''Când crivățul cu iarna din nord vine în spate
Și mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,
Când lanuri de-argint luciu pe țară se aștern,
Vânturi scutur aripe, zăpadă norii cern...''
Mihai Eminescu
Jeno Major
''Când crivățul cu iarna din nord vine în spate
Și mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,
Când lanuri de-argint luciu pe țară se aștern,
Vânturi scutur aripe, zăpadă norii cern...''
Mihai Eminescu
Jeno Major
Revedere
Mihai Eminescu
- Codrule, codruțule,
Ce mai faci, drăguțule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Și de când m-am depărtat,
Multă lume am îmblat.
- Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Și gonind cântările;
Și mai fac ce fac demult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Împlându-și cofeile,
Mi-o cântă femeile.
- Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum ești
Tot mereu întinerești.
- Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Și de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea,
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ținem,
Cum am fost așa rămânem:
Marea și cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna și cu soarele,
Codrul cu izvoarele.
(Convorbiri Literare, XIII, 7, 1 octombrie 1879)
Şi dacă de cu ziuă
Mihai Eminescu
Şi dacă de cu ziuă se-ntâmplă să te văz
Desigur că la noapte un tei o să visez,
Iar dacă de cu ziuă eu întâlnesc un tei
În somnu-mi toată noaptea te uiti în ochii mei.
Interviu cu maestrul Mihai Cătrună: „Eminescu mi-a purtat noroc”
Tablouri-de-vis.ro : Catruna Mihai
Ultima modificare făcută de latan.elena; 16.01.2024 la 18:54.
https://www.youtube.com/watch?v=mSsx77muEnY&t=64s
Eminescu
Preot Ioan Istrati
Despre Eminescu nu poți gândi decât în două cu lacrimi. A fost mintea supremă a românilor, universul străfulgerat de har al Sfinților, voievozilor, țăranilor și pruncilor, destinul întrupat al neamului, gura simțirii infinite a gliei și sufletelor care s-au îmbrăcat cu ea. Avea o simțire gigantică, zdrobită mistic pe osia istoriei, ca o fântână în care au curs toate lacrimile neamului. În el, Duhul Sfânt Dumnezeu a picurat harul vederii cuvintelor și al însuflețirii prin rostire.
Această forță motrice a universului lui cerebral i-a permis să înțeleagă lumea de dincolo de lume, Raiul cuvintelor, să îngenuncheze în Logos și să-i trăiască iubirea infinită. Când privește la mare, Eminescu vede un infinit de ochi privind cerurile.
Când contemplă munții, vede bărbăția strămoșilor, foșnetul eroilor, dulceața pruncilor, puterea nezdrobită a mamelor aprige.
Eminescu vede. Străpunge materia până la sânge, o contorsionează gigantic în inimă și o revarsă în cuvinte.
Și destinul lui christic. A fost mereu singur. Înconjurat de câini vicleni, de trădători, de invidioși, de nulități care n-ar fi putut scrie niciun rând din zecile de mii ale lui. Sfâșiat în lăuntru, trădat de iubirea vieții lui, împuns de privirile tembele ale epigonilor, Eminescu a fost mereu singur. Doar grăsanul roșcovan și chefliu, diaconul pezevenghi și ușărnic, nemuritorul Creangă, i-a stat umăr să-și liniștească inima. Până și protectorul lui, nulitatea Maiorescu, a complotat să-l scoată de nebun pe el, cea mai bună din luminile neamului.
Bântuit de nimicnicia perversă a proștilor și de răutatea infectă a cățeilor, poetul nepereche a răbdat o viață de suferință și a fost ucis încet într-un azil de nebuni, de nimicurile cărora, fără voie, doar prin măreția prezenței lui, le-a descoperit nimicnicia.
În ceruri, la judecată, sufletul fântână de lacrimi stă înfricoșat în fața nemuritorului Hristos. Se zbat dracii de amintirea micilor păcate și de vremelniciile lui. Și Împăratul privește. Cuvântul tace. Cu mâinile străpunse de piroanele Crucii, face semn. Și Îngerii aduc bibliotecile de lacrimi și de lumină și de dor și de frumusețe, pe care sărmanul poet le-a sădit în inimile a milioane de oameni.
