Nicu Covaci, viața în cuvinte
„Phoenix este copilul meu! Voi cânta cu el până voi închide ochii!”
M-am întâlnit de multe ori cu Nicu Covaci și, cum n-am reușit să închid cercul iscodirilor nici măcar o dată, planificam mereu alte revederi. La ultima, n-a mai ajuns nici el, nici eu. Devenisem, poate, prea transparenți. Așa mi-am dat seama că, dacă nu le scriu acum, cuvintele acestea nu vor mai aluneca niciodată pe lângă fața amăgitoare a timpului. Intenționam să-l scot pe „omul-pasăre” de pe drumul prăfuit al adevărurilor tabloidizate sau tocite prin cărți autobiografice, dar „Sfântul Nicolae” nu poate vorbi despre el sau despre muzică fără să retrăiască – oare pentru a câta oară? – vârtejul succesului din urmă cu 50 de ani și fuga spectaculoasă din România comunistă, trădarea din Germania, revenirea în țară după așa-zisa revoluție, amărăciunea și speranța împletite în Spania adoptivă… De fapt, exceptând prezentul, o veșnică luptă pentru reînviere, Covaci este devorat până la os de o iubire care i-a sucit mințile, dar pe care o lasă, de câte ori poftește, să-i muște din inimă: Phoenix.
Nicu Covaci
„La 11 ani, tata era un străin pentru mine”
Presat de privirea iute aruncată pe sub sprânceana groasă, îl las pe legendarul lider al trupei Phoenix să-și spună povestea: „Am crescut fără tată. Să tot fi avut un anișor, când l-au ridicat comuniștii și l-au închis. Avea convingeri legionare, a ajuns direct la Canal. Român de la granița cu Serbia, bănățean câinos, a rezistat. Cum? Tata avea un talent înnăscut la desen și la sculptură. Ca să-și îndulcească puțin traiul și să uite de necaz, cioplea diverse figurine, pipe, naiba mai știe ce… I s-a dus buhul, așa că l-au pus ăia să le facă diverse chestii. Îmi povestea soră-sa, tușa Mari, – că ea mergea, săraca, peste tot după el -, că ajunsese să cioplească niște chestii extraordinare din coada unei periuțe de dinți. Migălea din acest material prost ba câte un port-țigaret, ba câte o pipă. Ștabii din pușcărie se bucurau de ele… Oricum, a stat zece ani în închisorile comuniste, iar când s-a întors acasă, la noi, nu s-a mai legat nimic. Mama, basarabeancă la origine, a divorțat de el de la bun început, de comun acord, ca să nu sufăr eu repercusiuni”.
Nicu Covaci se foiește pe scaun, apoi dă frâu liber amintirilor: „Aveam 11 ani când tata s-a întors la Timișoara, reabilitat, cum se spunea în epocă. Era un străin pentru mine. Și el, și mama, au încercat să reia firul căsniciei. După vreun an de chin, au renunțat. A fost nevoie doar de un foc de paie. Nu mai știu ce năzbâtie făcusem, dar tata s-a enervat și mi-a cârpit o palmă. Mama a luat foc, l-a plesnit și ea. A fost sfârșitul conviețuirii lor. Ulterior, el s-a recăsătorit cu o nemțoaică”. Pentru mamă, Tamara pe numele ei, Covaci are un adânc respect: „Biata de ea, mi-a oferit o educație cum puțini copii au avut norocul să aibă. Chiar dacă mă caftea pentru orice prostie, pentru orice fleac, eu îi sunt recunoscător. Altfel, nu mă putea ține în frâu. Era croitoreasă, cosea costumele la Teatrul Național și era atât de pricepută, încât acasă, în particular, muncea zi și noapte. Nu mai făcea față comenzilor. Toată protipendada Timișoarei comanda la Tamara. Dar eu, când am vrut chitară, mi-a luat nu doar un instrument muzical, ci a plătit și un profesor care să-mi dezvăluie tainele muzicii. Țin minte cum m-am îndrăgostit de chitară… Petreceam mult timp în parc și, într-o zi, s-a nimerit să casc gura la un tip care, înconjurat de fete, băieți – ăsta avea deja curtea lui – , zdrăngănea corzile unei chitări. M-am apropiat timid. O rupeam un pic la muzicuță și am început să-l acompaniez după ureche. A început să râdă – eram doar un puști – dar m-a primit lângă el. L-am întrebat la ce cântă și mi-a răspuns zâmbind: <La balalaică!>. Cum am ajuns acasă, i-am făcut mamei capul calendar, să-mi ia și mie o balalaică”.
Nicu Covaci, adolescent // fotografii: Arhivă personală
Primea mâncare doar dacă învăța cuvinte ungurești
Nu-mi dau seama cum s-a ales Nicu Covaci cu eticheta de tip dur, fioros, scandalagiu, dar cât l-am ascultat povestind – cel puțin despre copilărie – mi-a lăsat impresia unui bărbat deschis, cu sufletul perfect rotund. „Revenind la începuturile mele muzicale… Aveam o vecină simandicoasă, elevată, francofonă… Stăpânea cu blândețe pianul. Când a auzit că mă frământ să cânt, i-a spus mamei că e musai să iau și lecții de pian. Și, uite, așa am deprins temeinic și notele, portativul, teoria… Mi-a plăcut de mic să cânt și nu-mi aduc aminte să fi avut vreodată emoții când urcam pe scenă. Eram obișnuit de la teatru. Aveam un unchi – Stelian Gheorghe – artist emerit, care m-a învățat să scriu și să citesc de pe la 3-4 ani. Mă lua cu el la repetiții, la Teatrul Național, primeam roluri în piese pentru care era bătaie între băieți… Mai târziu, am luat totul atât de ușor. Mi se părea firesc să fiu pe scenă, nu mi-au transpirat niciodată palmele de emoție… Inițial, am urmat școala germană și am beneficiat de o educație pro-germană. Ulterior, am trecut la școala cu predare în limba română. Învățam franceza și rusa. Și acum mai știu cântece în limba lui Tolstoi. Acasă, pentru că mama nu mai avea timp să gătească sau să facă ordine, a angajat o băbuță, o unguroaică. Asta era dracu’ gol! Nu-mi dădea să mânânc până nu-i spuneam câteva cuvinte în maghiară. Azi așa, mâine așa, am început s-o rup și pe ungurește. Ba chiar am învățat să gătesc gulaș și papricaș”.
