Elena Latan

[latan.elena]

Nichita Stănescu (n. 31 martie1933, Ploiești, România – d. 13 decembrie1983, București, România) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales membru post-mortem al Academiei Române.
Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română,
pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”. Wikipedia




NICHITA STĂNESCU

M-a uitat Dumnezeu, gândindu-mă
până când gândul
mi-a devenit trup.
M-au uitat frunzele
adumbrindu-mă
până când nevăzutul
mi-a devenit văzut.
Stau ca și cum cineva
ar trebui să-și aducă aminte de mine
și-ntre timp ros de aer și nins
mi se stinge lumina-n oricine.




Din afara ființei umane am venit
în făptura ființei umane.
Abia m-am obișnuit cu felul ei
și am fost chemat deodată înapoi

Drag de om, la revedere.
Pureci de plantă si ierburi,
voi câini , regi ai mirosului,
voi păsări ale aerului regine,

nu cred să mai mi se dea voie
să vin înapoi.

Dar, - oriunde voi fi,
mă va mistui dorul
de neîmplinirea de om, de arbore,
de pește , de pasăre
de stâncă, de glob.

Nichita Stanescu



Cu o ușoară nostalgie
Nichita Stănescu

Cu cât se-nsera peste arborii rari,
cu atât începeau să lumineze mai tare
inimile noastre de hoinari,
căutătorii pietrei filozofale.

Totul trebuia să se transforme în aur,
absolut totul:
cuvintele tale, privirile tale, aerul
prin care pluteam, sau treceam de-a-notul.

Clipele erau mari ca nişte lacuri
de câmpie,
şi noi nu mai conteneam traversându-le.
Ora îşi punea o coroană de nori, liliachie.
Ţi-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gândule?




Nichita Stănescu - Poezii




Opere - Nichita Stanescu





Nichita Stănescu: noduri și însemne

[latan.elena]

Deși răsăritul soarelui
e-o treabă bărbătească,
locul unde orizontul urlă
rupt de culorile lui,
îmi place să-l prelungesc
cu-un trup de femeie.
Așa arată iubita mea dormind:
capul ei e un nod cu fundă
și unde i se sfârșește creștetul
începe aerul dimineții.
Iar inima îmi bate-n coaste
ca un leopard domolit în cușcă,
altfel ar lua-o razna în sus
și-ar ajunge-n curând să fie
prima inimă din lună.

Nichita Stanescu




Îmbrăţişarea

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

Nichita Stanescu




Iubita mea ce mi-ai dat zestre
viața ta,
fereastră esti printre ferestre
pentru orbirea mea.
Tu gingașă gazelă și suavă
la munca de la piramidă
mi-ai fost însoțitoare sclavă
și omidă.
Eu fără tine nu mai pot gândi în geometrii,
eu fără tine sunt un port
în care arcele-s sicrii.
Tu grație a mea cea dainuită,
cum mersul stelelor pe cer
se-nchină leneș pe orbită
nevăzător.

Nichita Stanescu - "Dora"




Madrigal - Nichita Stanescu

Ah, tu, princesa, tu ma vezi
ca dorm cu tampla pe zapezi
ca eu sunt dusul inorog
ce de domnia-ta, ma rog: -
sa nu ma-nveti cantand, murind; - sa nu ma-nveti
sa ma dezgheti, sa ma dezgheti
si rau sa curg cu tine-n brate
si rau sa curg cu tine
cusut de pesti cu lungi atele
ale luminii fiordine
camasa sa fim amandoi
tinand caldura setei.
si rau sa curg cu tine-n brate
si rau sa curg cu tine.



Marea iubire a lui Nichita Stănescu. Dora era mai mică cu ...





