Adrian Păunescu
(n. 20 iulie 1943, Copăceni, județul Bălți, România, astăzi în Republica Moldova — d. 5 noiembrie 2010, București) a fost un autor, critic literar, eseist, director de reviste, poet, publicist, textier, scriitor, traducător și om politic român.Wikipedia
Odă poeților români
Poeți români de mâine, ca și de mai înainte,
nu-i poezia noastră drapelul doborât
ne-au mai rămas probleme, ne-au mai rămas cuvinte,
să exprimăm poporul din care-am coborât.
Eu jur fraternitate, aicea, omenește,
oricărui neam al lumii, de oameni iubitor,
dar cum de au atâția (și nouă ne lipsește)
cununa mondială, pentru poeții lor?
Suntem la fel ca dânșii, ne e puternic versul,
n-au alții câte-o mână, în plus, cu care scriu,
a fost, va fi și este al nostru universul,
și pentru Eminescu nicicând nu-i prea târziu.
Oricare dintre-ai noștri ar fi să se-ncunune,
să-i luăm măsură astăzi, de togă, pentru-atunci,
că poezia-i roua de foc a zilei bune
și lacrima din versul prea asprei noastre munci.
Nu cred că-naintașii au înțeles mai bine
și drama și tăria poporului român,
poeților de astăzi un rol mai greu le vine,
la cruce de milenii de gardă când rămân.
Divinul Alexandru, poetul prim, găsit-a
un arhetip al nostru, de logos întrupat,
și cel mai tânăr clasic al noii vremi, Nichita,
el, poeziei noastre firescul drept i-a dat.
Și Labiș, ca un geniu zidit în căprioară,
nemaitrecând de vârsta întâielor iubiri,
și Andrițoiu, care cânta la o vioară,
cioplită de un meșter cu degete subțiri.
Baconsky, ca un rege al nordului noptatec,
misterios în toate și-atât de singular,
Doinaș, știind să spună, precum știa să rabde,
lăsând Mistrețul cu colți de-argint și har.
Beniuc, cu sacrul cântec de vise și pierzanii,
rămas, ca-ntr-o legendă, un măr de lângă drum,
și M.R.P., crescându-și poemele și fanii,
simbol al libertății, atunci, ca și acum.
La oameni, la oceane, la Orion, de veghe ,
prin Olt ridică Bogza statuia unui râu,
Breslașu, Boureanu, Vrânceanu, n-au pereche,
că arta n-are vârstă, talentul n-are frâu.
Și Jebeleanu care, în Hanibal, traduce
parabola civilă că forța n-a învins,
și Geo Dumitrescu, poetul de răscruce,
prin care gustul luptei, în vers, s-a reaprins.
O liră de femeie înfiorează veacul
acord suprem - Isanos și Farago - nadir,
feminitate - Banuș, o dramă - Porumbacu,
credință - Zamfirescu și milă - Cazimir.
Columb de triste Dunări, ne va rămâne Mihu,
mai lăcrimează farse Tăutu prin poteci,
în Tulbure o țară își limpezește stihul,
cântările mai cântă, ca-n timpuri, la Cârneci.
Virgil Teodorescu, poetul înainte,
superbul Gellu Naum, o viață într-un rol,
nemuritorul Tașcu, ghepard peste cuvinte
pilotul de-ncercare, cel tragic, Ștefan Roll.
Conclav de nume scumpe, pioasă închinare
traduce George Lesnea, Esenin ca un zeu,
Bănuță - proletarul - poet cu suflet mare,
rondelul Cicerone, bijutier mereu.
Un Domn Amărăciune, actorul Emil Botta,
cel mai de seamă Hamlet al regelui bufon,
poetul drag, Căprariu, în raniță cu dota
și semnul de noblețe, condeiul ca baston.
N-a cunoscut Stelaru nici pic de fericire,
Carianopol spune dulceața din bătrâni,
Ciobanu Mircea scrie cu arta lui subțire,
renaște Radu Stanca balada la români.
Egal cu sine, Horea, dar peste mulți cu versul,
Utan urmându-și drumul din tot adâncul său,
și Brad legând Ardealul direct cu Universul
și-un rar poet al limbii și-al nostalgiei, Rău.