Firul poveștii se înfășoară în jurul nostru, ne seduce și ne dezvăluie un trecut pe care acum, în timp ce-l răscolim, nu putem să-l vedem decât frumos.
„Ce vremuri! Măcar pe timpul comunismului știam împotriva cui luptăm. Acum, cu capitalismul ăsta agresiv, aproape că nu ne mai recunoaștem prietenii… Așa, unde am rămas? Țin minte că, la un moment dat, mama m-a trimis la Cluj, la Școala de coregrafie. Nu râde, eram bun și la dans. Să vezi cum am plecat de acasă… Îmbuibat, cu țoale frumoase, chivernisit – ce mai! – eram băiatul mamei… Am ajuns acolo, la un internat și, după primele zile, tabără unul mai mare pe mine. Mi-o rupt lănțișorul de aur de la gât și dus o fost. Ce să-ți spun – junglă! După două săptămâni, nu mai aveam nici haine de schimb, nimic. La naiba cu baletul, luptam să nu mă duc la fund. Eram înnebunit. Dar n-a trecut mult și l-am prins p-ăla de-mi șparlise lănțișorul de aur. L-am atârnat de la etajul doi cu capul în jos! Urlam la el să-mi dea înapoi ce mi-a furat, dar cred că atunci aveam nevoie să mă impun, să mă protejez, să nu fiu mâncat de viu. A fost prima lecție învățată departe de casă și mi-a prins bine. Oricum, mi-am luat adio de la balet – m-au dat ăia afară – și am revenit la Timișoara”.
Cânta cu Sfinții prin cantine și săli de sport
Elevul Nicolae Covaci a uitat repede de balet și, cum făcea casă bună cu limbile străine și excela la înot și la muzică, a ajuns instructor al brigăzii artistice a școlii numărul 2 din Timișoara. După un timp, brigada s-a desființat, dar orchestra și-a continuat existența. Practic, așa a început drumul formației Phoenix, cea mai longevivă trupă rock românească. „La început cântam, sub numele de Sfinții, prin cantine, săli de sport și diverse cluburi obscure. Ușor-ușor, a început să se audă de noi. Interpretam cover-uri – Beatles, The Shadows – , cântam doar muzică occidentală. Timișoara, grație multiculturalismului ei, trăia în acele vremuri mai liber, mai deschis. Erau prezente anumite influențe nealterate de comunism care, până la urmă, au generat o stare de revoltă, de opoziție pentru sistemul represiv în care ne duceam viața. Am simțit asta cântând, oamenilor le plăcea ce ascultau. Practic, se eliberau de frustrări. După un timp, am prins rădăcini, am schimbat numele formației – din Sfinții, care era o titulatură prea religioasă pentru niște adolescenți așa drăcoși ca noi, în Phoenix -, am reînviat și am mers mai departe”.
Ros pe dinăuntru de atâtea amintiri plăcute, Nicu Covaci oftează și-n minte i se conturează din nou imaginea tatălui: „Deși a revenit târziu în viața mea, să știi că am avut o relație corectă cu el. Țin minte că, înainte să mă înscriu la liceu, m-am întâlnit cu el pe stradă, așa, întâmplător. Îmi zice: <Ia, spune, mă, unde vrei să dai?>. N-aveam nimic sigur în cap, dar cum eram înnebunit după sport – înot în special – îmi surâdea înscrierea la un liceu de profil. <Ce sport, mă? Asta poți face oricând, de plăcere. M-am întâlnit cu un profesor de-al tău și mi-a spus că desenezi foarte frumos. Nu vrei să încerci la Arte Plastice? Promit să te ajut>. Așa s-a întâmplat. Vezi, cumva el era bucuros că i-am moștenit talentul și voia să fac studii înalte în domeniu, studii pe care el n-a avut posibilitatea să le urmeze. Adevărul este că, ulterior, am absolvit Institutul de Arte Plastice din Timișoara. De meserie sunt, așadar, sculptor, pictor, grafician, nicidecum muzician”.