Nichita Stanescu Îngerul blond care ne îmbată cu nemurire








Nichita Stanescu - Poezii

[latan.elena]

https://www.youtube.com/results?search_query=++Nichita+Stanescu+poezii




Despre Nichita Stănescu

Nu l-am tutuit niciodată, lucid fiind, pe Nichita Stănescu, şi nici nu-i spuneam cum o făceau şi grăjdarii literaturii ,“Nichita”, mai desfăcând încă o sticlă de vodkă, şi provocându-l să improvizeze versuri pentru dânşii şi “arhiva lor” pe şerveţele de masă, la restaurant. Dar nu pot trece cu vederea că ori de câte ori l-am întâlnit, şi m-am conversat cu el, a fost de fiecare dată o ocazie specială. Când l-am cunoscut mai eram un copil încă, iar el cu şapte ani “mai bătrân” ca mine ( cum l-aş fi putut tutui ?), era la Gazeta literară, în B-dul Ana Ipătescu 15, şi-am fost avertizaţi (fiind cu încă un prieten) să nu intrăm, pentru că acolo în biroul pe uşa căruia scria Secţia Poezie vom întâlni un nebun, sau oricum pe cineva care deliberat o făcea pe nebunul. Eroare. Sau numai rea voinţă din partea acelui ocazional denigrator. Nichita Stănescu vorbea încă de-atunci în poezii. Era dealtfel la a treia carte pe care a şi scos-o dintr-un gentoi de perceptor ( mi s-a părut) şi după ce m-a răsfoit, citind câteva versuri de-ale mele, mi-a scris pe cartea lui intitulată Dreptul la timp o dedicaţie: “Lui Ion Murgeanu, din partea unui coleg de generaţie, Nichita Stănescu, cu o urare de mai bine.”Şi data respectivă. 1965.

Era frumos. Dar nu atunci mi s-a părut “cel mai frumos bărbat pe care l-am cunoscut în viaţa mea” (cum am şi scris mult mai târziu), ci data următoare. Eram de data aceasta jos în curte, pe o bancă din curtea clădirii cu principalele redacţii literare ale timpului. Eu, singur şi stingher pe o bancă, şi pe deasupra şi timid, şi-n poartă o gaşcă de tineri poeţi gălăgioşi în jurul Lui. Din grup s-a desprins unul care mă cunoştea ( acelaşi mi se pare, denigratorul de data dintâi, de la uşă), şi m-a anunţat: Acolo este Nichita Stănescu. Tu nu vii ca să-l saluţi ?” “Să vină el la mine dacă îl interesează”, i-am răspuns intrusului, ursuz şi încăpăţânat. Iar el s-a dus în grup şi m-a pârât. Urmarea fu că într-o clipă Nichita se desprinse din tot grupul şi veni la mine cu îmbrăţişări şi alte salamalecumuri: “Ce faci iubitul meu prieten, când ai sosit ?” Ştia că locuiesc departe în provincie. Atunci, în mod firesc şi natural realizam că stau de vorbă cu un prinţ, deşi habar n-aveam eu de biografia lui reală: fiul unei prinţese adevărate, din neamul ei rusesc de alb-gardişti, fugiţi din Rusia de revoluţia bolşevică. Înalt ( “suav lungan”), cu ochi albaştri ca de peruzea, plutind în ceaţa increată ( parcă) a unei seri, sau dimineţi de la-nceputul lumii.

L-am iubit. Şi de-atunci , de câte ori ne întâlneam întâmplător, n-a fost o singură dată să nu se oprească, să nu mă întrebe, aproape invariabil: “ Ce faci?” sau “Ce faceţi?” Nici el nu se adapta mai uşor între tutuire şi ceremoniile pronumelui de politeţe uzual. Cam nu am ştiut să-i răspund niciodată la întrebarea lui “ Ce faci; ce faceţi?” I-am scris o singură scrisoare în toată viaţa mea, la care totuşi mi-a răspuns, peste un an sau poate peste mai multe luni, nu-mi mai pot aduce aminte cu exactitate. El apărea când nu te aşteptai. “Stimate şi iubite coleg”.

Pe urmă, la un Crăciun de basm (ningea ca în poveştile de altădată), s-a îndrăgostit de mine pur şi simplu, pe sticla de coniac primită tocmai atunci din Basarabia “de la fratele Grigore Vieru”, şi în toată Uniunea Scriitorilor nu mai era loc decât de noi doi: de El şi de “Iubitul meu Ion”. Ne-a scos maşina preşedintelui, un mercedes negru ( ca la partid !) cu numărul 1001, cu promisiunea din partea mea că îl voi duce negreşit acasă.

