, artistul liniștește lumea, este prețios prin
faptul că îmbogățește inima omului.
Natsume Soseki
Originals - Frederic Forest Art
"Viața însăși este o pânză goală. Ea devine ceea ce pictezi. Poți picta mizerie sau poți picta bucurie.
Acea libertate este splendoarea ta. ''
Osho
https://www.youtube.com/watch?v=AxSjVvTU4Zw&t=2s
Muzica este stenografia emoției. Emotiile care pot fi descrise in cuvinte cu atata dificultate
se transmit direct in muzica, iar in aceasta sta puterea si sensul ei.
Muzica mă face să uit de mine însumi, de adevărata mea situaţie; ea mă strămută în altă lume,
care în orice caz nu este lumea mea. Sub influenţa muzicii mi se pare că simt ceea ce de fapt
nu simt, că înţeleg ceea ce nu înţeleg, că pot face ceea ce nu pot să fac.
Muzica mă transpune fulgerător şi nemijlocit în starea sufletească în care se găsea acela care
a compus-o. Mă contopesc sufleteşte cu el şi împreună cu dânsul trec de la o stare de spirit la
alta, dar de ce fac asta, nu ştiu.
Lev Tolstoi
Totul simplu - Ana Blandiana
O, dac-aş fi o lumânare numai,
Să mă consum treptat
De la un capăt spre altul,
Simplu, ca-n aritmeticile
Copiilor...
Capul întâi - ce fericire! -
Mi-ar dispărea,
Lumea ar spune:
"Ce fără cap este fata aceasta!",
Eu aş fi uitat totul
Şi nimic n-aş mai căuta să-nţeleg.
Inima apoi mi s-ar topi,
Şi n-aş mai iubi,
Şi n-aş mai urî,
Şi nici o suferinţă nu m-ar atinge,
Şi lumea ar spune:
"Ce fără inimă este fata aceasta!"
Şi aşa mai departe.
Şi apoi n-aş mai avea nici o dorinţă,
Şi nici o patimă,
Şi sângele meu purtător de corăbii
S-ar spulbera,
Şi mi-ar rămâne numai genunchii uscaţi,
Tremurători cu demnitate sau îngenuncheaţi,
Nimeni nu s-ar mai obosi să spună ceva.
În ultima linişte,
Balta de ceară
S-ar răci, pedepsită anume
Pentru toate îngrozitoarele umbre pe care
Lumina ei le-a adus în lume...
"Ceea ce suntem este tot ce avem.
Suntem noi înşine cea mai mare comoară."
Antonio Curnetta
Dumnezeu se amestecă în cele mai neimportante împrejurări,
este de faţă la incidentele cele mai neînsemnate. Am putea zâmbi fără intervenţia lui?
Emil Cioran
Momentan sunt 235 utilizatori care navighează în acest subiect. (1 membri și 234 vizitatori)
Permisiuni postare
Răspunde cu citat
Marcaje