Împăratul dă din cap înțelegător și trist. Și îl trimite pe poetul cu inimă de Rai în raiul cuvintelor Lui, acolo unde străjuiește gândind la Crucea neamului românesc.
sursa:https://marturieathonita.ro/eminescu/
Cine a fost prima iubire a lui Mihai Eminescu. Sfârșitul cumplit al tinerei
De-a lungul timpului, s-au scris mai multe despre marile iubiri ale lui Mihai Eminescu. Cu toate acestea, știați că pe când avea vârsta o vârstă foarte fragedă, marele poet era îndrăgostit nebunește de o fată din Ipotești? Haideți să vedem cine a fost prima iubire a lui Mihai Eminescu și ce s-a întâmplat cu tânăra.
Deoarece a copilărit la Ipotești, pentru o perioadă s-a crezut că acesta a fost și locul unde s-a născut marele poet român. Cu toate acestea, el s-a născut la Botoșani, pe data de 15 ianuarie 1850. Mihai Eminescu s-a mutat la Ipotești, ulterior, pe când avea vârsta de 2 ani și câteva luni. Nu mulți sunt cei care știu că el s-a îndrăgostit pentru prima oară la vârsta de doar 6 ani, de o tânără pe nume Casandra.
”La Ipotești, i se declanșează și primele emoții erotice, după cum aflăm tot din poezia sa, pentru o fată despre care un cercetător al locului, I.D. Marin, a emis ipoteza că se numea Casandra și care, stingându-se prea curând, îi incendiază sufletul cu ardoarea primei suferințe profunde“, potrivit eminescologului Lucia Olaru Nenati.
Odată cu trecerea timpului, cei doi au ajuns să se vadă, la Ipotești, doar în vacanțele de vară, când Mihai Eminescu venea de la Botoșani, unde învăța. Când avea vreo 13 ani, Mihai a început o relație adolescentină cu Casandra (care era mai mare cu vreo doi ani ca poetul). Din nefericire, un an mai târziu, ea a decedat din cauza unei boli contagioase. El suferă enorm după pierderea fetei, iar câțiva ani mai târziu, Eminescu va scrie poemul ”Mortua Est”, în care precizează de mai multe ori că nu va uita niciodată cosițele blonde ale fetei.
Marea dragoste a lui Mihai Eminescu, Veronica Micle
Cu siguranță, toată lumea a auzit despre iubirea dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle. Se pare că relația celor doi a început în 1872, în capitala Austriei, Viena, unde Eminescu era student. La acea vreme, Veronica era măritată de 14 ani cu Ștefan Micle, un profesor universitar din Iași. Potrivit specialiștilor, între Mihai și Veronica izbucnește o iubire pătimașă. Relația dintre ei a fost scurtă, însă flacăra iubirii s-a reaprins în 1879, când soțul Veronicăi a decedat.
”Îl cunoscuse la Viena, în 1872, unde plecase pentru a-și trata o eczemă. Tânăra doamnă blondă, cu părul foarte lung, ușor ciufulit, ridicat într-un coc parcă ireal, din care scăpau cu blândețe două șuvițe transparente, atrăgea atenția imediat. Naturalețea ei dovedea inteligență, știa să fie spirituală cu grație”, scrie profesorul Costin Tuchilă, în ”Punctul pe cuvânt”.
Cu toate acestea, între cei doi nu a fost tot timpul doar lapte și miere. Mai exact, s-ar părea că după ce Eminescu s-a mutat la București, Veronica Micle îi reproșa adesea poetului că nu vine la Iași să o vadă. Așadar, pentru că nu voia să aibă o relație la distanță, în 1881, Veronica se mută în Capitală și îi recâștigă iubirea marelui poet român.
Ei bine, în această perioadă, ea are o aventură cu Ion Luca Caragiale, pe care avea să o regrete pentru restul vieții. În 1883, Eminescu s-a îmbolnăvit, iar ultimii ani din viață au fost extrem de grei pentru el. Din nefericire, la 15 iunie 1889, Mihai Eminescu a decedat, în urma unui stop cardio-respirator.
Sursa: Știri din Lume
Scrisorile dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle
Povestea de dragoste dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle a inspirit multe generații, devenind etalon pentru tinerii îndrăgostiți. O iubire atât de profundă ca a lor își găsește cu greu perechea în istorie, rămânând un model de sacrificiu, dedicare și respect care cu greu va putea fi egalat. De-a lungul timpului multe persoane care au invidiat legătura puternică dintre cei doi au încercat să le desconsidere relația, însă nu au avut succes, căci ecoul relației lor se simte peste timp.