Unde era casa Lui ? “La “Lido”,bătrâne, şi i-a lipit şoferului de pe 1001 o bancnotă “cu Bălcescu”, pe fruntea lui îngustă. Dar la “Lido”, la restaurantul din hotelul cu acelaşi nume, de pe Bulevard, un coate-goale cu fireturi de ghinărar, portarul, l-a împins cât colo: “Iar ai venit, beţivule ?” M-a consternat. M-am dus ca glonţul la recepţionerul din hotel. “Aţi auzit cum i-a spus mizerabilul ? Acesta e Mihai Eminescu al nostru, din prezent.” Nichita auzind, împins, aşa cum şi era, din uşă, striga din toţi plămânii lui: “Nu eu; el este Eminescu; eu sunt Nicolae Labiş !” Şi am fost lăsaţi să intrăm la restaurant, însă, unde era o gheţăraie şi nici un alt client; totuşi, fireşte, nu peste mult ,apăru la masa noastră şi informatorul de serviciu, poet el însuşi, din grajdurile lui Augias !

Şi nu mai ştiu cât timp a nins afară, iar înăuntru, El , cu mâna pusă-n gips ( era berbec în zodiac: tot timpul păscut de accidente corporale), mă tot îmbrăţişa de zor. “Dar nu te doare mâna asta, frate?!” “Ba mă doare, dar te iubesc, bătrâne !” Şi iarăşi mă îmbrăţişa. “ O, inima ta slavă” , am gafat, dar neintenţionat. “Să nu-mi mai spui aceasta niciodată. Eu sunt român ca tine. Patria mea este limba română. Mama lor de ruşi, le-am halit un mare poet !” Era conştient ce mare poet era !
A scris şi o poezie care începe cu acest vers: “Patria mea este limba română”, care a intrat şi în manualele şcolare. Era onest, de-o cinste divină, ca orice mare poet. O dată ştiu că mi-a spus jenat aproape de succesul şi de notorietatea lui: “M-au ajutat comuniştii , bătrâne; mi-au dat la bani cu sacul.” Dar ce făcea cu banii ? Toţi mergeau la poezie. O bună perioadă a fost pe şampanie. De când a dat-o totuşi pe votka strămoşească ( dispre mamă) faţa lui cu timpul devenise cafenie ca lustrul de pe mobilele de birou. Mergea agale şi din ce în ce mai greu. “Numai cât nu stau jos, bătrâne; cum mă aşez undeva mă dor toate”, mi-a spus ultima oară, când ne-am întîlnit întâmplător, dar şi aiuritor, pe stradă, în faţa unei librării. Devenise un fel de obiect de consum. Fără intimitate. “Poetul ca şi soldatul”. E tot o poezie de-a Lui. Obţinuse un apartament în Piaţa Amzei şi zi şi noapte era plin de musafirii nepoftiţi.