I-a spart fața lui Moni Bordeianu
Moni Bordeianu, la tobe, în Sfinții
Au inventat un gen muzical unic: etno-rock
Cerul albastru al tinereții lui Covaci s-a întunecat pentru prima dată în 1971, când Nicolae Ceaușescu s-a întors din Coreea de Nord. Dictatorul a pus atunci cruce influențelor occidentale din cultură, bătând monedă pe nicovala folclorului național. Așa s-au născut miturile comuniste agresive, credința, fabricată, conform căreia am fost și vom rămâne buricul pământului. Cum s-a repercutat această situație în viața lui Nicu Covaci și a trupei Phoenix? „La început am fost în stare de șoc. Noi, care făcusem o extraordinară școală de cover-uri și cântam doar muzichie din Vest, ne-am trezit aruncați primii de pe scenă. Nu mai aveam voie să cântăm nici la mare, nici în cârciumi, nici măcar în sate, la Căminele Culturale. Ce-am făcut atunci? Am scotocit câteva luni bune arhiva Electrecordului, unde am găsit niște discuri vechi cu datini și obiceiuri precreștine din Balcani. L-am luat pe Ioji Kappl, ne-am încuiat în casă, cu vin, bere și țuică la discreție și am început să bibilim din corzi. Azi așa, mâine așa, și uite cum a prins viață albumul Cei ce ne-au dat nume. De fapt, a fost certificatul de naștere al unui nou gen muzical: etno-rock! Pe atunci, eram, cred, unici în lume. Am îmbinat cu succes elementele de folclor cu acorduri complexe de rock. Pe această linie a urmat, la un an distanță, Mugur de fluier, apoi Cantafabule. Comercializam sute de mii de discuri, doborâsem toate recordurile în materie de vânzări, umpleam stadioanele. Și asta în condițiile în care nu apăream la televizor! Cerul nostru se înseninase din nou… Dar să vă povestesc unde s-au născut atâtea cântece noi, melodii care au intrat deja în legendă. Suiam cu băieții la munte, în Semenic, unde ocupam o cabană întreagă. Încingeam niște petreceri de vuia muntele, dar și munceam. Compuneam, repetam, corectam, ne sfătuiam, iar repetam și iar ne certam. Până picam de acord. O lună întreagă am stat o dată, iar când am coborât și am mers la București, unde aveam concert, vedeam femeile înnebunite, cum cântau cu noi în același timp. Bronzați bine, cu cămeși albe și ghete cu toc, eram niște apariții”.
Picturi Nicu Covaci
„Sfântul Nicolae”, așa cum se prezintă și astăzi la finalul fiecărui concert, se oprește preț de câteva clipe, copleșit parcă de emoție și totodată uimit de ușurința cu care timpul leapădă totul în uitare. Își umezește buzele în berea trezită, se strâmbă, apoi reia pe un ton confidențial:
„Eram o fabrică de bani pentru comuniști. Cântam pe stadioane, nu mai aveam loc în săli, produceam cam 500.000 de lei în două ore! Cum noi luam doar 10% din cașcaval, vă dați seama câți arginți încasau statul și alți nemâncați care se ocupau de organizare. Cine stătea să verifice exact câți oameni intrau sau câți n-aveau bilet? Existau și atunci căpușe. Sunt capitaliștii de acum sau odraslele celor care-i pupau în fund pe comuniști. Oricum, noi eram mulțumiți. Câștigam în două ore câte cinci salarii medii pe economie, adică 10.000 de lei de căciulă. Le-am făcut băieților carnete CEC, fiecare avea zeci de mii de lei puse la ciorap. Eu am investit mult în aparatură, eram singurul din România care putea susține un concert pe stadion fără nici un sprijin tehnic al autorităților. Cumpăram doar scule de top, din Anglia, din Germania. Dădeam comandă prin oamenii plecați din Timișoara în Vest. Bine, ce valoare aveau banii atunci? Mulți i-am spart pe distracții, pe țoale, pe băutură, pe femei. Nici nu mai știu pe ce…”.
O dată cu berea proaspătă, vine și vorba despre Cenaclul Flacăra, celebra grupare culturală inițiată de Adrian Păunescu:
„Am pus și eu umărul la înființarea ei. De fapt, ani de zile, până și-a luat-o Păunescu în cap și ne-am certat, Flacăra a existat datorită nouă și aparaturii mele. Cum s-a lipit poetul de mine? Tocmai se întorsese din America și m-a abordat prin intermediul unui asistent al Facultății de Folclor din Timișoara. Îmi zice ăsta: <Nicu, a venit un poet care susține că l-a văzut pe Bob Dylan concertând pe viu, acasă, la mama lui. Vrea să discute cu tine>. M-a amețit asta cu Bob Dylan, era visul meu să-l aud cântând pe acest om, așa că am primit să mă văd cu Păunescu. Ce voia el de fapt? Să-l ajut să îmbine poezia cu muzica. Phoenix era pe val, venea lumea ca la urs. Am discutat și am stabilit ca atunci când vom susține un spectacol la București, să ne întâlnim cu toții, să vedem ce iese”.
A pus umărul la înființarea Cenaclului Flacăra
Brațul încă puternic, strâns într-un tricou negru, mulat, se întinde lacom spre paharul înalt, aburit de berea rece. Soarbe mai întâi spuma albă, fără să mă scape din ochi, cântărind impresia pe care mi-a lăsat-o ultima dezvăluire. Apoi, reia:
„Ne-am strâns la un liceu, Rosetti parcă, în sala de sport. Poezie, muzică, atmosferă plăcută… A fost frumos atunci. În timp, Păunescu a adunat toți pletoșii de aiurea, le-a dat votcă, ceva bănuți și i-a lăsat să-și dea frâu liber imaginației. Apoi, pe-ăia care s-au aliniat și aveau ceva talent, i-a tuns, i-a spălat bine pe creier și i-a pus să cânte ode regimului. Celorlalți, un șut în fund. Noi am colaborat până ce și-a dat bardul în petic. Nu lipseam de la nici o întrunire, lumea se obișnuise, venea, căsca gura. Păunescu avea și niște cuvinte grele, te durea inima când le potrivea bine. Nu era rău ca poet. În fine, să vezi ce s-a întâmplat. Eram pe la Iași și, înainte de concert, beam cu băieții mei în spatele scenei. Vine ăsta agitat, nervos, se holbează la mine și, de față cu toată lumea, își dă drumul la gură: <Nicu, tu așa vrei să urci îmbrăcat pe scenă? Să știi că nu se poate!>. M-am enervat instantaneu. Pe vremea aceea purtam o manta din catifea neagră, lungă, aurită la brațe și la gât. Mai îmbrăcam un cămeșoi strâns cu un brâu tot auriu… Păream un preot păgân. M-a deranjat însă teribil tonul lui Păunescu, nu cu mine trebuia să-și arate aerele de șef. I se suise la cap succesul. M-am ridicat, mi-am strâns sculele și-am plecat. L-am lăsat în beznă, fără sonorizare, fără nimic. Pe atunci, Phoenix era vedeta, nu Cenaclul Flacăra, nu Adrian Păunescu. Nu ne-am purtat însă pică. Mai târziu, chiar m-a ajutat”.