Ea, fată de cizmar. El, fiu de căminar. Ea, muză. El, poet mare. Veronica Micle și Mihai Eminescu au avut una dintre cele mai pătimașe și furtunoase relații de iubire. Povestea lor sparge barierele unei vieți simple, așezate și se proiectează în sfera fantasticului, acolo unde orice este cu putință.
Veronica avea o influență extraordinară asupra lui Mihai, asupra artei sale lirice. După ce s-a stabilit la Iași, în 1874, Eminescu a început să frecventeze salonul Veronicăi Micle, căsătorită pe atunci cu avocatul Ștefan Micle. Timp de doi ani, cei doi au purtat o corespondență în termeni foarte ceremonioși.
În momentul în care iubirea lor s-a consumat, poeziile lui Eminescu s-au schimbat, devenind pline de fiori de amor. Urmează o perioadă plină de frământări sufletești, dar din acest moment, poeziile lui Mihai Eminescu se schimbă fundamental. Dacă până în februarie 1876, poeziile sale erau pline de revoltă, din acel moment poeziile sale încep să exprime iubirea.
Mai jos se regăsește o selecție dintre cele mai sugestive scrisori pe care și le-au trimis cei doi.
Scrisorile dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle
Replici
Mihai Eminescu
Poetul
Tu ești o undă , eu sunt o zare
Eu sunt un țărmul, tu ești o mare
Tu ești o noapte, eu sunt o stea
Iubita mea.
Iubita
Tu ești o ziuă , eu sunt un soare
Eu sunt un flutur , tu ești o floare,
Eu sunt un templu , tu ești un zeu
Iubitul meu.
Tu ești un rege, eu sunt regină
Eu sunt un haos, tu o lumină,
Eu sunt o harpă muiată-n vânt
Tu ești un cânt.
Poetul
Tu ești o frunte , eu sunt o stemă
Eu sunt un geniu, tu o problemă,
Privesc în ochii-ți să te ghicesc
Și te iubesc.
Iubita
Îți par o noapte , îți par o taină
Mutată-n poala a umbrei haină ,
Îți par un cântec sublim încet
Iubit poet ?
O , tot ce-i mistic iubite barde,
În acest suflet ce ție-ți arde,
Nimica nu e, nimic al meu
E tot al tău.
Renunţare - Mihai Eminescu
Aş vrea să am pământul şi marea-n jumătate,
De mine să asculte corăbii şi armate,
De voi clipi cu ochiul, cu mâna semn de-oi face,
Să-şi mişte răsăritul popoarelor încoace;
Sălbatecele oarde să curgă râuri-râuri,
Din codrii răscolite, stârnite din pustiuri;
Ca undele de fluviu urmeze-ale lor scuturi,
Întunece-se-n zare pierdutele-nceputuri,
Un râu de scânteiare lucească lănci şi săbii,
Iar marea se-nspăimânte de negrele-mi corăbii.
Astfel război porni-voi. Voi arunca încalte
O jumătate-a lumii asupra celeilalte,
Privească-m-atunci preoţi-un monstru ce se-nchină,
Când oardele-i barbare duc moarte şi ruină.
Ruga-mă-voi cu mâna uscată ţinând strana,
Deasupra mea cu-ntinse aripi va sta Satana;
Cu tronul meu voi pune alăturea sicriul,
Când goatele-mi în lume ar tot mări pustiul,
Să simt că nu se poate un Dumnezeu să-mi ierte
Cetăţile în flăcări şi ţările deşerte...
Astfel doar aş preface durerea-mi fără nume,
Dezbinul meu din suflet într-un dezbin de lume
Si tot ce-ncântă ochii cu mii de frumuseţi,
Tot ce pământul are şi marea mai de preţ,
Grămezi să steie toate la mine în comori.
Alăturea cu ele să trec nepăsatori,
Simţindu-mă în mine stăpân al lumii-ntregi,
Un zeu în omenire, un soare între regi
Şi raze să reverse din frunte-a mea coroană...
Să-ngenunchez nainte-ţi aşa ca la icoană
Şi descriindu-ţi toată puterea fără seamă
Să-ţi zic : - Ia-le pe toate, dar şi pe mine ia-mă!