Dar cum să uit eu însumi de Tomozei, poetul,
ce și-a păstrat credința că arta nu e-n van,
când de la el, pe vremuri, mă prelua cu-ncetul
poetul categoric, de fier drăcesc, Stoian?
Și-ar fi poetul lumii de n-ar fi-ntâi al nostru,
Sorescu, viul spirit înalt de la Bulzești
și Gheorghe, care știe că în țărani ni-i rostul,
el, cea mai aspră voce a clasei țărănești.
Ni-i vie poezia și rangul ei trăiește
suntem precum fusesem și nu vom fi pierduți,
cât scriu Baltag, Vulpescu și Stoica românește
cehovian, Brumaru și abisal, Pituț.
Și Mugur transcriindu-și istovitoarea dramă
în care omul este convalescent prin vers,
și Dragoș, care cântă cu patos țara mamă
și din al cărui suflet copilul nu s-a șters.
O epopee-a mamei dă Micu, moț în toate,
e Cezar Ivănescu un Rod în Baaad,
Ghelmez descrie lumea în ritm de cord ce bate,
câmpiile eterne peste Alboiu cad.
Hagiu, ca o torță în frigul poeziei
și Turcea care piere de-o boală fără leac,
Robescu, grabnic stinsul, păstrat numele fie-i,
și Mazilescu, viața ca ața într-un ac.
Agonică iubire și astăzi cheie-nchisă,
CONSTANȚA BUZEA cântă singurătatea ei,
când Ana Blandiana e-aceeași Monalisă
reiterându-și soarta și încălzind idei.
IIeana Mălăncioiu, cu-a ei mitologie,
cu versuri de descântec și versuri de blestem,
precum Dinescu Mircea, scriind și ce nu știe,
este poetu-n care, poetul îl vedem.
Dimov narcotizează cuvinte cu plăcere,
bătrânul lup de mare ne mângâie pe frunți,
nu piere Dumbrăveanu și scrisa lui nu piere,
Ahoe, Tudor George, și noi suntem cărunți.
Și Doina Sălăjan poeta care spuse
că stă-ntre doua săbii și că nu are scut,
și Novăceanu cântă oltenii andaluze,
și Victor Felea, bunul poet a renăscut.
Zubașcu, Stanca, Stoiciu, Armeanu, Cărtărescu
și-ntâi Costică Preda, cârlanul dunărean,
Vișniec, Baciuț și Chifu și Titi Dumitrescu,
și Danilov, Mușina și Iaru și Stratan.
Zubașcu, Stanca, Stoiciu, Armeanu, Cărtărescu
și-ntâi Costică Preda, cârlanul dunărean,
Vișniec, Baciuț și Chifu și Titi Dumitrescu,
și Danilov, Mușina și Iaru și Stratan.
Ridicole par toate aceste nume care,
de clasicii, cu care ne-am învățat, țin loc,
dar printr-o fericită și stranie-ntâmplare,
aceasta-i poezia română, la un loc.
Fiți demni de poezia care vă curge-n vine,
nu vă uitați la câinii ce v-ar mușca prin gard,
povestea poeziei s-o scrieți voi mai bine
dar numai când și ochii și degetele ard.
Și nu uitați că-n artă nimic nu se încheie
și alții mult mai tineri, cu și mai noi plămâni,
vă vor surprinde, poate, cu-n trăznet de idee
și, într-o dimineață, va veți trezi bătrâni.
Noi toți cei care scriem în scrierea română
lăsăm o mărturie în timpii care vin,
că ne-am trăit destinul adânc într-o țărână
cu torța într-o mână și țara într-o mână,
...în numele lui Eminescu și-al Mioriței
și-al tuturor poeților acestei țări,
AMIN!...
Adrian Păunescu - 12/13 iulie 1986
poezia ca o izbăvire...
...un poem extraordinar al poetului Adrian Păunescu, apărut în iulie 1986...nu a văzut niciodată lumina tiparului,
doar într-o publicație prăfuită - Contemporanul - al anilor '80...
sursa:https://www.facebook.com/photo/?fbid...10832030483850
Răspunde cu citat
Marcaje