Ultimele vorbe se pierd în tonul strident al telefonului mobil. Covaci răspunde în germană, vorbește fluent limba, așa că, preț de câteva minute, ascult, fără să pricep mare lucru, dialogul bolovănos. La finalul conversației observ că meniul aparatului este salvat tot în limba lui Goethe. Par, probabil, surprins, așa că Nicu Covaci ține să mă lumineze: „Am trăit atât de mult printre străini, încât am devenit jumătate neamț. De fapt, sunt cetățean german. Nu mai am demult cetățenie română!”. Se scotocește, tacticos, în buzunarul vestei înțesate cu insigne și-mi întinde actul de identitate care-i atestă vorbele. Îmi arunc ochii, politicos, pe cartonul dreptunghiular. Numele orașului unde a fost emis documentul îl uit imediat cum l-am citit. Doar fotografia posesorului îmi reține atenția – un Covaci între două vârste, maturizat, cocoșat de griji.
1.000 de lei în schimbul unui pașaport roz, valabil 30 de zile
„Aveți, așadar, dublă cetățenie?”, întreb, neatent. „Nu, dragul meu. Sunt cetățean german. Atât. Trăiesc în Spania, la Moraira, cânt în România, în toată țara, dar sunt neamț”. „Deci, nu sunteți și român”, reiau, prostește. „Nu, nu mai sunt demult… Ascultă povestea”. Îmi întind picioarele sub masa schioapă, sorb la rândul meu dintr-o bere, fără să mai aud vocea groasă și răgușită a bătrânului rocker. Mă dezmeticesc abia când aud cuvintele „pașaport roz, valabil 30 de zile”. Surprinde, cu o privire vicleană, interesul meu: „N-o știai p-asta, așa-i? Hai, ascultă! Prin ’76, în toamnă așa, au început presiunile Securității. Ce s-or fi gândit? <Ia, uite, domne’, câți oameni strâng ăștia la un loc! Dacă o iau artiștii razna și îndeamnă mulțimea la violență, instigă oamenii să sară pe noi? Gata, să-i potolim!>. Noi nu ne gândeam la așa ceva, eram cu gagicile, cu muzica. Eram cuminți, dar ce-a contat? Au început să ne șicaneze, să ne cheme la secție, să ne ia declarații, să ne acuze că schimbăm valută, tot felul de prostii… Au băgat zâzanie între noi, lumea a început să bârfească, să se vaite, că vor să ne termine, să ne facă dispăruți. Adevărul e că nu ar fi fost mare lucru, aveau metodele și puterea să o facă. În fine, după aproape trei săptămâni de interogatorii, am cedat nervos. Ei mă acuzau că am schimbat 100 de mărci germane și că mă paște o pedeapsă de șapte ani de pușcărie… Prostii! Schimbasem zeci de mii de mărci, de dolari, știau și ei, dar nu aveau cu ce să mă agațe. Nu, că au cinci martori, c-o fi, c-o păți… Am început să urlu la un moment dat: <Aduceți-i aici, că-i mănânc cu pantofi cu tot! Este o rușine! În condițiile astea nu vreau să mai fiu cetățean român! Reneg țara mea!>. M-am gândit că vor să mă bată și cred că le-a trecut asta prin cap, dar, nu știu cum, unul dintre ei, care părea șeful, mi s-a adresat calm: <Te costă 1.000 de lei>. <Poftim?>, am întrebat, cu nervii la pământ. <Plătești 1.000 de lei și gata, nu mai ești cetățean român. Într-o lună să dispari din țară!>. Am respirat ușurat, am adus banii și am primit în schimb un pașaport roz, valabil 30 de zile”.
Nicu Covaci, pe motocicletă
De aici înainte, Nicu Covaci își va povesti viața cu buzele strânse și cu înjurăturile încolțite în colțul gurii. Vor fi și pasaje delicate, unele amuzante, dar, în mare măsură, firul narațiunii se va înfiripa metalic, lucios, dur. Așadar: „Am dat fuga la băieți și le-am spus c-o întind! Nu m-au crezut inițial. Abia după ce le-am arătat actele, s-au dumirit. Unii au început să plângă, ce să facă ei fără mine, care dintre ei va urma… I-am asigurat că le las toate instrumentele, că pot cânta în continuare și fără Covaci. N-am reușit să-i liniștesc, mai ales că, în scurt timp, Securitatea a început să-i ia la mână și pe ei. În ce mă privește, am sunat o prietenă din Olanda, i-am explicat despre ce este vorba și m-a ajutat. A venit fata în România, m-am însurat cu ea, formal, evident, și-am tăiat-o la Amsterdam. Am locuit la ea acasă vreo doi ani jumate și, timp de șase luni, m-am zbătut să le găsesc băieților un angajament. N-am reușit să conving pe nimeni cu înregistrările, toți producătorii și impresarii voiau să-i asculte cântând live. Am turbat de furie, dar nu puteam face nimic să-i scot oficial din țară. În ’77 însă, când s-a abătut nenorocirea aia de cutremur asupra României, s-a creat vâlvă și afară. Așa s-a ivit prilejul. Cel mai bun prilej”.