Nu mă iubi! Ca robul să fiu pe lângă tine,
De-i trece, -n jos pleca-voi a ochilor lumine,
Dezmoştenit de toate, la viaţă abdicând,
Să nu-mi rămână-n minte decât un singur gând :
C-am aruncat un sceptru, cu dânsul lumea-ntreagă,
Înamoraţi de tine, rămână ochii-mi trişti
Şi vecinic urmăreasca cum, marmură, te mişti.
În veci dup-a ta umbră eu braţele să-ntind,
De-al genei tale tremur nădejdea să mi-o prind,
Să-mi razim a mea frunte de zidurile goale,
Atinse de-umbra dulce a frumuseţii tale.
1882
Când te-am văzut, Verena-Mihai Eminescu
Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi
Zăvor voi pune minții-mi, simțirei mele lacăt,
Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt
Prin ușile gândirei, cămara tristei inemi.
Căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug
Al gândurilor sânge și sufletu-n cântare-mi;
Și nu voiam a vieții iluzie s-o sfaremi
Cu ochii tăi de-un dulce, puternic vicleșug.
Te miri atunci, crăiasă, când tu zâmbești, că tac:
Eu idolului mândru scot ochii blânzi de șerpe,
La rodul gurii tale gândirile-mi sunt sterpe,
De cărnurile albe eu fălcile-ți dizbrac.
Și pielea de deasupra și buzele le tai.
Hidoasa căpățină de păru-i despoiată,
Din sânge și din flegmă scârbos e închegată.
O, ce rămase-atuncea naintea minții-mi? Vai!
Nu-mi mrejuiai gândirea cu perii tăi cei deși,
Nu-mi pătrundeai, tu idol, în gând vrodinioară;
Pentru că porți pe oase un obrăzar de ceară,
Păreai a fi-nceputul frumos al unui leș.
Oricât fii mlădioasă, oricum fie-al tău port,
Și blândă ca un înger de-ai fi cântat în psalme,
Sau dacă o heteră jucând băteai din palme,
Priveam deopotrivă c-un rece ochi de mort.
De dulcea iscodire eu mă feream în laturi.
În veci cătam în suflet mânia s-o întărt,
Ca lumea ș-a ei chipuri să-mi pară vis deșert
De muierești cuvinte și lunecoase sfaturi.
Ușor te biruiește poftirea frumuseții,
Ziceam * și o privire din arcul cel cu gene
Te-nvață crud durerea ființei pământene
Și-n inimă îți bagă el viermele vieții.
Venin e sărutarea păgânei zâne Vineri,
Care aruncă-n inimi săgețile-ndulcirii,
Dizbărbătează mintea cu vălul amăgirii *
Deci în zădar ți-i gura frumoasă, ochii tineri.
Decât să-ntind privirea-mi, ca mâni fără de trup,
Să caut cu ei dulcea a ochilor tăi vrajă,
În porțile acestea mi-oi pune mâna strajă,
De nu atunci din frunte-mi mai bine să mi-i rup.
De-acuma... - Mihai Eminescu
De-acuma nu te-oi mai vedea,
Ramâi, ramâi cu bine!
Ma voi feri în calea mea
De tine.
De astazi dar tu fa ce vrei,
De astazi nu-mi mai pasa
Ca cea mai dulce-ntre femei
Ma lasa.
Caci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele,
Sa ma îmbat si de scântei
Din stele,
Când, degerând atâtea dati,
Eu ma uitam prin ramuri
Si asteptam sa te arati
La geamuri.
Si cât eram de fericit
Sa mergem împreuna,
Sub acel farmec linistit
De luna.
Incat în taina ma rugam
Ca noaptea-n loc sa steie,
În veci alaturi sa te am,
Femeie!
Din a lor treacat sa apuc
Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.
Caci daca astazi mai ascult
Nimicurile-aceste,
Îmi par o veche, de demult
Poveste.
Si daca luna bate-n lunci
Si tremura pe lacuri,
Tot o sa-mi para ca de-atunci
Sunt veacuri.
Cu ochii serei cei de-ntâi
Eu n-o voi mai privi-o...
De-aceea-n urma mea ramâi -
Adio!
Luna iese dintre codri - Mihai Eminescu
Luna iese dintre codri.
Noaptea toată stă s-o vadă.
Zugrăvește umbre negre
Pe lințolii de zăpadă.