O, dar s-a făcut o listă la un moment dat, datată Bucureşti, 12 septembrie 1977. “Dragă Nichita, Subsemnaţii prieteni ai tăi şi ai poeziei tale, îngrijoraţi întrutotul de indiferenţa ce o ai faţă de starea sănătăţii tale, deşi am dori să vezi în aceste rânduri numai delicateţe, nu putem folosi eufemismul, te rugăm cu întreaga noastră fiinţă şi cu înţelegerea ce-o avem faţă de noţiunea de libertate, să-ţi sacrifici minimum o săptămână din timpul tău pentru a te interna într-un spital spre a elucida diagnosticul şi tratamentul pe care-l vei putea urma ulterior acasă şi între prieteni. Te asigurăm că nu vei fi singur decât în somn, precum te asigurăm şi de absenţa oricărui gând necuviincios faţă de starea ta de om liber. Ne-ai face o mare bucurie acceptând propunerea de mai sus. Rămânem, cu mândrie, ai tăi prieteni devotaţi. Cu drag: lista începea cu Constantin Chiriţă ( secretarul de partid al U.S. ( încă), şi se urma de Fănuş Neagu, Mircea Micu şi Petre Stoica, ( toţi băieţi cu fruntea lată !); îi conţinea la rând apoi pe toţi clienţii “de la Dna Candrea”, locatarii restaurantului Casei Scriitorilor , şi ai grădinii lui de vară, şi se-ncheia, apoteotic, cu suavele notorii, Sânziana Pop şi Ioana Diaconescu, iar la urmă de tot: Gheorghe Pituţ.
Frumoasa limbă de lemn a “documentului” ar fi putut servi chiar şi la redactarea unei scrisori asemănătoare pentru un bolnav şi mai real, “mult iubit şi stimat”, aflat atunci la cârma ţării ( “meşter cârmaciul” scrisese Zaharia Stancu în cunoştinţă de cauză !), dar nu s-a întâmplat. Probabil, dacă reuşeau să-l interneze atunci pe Ceauşescu Nicolae, Nichita i-ar fi supravieţuit. A mai trăit după “internare” şase ani bălţaţi. Într-adevăr: decât în somn a mai fost singur, dar nu a mai prea avut somn. După ce medici vestiţi “i-au schimbat sângele” ( cum s-a spus), recomandându-i să nu mai bea “decât vin roşu”, poetul forţa nota, trişându-şi totuşi, dulcii şi adoraţii “ pretini” , şi turnând când ei adormeau înaintea lui , în fotolii şi pe somiera intimităţilor sale cu Dora, votka cea de obşte peste vinul roşu.

A murit exact la câteva luni după ce a împlinit frumoasa vârstă rotundă de 50 de ani. Era iarna şi era afară un ger cumplit. În noaptea când a murit mi-aduc aminte că scriam un poem intitulat ( culmea !) O metodă a viului, şi la un moment dat mi-a scăpat pixul din mână. Ce naiba se întâmplă cu mine ? m-am întrebat. A doua zi am auzit cumplita veste, iar spre seară am ieşit să-mi fac plimbarea, ca deobicei, prin jurul Bisericii noastre Silvestru. Tocmai treceam pe acolo, când în faţa bisericii s-a oprit o dubiţă, din care au sărit voiniceşte doi cunoscuţi: poetul Virgil Mazilescu şi pictorul Sorin Dumitrescu. Virgil m-a întrebat: Tu ce naiba cauţi aici ? Ştii cine e în dubiţă ? Nichita. Dar tu nu pune mâna, că se ia ! Şi mi-a împins să-i ţin geaca lui şi-un fel de trăistuţă pe care o purta şi el a la Nichita...

Aşa se încheiau, la Biserica noastră Silvestru, viaţa şi drumurile unui geniu absolut. Când m-am întors acasă după mitingul de doliu de a treia zi, m-am apucat să-l recitesc, însă observ că nu l-am terminat de recitit nici până astăzi. Am convingerea intimă că de la Eminescu încoace nu am avut un alt poet integral şi pur, ca Nichita Stănescu. De altă nuanţă, fireşte, decât Eminescu, dar el a avut scuza de a-l fi adorat enorm pe Eminescu, şi de a-l fi sfinţit cu harul său, până în ultimele sale clipe. Nichita Stănescu este uşor la lectură ( pentru iniţiaţi) , însă greu de citat. El tot este ca un vers imens , discontinu. “Ningea pe clopote, ningea/ şi clopotele clătinate/ de mai nimic, nimic sunau/ în turlă la cetate…”; “Ploua cu picături de ploaie negre/ pentru o altă sete/ ploua cu foarte negru pe fânar/ o smulgere fusese de hotar/ de minţi înfometate smulgere/ un râu grozav de negru-n curgere…”; căci tot ce atingea se transforma în poezie ( nu în vers !), iar uneori ştia să-şi ducă până la capăt şi gândul şi poezia. Iată: regină : “ Trupul meu e tronul somnului tău/ regină/ Cuvântul meu e pâinea neagră a dorului tău/ regină / Chinul meu este coroana ta/ regină/ Sâmbăta mea este duminica ta / regină/ Timpul pe care mi-l alungi este regatul tău / regină/ Melancolia ta e calul meu alb / regină/ Iar plânsul tău e sarea morţii mele / regină.” Genială poezie. În care “regina” din poveste este chiar poezia Lui.