Fondatorul trupei Phoenix trage puternic aer în piept și, după ce-și mângâie apăsat barba albă, reia vijelios:
„Am cumpărat un camion, l-am umplut cu ajutoare și am pornit spre România. Am declarat la intrarea în țară, că, la întoarcere, vreau să scot peste graniță aparatura personală. Am completat chiar și niște hârtii în acest sens. A fost o revedere emoționantă cu băieții. În toată nebunia iscată de cutremurul acela devastator, chiar am susținut câteva concerte. O lăsaseră mai moale autoritățile. La întoarcerea de la o astfel de cântare, în tren, a avut loc și cearta cu Baniciu. Mi-a cerut banii, partea lui, pe loc. I-am spus: <Ai răbdare, ne strângem mâine la mama, acasă, și împărțim banii cu toții, cum facem de obicei. Cum să scot cărămida de bani acum, nu vezi ce aglomerat e?>. El, nu și nu, că-i vrea imediat. M-am enervat, dar i-am dat cașcavalul. Ne-am strecurat la toaletă și i-am numărat leii, urmând să ne vedem a doua zi la mine. M-a asigurat că vine, dar n-a mai apărut!”.
Evadarea! Soldații i-au învinețit ochii lui Țăndărică
Covaci se încruntă: „Muzician excelent, caracter zero! Ne-am strâns a doua zi la mine, dă-i cu băutura, dă-i cu poveștile, timpul zbura. Ăștia nu bănuiau nimic, dar eu calculam totul cu viteza fulgerului. În noaptea aia programasem să fugim din țară. Mama știa, se văita tot timpul și plângea. Îi era frică, dar m-a ajutat. Mi-a cusut, de mână, niște învelitori mari, în care urma să îmbrac boxele uriașe. Cum Baniciu n-a mai sosit, am decis s-o iau în boxa destinată lui pe o vecină, nemțoaică, însărcinată în opt luni. Asta nu voia cu nici un chip să nască în România și i-am promis c-o ajut. La un moment dat, cheful s-a încins, Țăndărică a propus să facem o tură prin oraș, la terasă, să agățăm niște gagici. Atunci, când toți deveniseră euforici, le-am dezvăluit planul: <Băieți, în noaptea asta o întindem. De tot!>. Au căscat gura la mine, nu înțeleseseră. Le-am explicat că mașina era pregătită, boxele în care urmau să stea, de asemenea. Trebuia să ajungem în Germania, unde închiriasem o casă doar pentru noi. Aveam ceva bani, i-am încurajat, urma să fim liberi, dar s-a creat haos. Krauser era în papuci și-n pantaloni scurți, voia să dea o fugă acasă, să se schimbe. Nu l-am lăsat. Nici pe el, nici pe Kappl. <Așa plecăm, cu ce avem pe noi. Nu trebuie să dăm de bănuit>. Până la urmă, i-am convins, am luat-o și pe nemțoaica gravidă și am tulit-o”.
Judecând după însuflețirea cu care povestește acum, fuga din România comunistă pare cea mai spectaculoasă ispravă din existența acestui artist rebel. Ochii îi sclipesc, probabil la fel ca în acea noapte a tuturor începuturilor și a trădărilor neghicite:
„Pe la miezul nopții, am ajuns aproape de Porțile de Fier. I-am băgat pe toți în boxe, într-o poziție de yoga care le permitea să reziste câteva ore bune. Mi-era teamă că fata n-o să facă față, dar a strâns din dinți și a reușit. Am montat șuruburile la loc și cu asta basta! Comionul îl conducea un prieten, jumătate neamț, care a riscat totul pentru că își dorea să cânte în trupă. Eu stăteam în dreapta. Mai aveam cu noi câteva coșuri cu bunătățuri din Banat și niște damigene cu un vin de te ungea la suflet. Cum am ajuns la punctul de control, m-a luat unul tare: <Covaci, te caut și-n cur!>. Când a văzut însă măgăoaia de mașină încărcată cu scule, a lăsat-o mai moale. Le-ar fi luat ore în șir să dea jos toată instalația de sunet și s-o verifice la milimetru. Am mușcat dintr-un cârnat afumat, am tras un gât de vin și i-am îndemnat și pe ei. La început, ezitau, dar apoi s-au năpustit la coșurile cu merinde. Au atacat și băutura, iar în scurt timp s-a încins ditamai cheful. Am luat chitara, le-am cântat, am zbierat împreună. Unul dintre soldați încălecase pe boxa unde era ascuns Țăndărică și bătea ritmul muzicii cu picioarele. I-a cărat la bocanci în cap lui Lipan, de mi-a zis apoi că era convins că va surzi. Avea și ochii vineți! Eu râdeam, eram fericit, pentru că simțeam că vom reuși. Și am reușit să-i păcalim. Am trecut. La sârbi am mai avut ceva emoții, apoi un mic hop în Austria, dar până la urmă am ajuns teferi în Germania. Când i-am scos din boxe, la scurt timp după ce am trecut de punctul de control sârbesc, femeia era la capătul puterilor, aproape leșinată. Am oprit mașina pe o culme de munte. Jos aveam norii la picioare, iar deasupra mijea soarele. Era în zori, iar imaginea asta i-a zăpăcit. M-au întrebat dacă au ajuns cumva în Rai. Le-am spus: <Da, e Raiul, adică Libertatea>”.
Libertate, fraternitate, trădare!
Ce a urmat? După o perioadă de câteva luni nebune, în care au simțit din plin gustul libertății, risipind toți banii strânși pe paranghelii interminabile, membrii trupei Phoenix – Covaci, Kappl, Țăndărică și Krauser – fără solist vocal, rămas în țară, au început să se certe. Trădările s-au insinuat pe nesimțite, dar definitiv: „Nu găseam cântări, nu mai aveam bani de chirie – deh, eram toți mână spartă – , fiecare începuse să repete singur, să-și facă planuri separat. În locul lui Baniciu l-am chemat pe Moni Bordeianu, care emigrase de mai mult timp în America. A lăsat tot și-a venit, dar băieții comentau. Că nu mai știe română, că nu cunoaște melodiile, că, valoric, e sub Baniciu… Le-am explicat că în Vest nu puteam să cântăm decât în engleză și Moni, care stăpânea bine limba, ne-ar fi putut ajuta. Nu trebuia decât să repetăm în formula nouă și să ne încercăm norocul. Degeaba. Krauser voia să cânte Queen, că era la modă, Țăndărică Neue Deutsche Welle (Noul Val German), Kappl, alte bazaconii. Fiecare își compunea câte o piesă, numai eu rămăsesem prostul satului. Ba chiar s-au vorbit pe la spatele meu și au înființat o trupă – Madhouse – care a sucombat după doar câteva luni. S-au certat și cu mine, și între ei. Atunci s-a rupt Phoenix-ul. M-au lăsat muritor de foame”.
