Mircea Eliade și iubirea din spatele celebrei sale povești de dragoste
“Nu fi deznădăjduită, Amrita, vei izbuti să mai aduci lumină în ochii lui.
– Când? întreb eu cu patimă?
Şi ea îmi răspunde:
– Când îl vei întâlni în Calea Laptelui…”
El s-a născut pe 13 martie 1907 ((În volumul Memorii, Mircea Eliade afirmă: “M-am născut la București, la 9 martie 1907”. Însă, cum în actul său de naștere – descoperit în 1983 – este înscrisă data de 13 martie, aceasta din urmă este considerată oficial ziua sa de naștere.)), în București. Ea, în 1914, în Bengal. S-au cunoscut în Calcutta pe când el avea 23 de ani, iar ea 16. Și, chiar dacă religiile și prejudecățile sociale le erau potrivnice, s-au îndrăgostit. Peste ani, el avea să istorisească această poveste de dragoste într-o carte tradusă și apreciată în lumea întreagă. Peste alți ani, ea avea să istorisească aceeași iubire într-o altă carte, premiată de către Academia Națională a Indiei. Numele lui: Mircea Eliade. Numele ei: Maitreyi Devi. Aceasta este povestea lor de dragoste.
“Mi se părea urâtă…”
În noiembrie 1928, la puțin timp după absolvirea Facultății de Litere și Filosofie din București, Mircea Eliade obține o bursă particulară și pleacă în India, la Calcutta, pentru a studia sanscrita. Aici frecventează Biblioteca Imperială și se face repede remarcat de marii învățați ai vremii. Printre aceștia, marele filozof indian Surendranath Dasgupta. Eliade avea să devină în scurt timp discipolul preferat al lui Dasgupta și cum între cei doi se crease și o legătură sufletească deosebită, în ianuarie 1930 Eliade este invitat să locuiască în casa marelui învățat, care îi pune la dispoziție întreaga sa bibliotecă personală. Aici avea să o cunoască pe Maitreyi, fiica lui Surendranath Dasgupta.
“Mi se părea urâtă ― cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Când i-am fost prezentat şi şi-a adus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată braţul întreg gol şi m-a lovit culoarea pielii: mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit până atunci, s-ar fi spus de lut şi de ceară.”
O iubire de un singur an, o poveste de dragoste pentru mai multe generații
Curând, sentimentele pentru tânăra pasionată de filozofie care în acel an avea să publice primul său volum de versuri (un volum cu o prefață semnată chiar Rabindranath Tagore), aveau să se schimbe radical.
“Aş vrea să mărturisesc de la început că niciodată nu m-am gândit la dragoste în cele dintâi tovărăşii cu Maitreyi. O observam şi mă lăsam prins de privirile ei, de acea voinţă fluidă, care nu are nimic de-a face cu ochii, deşi porneşte prin ei. Maitreyi e neînchipuit de senzuală, deşi pură ca o sfântă. De fapt, acesta e miracolul femeii indiene: o fecioară care ajunge amanta perfectă în cea dintâi noapte. Cine ar fi crezut că, pe nesimţite, schimbări atât de mari se pot împlini…?”
“Mircea are 23 de ani, eu am 16. Dar amândoi suntem puțin prea serioși pentru vârsta noastră. În nopțile fără de somn, (…) o pâlpâire de teamă suie dinlăuntrul meu și arde totul din calea ei. (…)Oare frică să fie ? Îmi este frică de scandal și de disprețul celorlalți ? Numai de aceea sufăr eu ? La miezul nopții, pe când privesc stelele, înțeleg ca nu e așa. Ceva ce a crescut în spatele fricii, mai vast decât ea, a distrus-o la rându-i. Este dragostea indestructibilă, dragostea fără de moarte. Flacăra dragostei este cea care arde totul și începe să răspândească lumina. Lumina asta pătrunde în adâncul ființei mele, în cel mai ascuns colțisor al inimii și toate fundăturile oarbe începeau să se lumineze. Toate pretențiile mele, toate autodecepțiile mele se evaporau, dispăreau, am început să văd imaginea întreagă a credinței. Viața mea și-a dobândit un nou înțeles.”