Un lucru însă ar fi mai fi trebuit. Să o fiu scris pe Regină cu Majusculă. Aşa s-ar fi cuvenit. În rest, păcat că cele 11 elegii ale sale nu se pot cânta decât la orgă – cât timp poporul ploieştean ce l-a născut pre el, dintr-o prinţesă rusă şi un comerciant român de postavuri ţărăneşti, rămâne (încă) o populaţie de ţambalagii. Dar asta este soarta geniilor absolute.



Nichita Stănescu – o recitire

Întoarsă pentru o clipă în ţară, din Suedia, unde e rezidentă, poeta Gabriela Melinescu, laureată în acest a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, n-a uitat să-l evoce, într-un interviu acordat
săptămânalului „Observator cultural”, pe Nichita Stănescu, atât de intim legat
de perioada ei bucureşteană. Eram pe-atunci tineri, câţi am supravieţuit, şi fireşte, împreună cu cei
ce deja s-au „naturalizat” în Câmpiile Elizee, iar Nichita Stănescu a fost
printre primii: m. 1983, la numai 50 de ani. Ultima comemorare a fost la 13
decembrie anul trecut, după 22 de ani. De la naşterea lui Nichita Stănescu se
împlinesc anul acesta, la 31 martie, abia 73 de ani. Poetul ar fi putut fi
printre noi încă viu şi actual, cum se spune. Însă deja „contestat” şi „
grav compromis” în stenogramele publicate de
la întâlnirile lui Ceauşescu cu
scriitorii, nu ştim ce fel ar fi mai încăput într-o lume incongruentă şi
rea la propriu. Gabriela Melinescu, care i-a fost prietenă, sau de ce n-am
spune-o direct, şi iubită, compară destinul lui Nichita Stănescu cu acela al
lui Brodsky: „Şi Brodsky era un fel de Nichita, dar nu a băut ca el şi nici nu
şi-a dorit să fie atât de iubit ca Nichita, care era foarte copilăros, sensibil
şi fragil. Nichita dorea să fie iubit de toată lumea, toţi veneau şi beau cu
el. Cred că Brodsky a avut un instinct mai bun, de a pleca şi a încerca să
răzbată în America”. Pentru Nichita America ar fi fost imposibilă, deşi era,
prin mamă, fiu şi nepot al unor emigranţi ruşi, de viţă nobilă, fugiţi încoace,
iniţial la Constanţa, în România, din cauza tăvălugului bolşevic. Bunicul său,
Nichita Cereaciukin fusese până la 1917 profesor de matematică şi fizică, la
şcoala militară din Voronej, unde avansase în ierarhie până la gradul de
general. Se şoptea încă pe traseul ascensiunii noului mare poet român despre
existenţa în biografia sa a unui „general albgardist”, dar lui Nichita nu-i
plăcea să fie pus în linie directă cu ruşii, cel ce scrie aceste rânduri a
trăit „confruntarea” aceasta direct, atunci când observând largheţea, sau chiar
sentimentalitatea „inimii slave” a lui Nichita,
el s-a cabrat, necontestând, dar limitând până aproape de zero
componenta slavă a personalităţii sale: „Eu sunt ca şi tine român. Patria mea
este limba română”. Dar nu uită nici atunci să fie „slav”, deci sentimental,
participând pentru mine la încă un boicot „împotriva ruşilor”, al cărui autor
direct era: „Mama lor de ruşi: le-am halit un mare poet!” Acesta era „intim”
Nichita Stănescu. Sau cel care, alături de Gabriela, vărsa lacrimi băieţeşti de
iertare, sprijinind gardul de fier forjat de la sediul revistelor literare din
Ana Ipătescu 15, într-o seară de demult, care ne-a rămas vie totuşi în
amintire. Îndrăgostiţii trăiau poate prima lor „criză” şi erau ca într-o poezie
a lui Jaques Prevert, autorul francez foarte la modă în „desprimăvărarea
ideologică” de la Bucureşti, din acei ani: „Pierre, să-mi spui tot adevărul!”
Refrenul poeziei lui Prevert, pe care mi
s-a părut că şi-l repetau în acea seară îndrăgostiţii din Ana Ipătescu.
Nichita era insurgentul, calul nostru troian, introdus de-a dreptul cetatea deja zdrenţuită a realismului socialist şi a literaturii proletcultiste. El se juca de-a dreptul cu focul, şi
nimeni nu-l mai putea opri. Îngerul blond şi „suav anapoda” răsucea limba
românească, într-un cod ştiut numai de el, stârnind aplauze la scenă deschisă,
ori înjurături printre dinţi, şi în curând contestări „violente”. „Şi-am zis