Afiș Phoenix: Vino, Țepeș!
Clipește din pleoapele grele, genele lui albe îmi par mai lungi, înmuiate așa cum sunt, în apă și sare. Dar în următoarea clipă îl văd cum își îndreaptă spatele și-și scutură capul: „Hai să-ți spun cum a fost, de la un capăt la altul. Cum s-a rupt totul. La un moment dat, mă sună proprietarii casei în care stăteam. Nu le mai achitasem chiria de câteva luni bune, iar oamenii, civilizați, ne-au invitat la ei acasă, la cină, să discutăm, să găsim o soluție. Am mers toți. Ba Kappl și-a luat și pretena, chipurile să aplaneze eventualele certuri. Asta era o nemțoaică isterică, din Berlin, emancipată, îl învârtea pe Ioji pe degete. Și să vezi ce-a ieșit. Aduc oamenii mâncarea, ne servesc, toate bune și frumoase. Asta a lui Kappl îi dădea cu spirtoasele, s-a amețit și a acaparat toată discuția. Debita numai tâmpenii. Oamenii și-au trimis copiii la culcare și au început să caște, obosiți. Îi fac semn lui Ioji, luat bine și ăsta de băutură: <Mă, oprește-o pe idioata asta, că ne strică toată treaba. Noi am venit aici să obținem o amânare>. Când colo, Ioji al meu îmi răspunde iritat: <Idiot ești tu, ia nu te mai lua de iubita mea!>. M-au apucat pandaliile, am sărit peste masă și l-am snopit în bătaie. I-am rupt o mână, câteva coaste… A venit poliția, cum că am lovit un cetățean german – Ioji avea deja acte în regulă. Puteam s-o pățesc rău, pentru că eu nu dețineam forme legale în Germania, divorțasem și de olandeză, eram în aer… A urmat poate cea mai neagră perioadă din viața mea, cu zile în care furam porumb de pe câmp și-l mâncam așa, crud”.
De unde a venit salvarea? Culmea, tot de la nemți, de la membrii Asgard, una dintre cele mai dure grupări de motocicliști din nordul Europei.
„Practic, ei mi-au redat coloana vertebrală și m-au învățat ce înseamnă o frăție. Părăsit de prietenii pentru care-mi riscasem viața când i-am scos din țară, m-am angajat la un atelier de reparat motociclete, în Osnabrück. Cum nu cunoșteam prea multe aspecte legate de motoare, făceam cele mai simple și mai grele munci, fără să comentez sau să trag de timp. Tot acolo lucrau câțiva indivizi cu fețe periculoase, care schimbau priviri între ei când ridicam singur câte un Harley. Eram urmărit pas cu pas… În acest oraș, Osnabrück, era cantonată cea mai mare forță de trupe engleze de pe teritoriul Germaniei – 45.000 de soldați! Părea uluitor dar, când vedeai cum urcă englezii cu tancul pe trotuare, în sate, speriindu-i pe nemți, fugărindu-i până în casă, mi se părea că al doilea război mondial nu luase încă sfârșit. Îmi displăceau aroganța și comportamentul învingătorilor. Ieșeau bătăi de pomină când soldații englezi, mici, roșcați, agresivi și mândri ieșeau la cârciumi în oraș. Se îmbătau și căutau scandalul cu lumânarea. Cei mai înverșunați nemți, membri în diverse cluburi de motocicliști, răspundeau la provocări. Atunci intervenea poliția militară engleză și aplana conflictele. Îi băteau de-i uscau pe soldații lor beți. Eu m-am ținut departe de astfel de necazuri”.
„Zeii motocicliști” și lecția de demnitate
Viața dură din Germania, prea puțin cunoscută la noi, l-a marcat pe Nicu Covaci. „Trecuseră atâția ani de la sfârșitul războiului, încât mă miram în fiecare zi de aroganța cu care englezii își revendicau încă drepturile de învingător. Abia prin 1980, Anglia și-a retras trupele. Bine, eu îmi făcusem mulți amici printre soldați, îmi împrumutau cărți în engleză, stăteam la băute, le cântam… N-am avut probleme. Până într-o duminică dimineață, când aud un zgomot înfiorător de motoare. Mă uit pe geam – stăteam la etajul 4 al unui bloc aflat la marginea orașului – și văd toată intersecția înțesată cu motociclete. În fruntea tuturor era o namilă de om, cu o mână cât lopata și un cap ca de taur. La un moment dat, în timp ce mă zgâiam, perplex, la ei, văd că uriașul, ce părea a fi șeful lor, îmi face semn cu mâna să cobor. Mi s-a făcut pielea ca de gâscă, mă gândeam ce prostie comisesem cu o noapte înainte în oraș. Mă mai împingeam câteodată prin cluburi cu de-ăștia, așa, cu lanțuri și scurte din piele… M-am târât până la ușă, mi-am mai stors un pic creierii, dar, până la urmă, am coborât. Ce dracu’ era să fac?”.