Departe, tot mai departe…
Povestea lor de dragoste avea să se sfârșească însă curând, deși Eliade era hotărât să se convertească la hinduism şi chiar își anunțase familia cu privire decizia luată: pe 18 septembrie 1930, descoperind legătura dintre Mircea Eliade și fiica sa, Dasgupta îl izgonește din casă, prin intermediul unei scrisori necruțătoare:
“Domnului M. Eliade,Dumneata eşti străin şi eu nu te cunosc. Dar, dacă eşti capabil să consideri ceva sacru în viaţa dumitale, te rog să nu mai intri în casa mea, nici să nu încerci să scrii sau să vezi vreun membru al familiei mele. Dacă vrei să mă vezi personal, caută-mă la birou şi dacă ai vreodată să-mi scrii, scrie-mi numai acele fapte pe care un necunoscut le poate scrie unui necunoscut, sau un funcţionar superiorului său. Te rog să nu pomeneşti de această notă nimănui şi rupe-o, după ce o vei citi. Raţiunea acestei purtări trebuie să-ţi fie evidentă, dacă ţi-a rămas cât de puţină minte în nebunia dumitale. Îţi cunoşti ingratitudinea şi ofensa pe care mi-ai adus-o.Dasgupta”
După trei zile Mircea Eliade pornea spre Himalaya unde, pentru câteva luni, avea să trăiască în asceză.“Sufeream cumplit. Sufeream cu atât mai mult cu cât înţelegeam că, o dată cu Maitreyi, pierdusem India întreagă. (…)Această Indie, pe care începusem s-o cunosc, la care visasem şi pe care atâta o iubisem, îmi era definitiv interzisă. Nu voi putea niciodată dobândi o identitate indiană. Speranţa noastră, a mea şi a lui Maitreyi, că ne-am fi putut căsători, se urzise dintr-o iluzie. Mă lăsasem legat şi fermecat de miraje şi nu aveam altceva de făcut decât să sfâşii pânza ţesută de Maya şi să redevin liber, senin, invulnerabil.”
La rândul ei, “Maya” a fost aspru pedepsită: mama ei a obligat-o să urmeze un ritual al purificării în interiorul unei mandala, forțând-o să meargă în cerc până când a leșinat…
Povestea celor două cărți
În 1931, Mircea Eliade avea să se întoarcă în România. Iar în 1933, la vârsta de 26 de ani, avea să publice romanul Maitreyi. Un roman care avea în scurt timp să se bucure de un succes internațional, dar despre care Maya avea să afle abia în 1972, de la sanscritologul român Sergiu Al-George. Și astfel, scriitoarea indiană se decide să scrie, drept răspuns, romanul Na Hanyate (tradus în română sub titlul “Dragostea nu moare”).“Zac întrebându-mă de ce a distrus el această iubire, un dar al lui Dumnezeu. Și ce dacă el trebuia să plece ? Dacă am fi izbutit ca, în zece ani, să ne scriem câte o singura scrisoare, ar fi fost de ajuns. Cu această unică scrisoare, noi am fi trecut peste oceanele și continentele care ne despărțeau și am fi devenit “ardhanariswar”. Cele doua euri ale noastre ar fi redobândit desăvârșirea. Dar pot oare occidentalii sa înțeleagă toate astea? Pentru ei, desăvârșirea iubirii are loc în pat. Totuși, el știa, cu siguranță știa. Mă pot vedea din nou pe mine însămi, în brațele lui, în chenarul usii. El îmi șoptește : «Nu trupul tău, Amrita. Eu vreau să-ți ating sufletul.»”
O revedere, după 43 de ani
În primăvara anului 1973, Mircea Eliade și Maitreyi Devi aveau să se revadă în Chicago (și, după câte se pare, un prieten comun conspirase pentru ca această întâlnire să devină posibilă).“Maitreyi Devi radia. La fel, şi Eliade. Nu ştiu ce gândeau, dar cred că amândoi erau fericiţi. (…)Când am întâlnit-o, a doua zi, era bucuroasă. Ne-a spus ca şi-a îndeplinit misiunea pentru care a venit la Chicago, anume să îl întâlnească pe Eliade şi să îl facă să se simtă bine în modul tipic bengalez: servindu-i cu mâncare gătită cu propria ei mână. Era fericită şi ne-a povestit despre iubirea ei pentru Mircea. Până atunci nu am ştiut nimic cu siguranţă, aveam doar bănuieli” (Pabitra Sarkar, doctor în lingvistică)
Cu această ocazie, Eliade îi va promite lui Maitreyi că romanul care îi poartă numele nu va fi tradus în engleză în timpul vieții lui. Și, într-adevăr, romanul tradus în italiană în 1945, în germană în 1948, în franceză în 1950 și în spaniolă în 1952, avea să fie tradus în engleză abia în 1993, la șapte ani de la moartea celui care, după ce a cunoscut iubirea în Calcutta, avea să se considere pentru întreaga viață și indian…
“Nu fi deznădăjduită, Amrita, vei izbuti să mai aduci lumină în ochii lui.
– Când? întreb eu cu patimă?
Şi ea îmi răspunde:
– Când îl vei întâlni în Calea Laptelui…”
SURSA: http://webcultura.ro/mircea-eliade-s...i-de-dragoste/
Marcaje