verde de albastru/ Mă doare un cal măiastru.” Numai acest vers, dintr-un şir de
metafore întoarse pe dos, într-un poem de inspiraţie folclorică, şi ce
praf a putut stârni pe toba post-proletcultistă a anilor 60!
Dar Nichita era un solar frenetic, îndrăgosit veşnic, dar ne-clamoros şi ne-canonic, de altfel, cu o dâră din romantismul lui Eminescu, pentru care , spre cinstea sa, a păstrat treaz cultul
unui discipol care ştia, totuşi, după îndemnul unui Brâncuşi, că „la umbra stejarilor falnici cresc arbori
pitici”. „O călărire în zori” – lui Eminescu tânăr, îşi sfârşeşte astfel
cavalcada, într-un buchet de energii solare absolut insolite, din care reiese
un autoportret, şi nu îngenuncherea în faţa statuii maestrului: „ Soarele saltă din lucruri, strigând/ clatină muchiile surde şi
grave./ Sufletul meu îl
întâmpină, ave!/ Calul meu saltă
pe două potcoave./ Coama mea blondă arde în vânt.” De la poemul „Enghidu” încolo originalitatea
lui nu mai poate fi contestată, şi despărţirea de Labiş, mitul sacrificial al
poetului de geniu dispărut tânăr ( „Cât el a trăit eu nu am publicat un singur
vers” a mărturisit undeva Nichita), e evident, sau chiar nuanţat de epigraful primului poem nichitastănescian de oarecare întindere (
şapte părţi): „A murit Enghidu, prietenul meu,/ care ucisese cu mine lei.” (
din poemul Ghilgameş). Aluzia poate fi întocmai la N. Labiş. Toate titlurile
care-l consacră, în continuare, pe noul poet, după Sensul iubirii, O viziune
a sentimentelor, Dreptul la timp, sunt urgenţe estetice şi fac parte
dintr-o artă a fugii care se cântă-n catedrala Marii Poezii la orgă, la
rând cu marii cântăreţi ai timpului, neînvinşi de timp niciodată: 11 elegii,
Obiecte cosmice, Oul şi sfera, Laus Ptolemaei, Necuvintele, În dulcele stil
clasic, Belgradul în cinci prieteni, Măreţia frigului, Operele imperfecte,
Noduri şi semne, Opere impersonale. Chiar şi cele „aservite” momentului,
„cezarului ce-i al cezarului”: Roşu vertical, Un pământ numit România, sunt
rostite elegant şi deja-n stilul său consacrat. Din care vom reţine viteza
rostirii, într-un spaţiu şi timp din limbajele viitorului, surprinse între
cosmodroame şi mitologii resuscitate, reînviind trecutul etern al
parabolei unui cesarism conţinut: poezia lui Nichita Stănescu conţine,
astfel, o regalitate a ei, ştacheta ei se ridică de la poem la poem tot mai
sus, atingând de timpuriu performanţa.
Am mai spus-o: este o poezie globală, un fel de a spune un destin, şi nu fragmente sau strofe din el. Este poezia unei super-inteligenţe aplicată unor armonii clasice, sau chiar „deşteptăciunii
clasice”, profuziunii ei, dacă se poate spune aşa. A cita din Niochita Stănescu
este echivalent deci cu o recitire integrală. Aplicând acestei recitiri
o artă poetică transcrisă de poetul
însuşi, în câteva cuvinte vii şi bine
articulate: „A venit îngerul şi mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez ca
să ajungi om de ştiinţă şi tu până acum n-ai inventat nimic!// Cum să nu; am
inventat; numai că ştiinţa pe care am creat-o este atât de subtilă, încât
uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu
tine însuţi.”
Ceea ce, personal, i-am prezis la cea de a patra sa culegere de autor: Starea poeziei (BPT 1975), s-a întâmplat în 1980, când Academia suedeză l-a nominalizat pe poet la Premiul
Nobel, alături de Elitis, Frich, Senghor şi Borges. Va câştiga Elitis. Doi ani
mai târziu, în 1982, ca o compensaţie bine meritată, Nichita va primi în cadrul
„Serilor de poezie de la Struga” Marele Premiu CUNUNA POEZIEI în
catedrala Sfânta Sofia din Ohrid. Metaforă de concurenţă, într-un anume fel, mai
tare decât Premiul Nobel în sine. Evenimentul ne aduce-n minte chiar aici
şi acum, pe text, un vers de tinereţe al poetului: „Viaţa mea se iluminează”.
Cu Nichita Stănescu începe în literatura română, ori se desăvârşeşte, faţa unui
nou clasicism: clascismul modern şi, e deja pe aproape, hoarda
postmodernismului…