Episodul, amuzant în esență, n-a fost atunci unul prea plăcut pentru Covaci: „În timp ce coboram scările, mă trecuseră toate transpirațiile. De unde știau ăștia unde stau? Cum scap teafăr? Ce mă fac? Ajuns jos, în fața zidului de motociclete, am înaintat până în fața colosului blond care-mi făcuse semn să cobor. Avea o falcă uriașă și cred c-am înțepenit când m-a fixat cu privirea aia rece. <Ești unul dintre cei buni. Vrei să vii cu noi, să ni te alături?>, m-a întrebat Eversmeyer, așa îl chema. Nu m-am dumirit din prima clipă că era ceva de bine. Am îngăimat ceva neinteligibil. Apoi, i-am răspuns că n-am cu ce să mă alătur lor. Nici măcar o prăpădită de mașină nu posedam. Atunci, uriașul s-a întors către grup și a întrebat cine are o mașină în plus. Un tip pe tricoul căruia scria secretary i-a răspuns că are trei și-mi poate ceda un Audi 100. Așa am fost primit în grupul lor – Asgard – , Grădina Zeilor în germană sau așa ceva. Am fost făcut membru de onoare, cu toate drepturile și fără nici o obligație. Mă urmăriseră tot timpul, aflaseră că nu privesc cu ochi buni comportamentul englezilor, că sunt serios la muncă și că știu să cânt bine la chitară. Adevărul e că i-am impresionat când au văzut ce știu să fac cu chitara. Ăștia erau niște duri. Când jumătate de grup ieșea din închisoare, intra cealaltă jumătate. Niciodată nu eram în formulă completă, mereu cunoșteam oameni noi. Noi pentru mine, normal. Se ocupau și cu afaceri dubioase, aveau arme, dar pe mine nu m-au băgat niciodată în asemenea mizerii, mereu m-au protejat. Mă întrebau cum mă descurc cu banii, dacă s-a luat cineva de mine, dacă am nevoie de ceva… Ei m-au ridicat din mocirlă. Grupul Asgard s-a desființat însă după ceva timp, la o întânire anuală, organizată pe un ogor închiriat de la un țăran. Se făceau astfel de reuniuni, iar pe aceasta am organizat-o noi. Poliția nu se băga, dar răspundeam dacă se întâmpla ceva nasol. Era o înțelegere tacită. Veniseră motocicliști din toată Europa, vreo 7.000 de oameni. Se bea bere, se asculta muzică, erau concerte… În a treia zi, pac-pac, l-au omorât pe unul, străinii între ei. Noi n-aveam nici o vină, dar, ca organizatori, am plătit prețul suprem: dizolvarea grupului Asgard! N-am să-i uit însă niciodată pe acei oameni. Ei m-au ridicat din țărână și tot ei m-au învățat ce înseamnă unul pentru toți și toți pentru unul”.
Hitlerista, revenirea la pictură și marea dragoste
Gladiator 2000, 46 de metri lungime și 6 metri înălțime
Ivona – femeia care i-a schimbat viața
Nicu Covaci își umflă pieptul, mândru, probabil ca orice bărbat care-și spune povestea. Povestea de dragoste: „Mă intimidase la început. Era serioasă, părea că n-are timp de pierdut cu mine. Într-o seară însă, o văd printre clienții obișnuiți ai unui bar în care cântam. Venise cu niște prietene… <Așa deci… >, mi-am spus în barbă. Se interesase de mine, nu era rău deloc. Azi așa, mâine așa, o invit și eu la ziua mea. Era prin ’85… S-a încins un chef nemaipomenit, iar pe la 4.30, când toată lumea se distra de mama focului, Ivona vine la mine și-mi spune, pe un ton sigur: <Plec, iar tu mă vei duce acasă!>. Eu de colo: <Stai un pic, cum să-mi las invitații baltă? În plus, n-am decât motocicleta, afară e ceață, frig, pentru tine n-am cască…>. <Nu mă interesează. Tu mă duci!>, mi-a replicat. Mă, și-am dus-o. Să ne fi văzut: ea – elegantă, cu pantofi-cui, haină pretențioasă – , eu – un răzvrătit, neras, cu plete… S-a cocoțat pe motor înaintea mea… Când am pornit, m-a strâns de credeam că-mi rupe mijlocul… dar și eu – zburam cu 140/h prin oraș. Era târziu, pustiu, umezeală mare. Cum am oprit motocicleta în fața casei ei și m-am dat jos, a început să mă izbească tare cu pumnii și să mă înjure: <Ticălosule, ai vrut să mă omori!>. Am prins-o de mâini, am calmat-o, am urcat la ea și n-am mai plecat nicăieri. De atunci, au trecut 30 de ani și suntem tot împreună. Ivona mi-a schimbat definitiv viața”.
Nicu Covaci, cu doi din cei șase câini pe care îi are în Spania
„Sunt fericit și când mănânc o friptură bună, și când beau o bere cu prietenii, și când calc desculț, dimineața, pe roua din grădina mea. Sunt fericit și când mănânc doar o ceapă cu sare, beau o gură de pelin negru de Moraira sau când adun levănțica din fața casei. Sunt fericit și când merg cu motocicleta, cu 250 km/h. Uite, și acum sunt fericit”
Ce înseamnă Phoenix pentru Nicu Covaci
Bătrânul rocker mustăcește fericit, învăluit în calde aduceri aminte. Nu-l tulbur, iar după două minute lungi e de-a dreptul nostalgic: „La început, am vrut să facem un copil. N-a fost să fie, dar mai bine. Nu cred c-aș fi fost un părinte bun. Toată viața mea am închinat-o Phoenix-ului, această formație este copilul meu! Mi-ajunge”. Sinceritatea lui mă dezarmează și, cum nu știu ce să fac cu mâinile, mi le proptesc sub bărbie. Consideră gestul un semn de nerăbdare probabil, pentru că, imediat, se grăbește să reia: „Am un respect deosebit pentru Ivona, este o mare doamnă. Mereu m-a înțeles, m-a sprijinit, m-a încurajat să merg mai departe…”.