Și mereu ea le lungește
Și suind în cer le mută,
Parcă fața-i cuvioasă
E cu ceară învăscută.
Ce gândește? * numai norii
Lin se-mbină, se dezbină
Ca fășii de gaz albastru,
Ca și aburi cu lumină.
Lin pin iarbă scotocește
Apa-n prund și-n pietricele.
Florile surâd în taină,
Oare ce-or surâde ele?
Și-s cu neguri îmbrăcate
Lac, dumbravă și pădure.
Stele palid tremurânde
Ard pin negurile sure.
Lumea-n rouă e scăldată,
Lucioli pe lacuri zboară.
Luna umbrei, umbra lunei
Se amestec, se-nfășoară.
Lunecând pe ceruri, norii
Negri-acopăr tot seninul.
Se sting una după alta
Și icoana și suspinul.
Înfășat în întuneric,
Eu nu văd, nu aud șoapte.
Ah, mă simt atât de singur!
Este noapte, noapte, noapte.
Zadarnic șterge vremea... - Mihai Eminescu
Zadarnic șterge vremea a gândurilor urme!
În minte-mi ești săpată ca-n marmura cea rece,
Uitarea mână-n noapte a visurilor turme
Și toate trec ca vântul * dar chipul tău nu trece.
În veci noaptea și ziua șoptesc în gând un nume,
În veci la pieptul bolnav eu brațele îmi strâng,
Te caut pretutindeni și nu te aflu-n lume,
Tu, chip frumos cu capul întors spre umăr stâng.
Astfel în veci în minte-mi încremeniși frumoasă
Și văd în veci aievea divinul tău profil.
O, cum nu pot în brațe să te omor plângând,
Tu, blond al vieții mele ș-al dragostei copil!
Zadarnic cat repaos pe perina cea moale,
Îmi pare c-a mea tâmplă pe piatră o am pus
Și noaptea-ntreagă ochi-mi în lacrimi se îneacă
Și mintea mea în noaptea de veci va fi apus.
Pe cât mai am în pieptu-mi un pic măcar de sânge,
În inimă cât fibra din urmă va trăi,
Avare, ele-n sine icoana ta vor strânge,
Cu dânsa împreună și ele vor muri!
O, rai al tinereți-mi, din care stau gonit!
Privesc cu jind la tine, asemeni lui Adam,
Eu nu gândesc c-o clipă am fost și fericit,
Ci mor, mor de durerea că-n brațe nu te am.
Ultima modificare făcută de latan.elena; 16.01.2024 la 20:32.
MIHAI EMINESCU
CELE DIN URMĂ CUVINTE
Sunt ultimul romantic, al țării mele sfinte,
Vă spun la despărțire, doar câteva cuvinte;
Eu am cântat natură, și tei, și flori albastre,
Iubirea țării-am pus-o, in inimile voastre,
Mă duc și las în urmă, o prea frumoasă țară,
Pe care s-o cinstiți, n-o faceți de ocară !
Copii ai sfintei Dacii, feciori de daci și geți,
Cântați în mii de versuri, de barzi și de poeți,
Feciori ai lui Zamolxe, al Geei popor sfânt !
Să nu lăsați străinii să ia acest pământ !
Eu plec pe alt tărâm, să mă-nsoțesc cu zeii,
Voi, pe pământul țării, să vă purtați ca leii !
Luceafăr strălucind în pagini literare,
Asupra voi veghea, cu razele-mi astrale
Pribeag nu voi mai fi, bătut de mii de gânduri,
Doar flori de tei de-asupra-mi, cadea-vor rânduri...rânduri !
Foto/Video – Mihai Eminescu
Stelele-n cer
Mihai Eminescu
Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.
După un semn
Clătind catargele,
Tremură largele
Vase de lemn;
Niște cetăți
Plutind pe marile
Și mișcătoarele
Pustietăți.
Stol de cocori
Apucă-ntinsele
Și necuprinsele
Drumuri de nori.
Zboară ce pot
Și-a lor întrecere,
Vecinică trecere *
Asta e tot...
Floare de crâng,
Astfel viețile
Și tinerețile
Trec și se stâng.
Orice noroc
Și-ntinde-aripele
Gonit de clipele
Stării pe loc.
Până nu mor,
Pleacă-te, îngere,
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?
Momentan sunt 209 utilizatori care navighează în acest subiect. (1 membri și 208 vizitatori)
Marcaje