(Din volumul in pregatire, „CLASICII NIOSTRI MODERNI”)(apărut în vol.EXCELSIOR.Eseuri literare.Cronici.OPERA OMNIA.Publicistică şe eseu contemporan.TIPOMOLDOVA. Iaşi,2013)


sursa:https://absentul.wordpress.com/2013/...cu-o-recitire/







''Nu vreau să par filozof, dar viaţa mea începe cu sfârşitul ei. Orice om nu este altceva decât ceea ce îşi aduce el însuşi aminte despre sine. Bunăoară ,viaţa mea este ceea ce ţin eu minte despre mine. Uneori, exagerat de mult,alteori, mai nimic. Nu ştiu dacă copacii şi-aduc aminte ceva despre ei înşişi. Mă mai gândesc că reflexul condiţionat nu este totuna cu amintirea, şi nici cu deprinderea, şi nici cu dexteritatea. Nu e pe vrute şi nevrute uitarea, după cum nu e pe vrute şi nici pe nevrute amintirea. Câmpul atemporal al amintirii se grupează spontan după o stare de spirit fericită sau dezastruoasă a clipei intonate ca un imn, ridicând-o în măreţie sau zvârlind-o în gunoi. Văd că am început să vorbesc, însă, cam sentenţios şi am început să mă iau foarte în serios pe mine însumi.''

Nichita Stanescu. Antimetafizica




https://www.google.com/search?sca_es...ih=866&dpr=1.1

https://www.google.com/search?sca_es...ih=866&dpr=1.1

https://www.google.com/search?sca_es...pBOtYKLeaXDD3M

[latan.elena]

- Cum se purta Nichita cu dumneavoastră, ca frate mai mare?
Sora - Era mare smecher! Când eram mici, eu aveam o grămadă de păpuși , dar nu aveam urs. Nini avea unul de la bunicul și mi-l vindea pe câte o perioadă. Cum se termina peroada, își lua ursul înapoi. și, după un timp, mi-l vindea din nou. Ceva mai târziu, făcea la fel cu cărțile. Eu cu prietena mea nu aveam voie să citim decât din colecția ''Rochița roz''. Nini mai punea mâna pe câte o carte bună și ne-o vindea pe fascicole. Îmi amintesc că pe la 16 ani, vânzarea fascicolelor din romanul '' Amantul doamnei Chatterley'' a durat aproape un an. Dar romanul era în franceză.

- Ce-i plăcea să mănânce?

Sora - Ii plăceau dovleceii pané -îi duceam și-acasă-n Amzei. Era mare amator de chifteluțe, ciulama, de mâncare de post, țelină cu măsline. Mă punea să-i gătesc “ca mama”. Insista să-i fac borș cu creangă de vișin. Cel mai mult însă îi plăceau dulciurile: baclava, plăcintă cu mere, iar înghețată o cumpărăm cu găletușa. Dintre fructe adora zmeura, căpșunile si citricele.