Își înăbușă melancoliile cu un gest simplu. Se ridică de pe scaun, mai cere o bere, își drege vocea răgușită, apoi își continuă povestea, neobosit… Cum s-a mai însurat o dată după divorțul de olandeza care l-a ajutat să iasă din România comunistă… A fost după ce l-a rupt în bătaie pe Kappl, de data aceasta a luat de nevastă o nemțoaică. Nu din dragoste, normal, ci tot pentru niște acte. Așa a obținut cetățenia germană, de care este atât de mândru și astăzi… Cum a fost gata-gata să-i taie gâtul cu cuțitul lui Țăndărică în fața a mii de oameni care veniseră să asiste la un concert la care cântau toții membrii Phoenix, mai puțin Covaci (neinvitat)… Cum o lumină divină (sau rațiunea?) apărută din senin l-a determinat să-l cruțe pe Lipan… Cum i-a iertat apoi pe Kappl, pe Krauser, pe Baniciu… Cum l-au trădat ăștia iar…
Nicu Covaci și Florian Pitiș
Mama, ucisă cu bestialitate!
Un episod dramatic, despre care liderul formației Phoenix vorbește puțin și cu strângere de inimă, s-a consumat în 1992. „Am plătit scump libertatea mea și felul meu de a fi, de a spune lucrurilor pe nume. De ce spun asta? Pentru că asasinarea mamei cu atâta bestialitate nu putea fi decât o răzbunare lașă și, totodată, un mesaj pentru mine. Poliția mi-a spus atunci că a fost vorba despre un jaf… Prostii! Am găsit mărcile, vreo 5.000, întregi. Îi trimiteam mamei regulat bani, dar nu-i cheltuia. În schimb, pe ea, sărăcuța, au chinuit-o, au tăiat-o în bucăți, i-au dat foc… Cum să-i faci una ca asta unei băbuțe neajutorate?”. Covaci mustește de indignare și de dispreț: „După ceva timp, mă sună niște polițiști să-mi spună că au prins făptașul. Vin într-un suflet în țară și ce să vezi? Un țigan amărât, căruia i-au dat cinci ani pedeapsă… L-au scos p-ăsta țap ispășitor. Nici acum nu cred că el a fost de vină. Dar și dacă voi afla vreodată adevărul… nici dracu’ nu-i mai scoate din mâinile mele”.
Phoenix, urnele cu cenușă și robinetul cu țuică
Întrebat unde și-ar dori să se odihnească după trecerea la cele veșnice, Covaci e tranșant: „Ce odihnă, mă? Să mă ardă și să mă arunce de pe munte în jos, spre mare, să plutesc peste tot… Dar mai e până atunci. Mai bine-ți povestesc una tare. După Revoluție se crease o emulație așa, cu Phoenix, mai ales la Timișoara. Și nu mai știu cum, se naște ideea ca după moartea noastră, adică a mea, a lui Baniciu etc, trupurile noastre să fie arse și depuse în câte o urnă în oraș, pe Bega. Era vorba să se facă un fel de mausoleu, dar mai altfel. Obligatorii erau trei robinete din care să curgă permanent țuică, vin și bere (râde cu poftă), dar și un ecran uriaș pe care să se poată vedea și asculta muzica noastră. Se mai discuta despre ridicarea unei columne, unde să fie sculptați membrii marcanți ai trupei Phoenix… Bazaconii! Nu s-a făcut nimic, evident. Mă gândesc că nu erau rele deloc robinetele acelea cu șnaps!”.
Pictează sub influența lui Picasso și Van Gogh
Cunoscut exclusiv pentru cariera sa muzicală, Nicu Covaci este însă și pictor, și sculptor. „E firesc să pictez, până la urmă am terminat Arte Plastice. Am fost mereu un adept al impresionismului, îmi plac Van Gogh, Picasso, Gauguin. Cel mai mult lucrez acasă, în Spania, unde lumina, ambianța și liniștea sunt desăvârșite. Am și câteva sculpturi, majoritatea au rămas prin Germania. Chiar mă gândeam că ar trebui să le adun și să organizez o expoziție. E păcat să zacă risipite aiurea”, ne-a dezvăluit artistul.
Nicu Covaci, la foc automat
– S-a născut la Timișoara, pe 19 aprilie 1947
Nicu Covaci, viața în cuvinte
– În 1962 fondează, alături de alți patru prieteni, trupa Sfinții, rebotezată Phoenix
– A compus 150 de piese muzicale, multe dintre ele intrate deja în legendă
– Iubește câinii, are 6 acasă, la Moraira, Spania
– Adoră motocicletele și marca de automobile Jaguar
– Practică pescuitul cu harponul
– Nu crede în Dumnezeu, ci în îngeri
– La 20 ani, s-a internat împreună cu Moni Bordeianu la nebuni, pentru a scăpa de armată
– A pictat cea mai mare pânză din lume – Gladiator 2000 – , 46 de metri lungime și 6 metri înălțime. Tabloul este expus într-o sală de sport din Osnabrück, Germania
– Poartă întotdeauna un cuțit asupra sa, inclusiv când călătorește cu avionul
– Nu are copii
sursa:Nicu Covaci, viața în cuvinte
Răspunde cu citat
:format(webp):quality(80)/https%3A%2F%2Fwww.gandul.ro%2Fwp-content%2Fuploads%2F2023%2F04%2Fnicu-covaci.jpeg)
:format(webp):quality(90)/http%3A%2F%2Fgandul.ro%2Fwp-content%2Fuploads%2F2024%2F08%2FPicturi-Nicu-Covaci-7-800x600-1.jpg)
Marcaje