Mariana Stanescu, sora poetului (interviu de Sanda Anghelescu)

[latan.elena]

Citate celebre de Nichita Stanescu


Nichita Stanescu s-a născut la data de 31 martie 1933 în Ploiești și este considerat unul dintre scriitori importanți ai limbii române pe care acesta o considera „dumnezeiesc de frumoasă”. Inspiră-te din aceste citate celebre de Nichita Stanescu și descrie-ți sentimentele prin aceste fragmente de poezii și gânduri!




Să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului.
Nu sunt bătrân, sunt străvechi.
Privirile mele sunt drepte, sunt nemişcate, păsările s-ar putea odihni pe ele.
Puterea de a gândi şi în cântec a omului îl face să poată fi un etern adolescent.
Tu să nu te tragi cu mine de şireturi, întrucât eu mă port desculţ.
Dacă nu am fi superstiţioşi, am fi numai nişte maşini.
Şi m-am uitat urât la om până când omul a devenit frumos.




Poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală.
Începeam să mă topesc în tot ce era firesc.
Vorbirea semnifica disperarea de a avea un trup viu.
Poezia nu este o concurenţă şi nici un clasament, ci o revelaţie şi un univers. Universul poate fi descoperit în propria inimă sau în inima altora.
Fii atent cum vorbeşti, cuvintele atrag faptele.
Singura bogăţie a unui om este spiritul.
Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nicio întrebare.
A avea un ideal înseamnă a avea o oglindă. Într-un ideal te speli ca într-o apă curată. Într-o oglindă îţi speli chipul obosit, potrivindu-ţi-l până când te accepţi să fii.

Noi suntem clipa care trece prin poarta existenţei.
Poezia nu este numai artă: ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii. Fără poezie omul nu s-ar distinge de neant.
Cuvintele sunt umbra de aur în conştiinţă a materiei.
Poezia e o taină şi o lucrare de sine stătătoare.
Prima literă a oricărui cuvânt se află în trecut, ultima literă – de asemeni; numai trupul cuvântului e în prezent.
Am să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta. Eu nu prea cred că există poeţi, cred că există poezie.
Dragii mei, feriţi-vă să aveţi dreptate prea repede, prea devreme – ca să aveţi la ce visa!
Floarea albă de zăpadă, osul luminii.
Viaţa este o scurtă absenţă între două inexistenţe.
Poezia este dimensiunea cea mai curată pe care orice fiinţă umană o are.
Mai puternică decât „ideea” celui care are „ideea”, nu poate fi niciodată ideea celui care i-a înţeles „ideea”.
Poezia nu se scrie cu cuvinte.
Să-ţi trăieşti soarta. Asta este un lucru relativ uşor de trăit. Dar dacă-r fi să ne trăim opera, ce ne-am face?!
Poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă.
Totul e simplu, atât de simplu, încât devine de neînţeles.
Poezia este o lacrimă care plânge cu ochii.
Ca să te îndoieşti de linia dreaptă, trebuie să ştii mai întâi din câte puncte este făcută.
Pericolul atrage pe oameni spre necunoscut, iar necunoscutul spre noi descoperiri.
Unde eşti? Mi te-arăţi şi nu mi te arăţi; te aud şi nu te aud; te simt şi nu te simt. Şi totuşi te cunosc, te stăpânesc.
Oamenii sunt păsări cu aripile crescute înlăuntru.
Nimic nu este mai firesc decât absurdul.
Cel care e singur în el însuşi este însoţit.
Întunecând întunericul, iată porţile luminiii…
Curăţă câmpul ca să aibă unde să aterizeze îngerii.
Amintirea întâmplărilor mele vine din viitor, nu din trecut.
Am cunoscut pe cineva care vedea materia, cineva m-a cunoscut pe mine care vedeam cuvintele.
Poezia este avuţia pe care omul o are încă ne jefuită.
Cel mai desăvârşit duşman şi cel mai mângâietor prieten este propria noastră memorie.
Pe pământ tot ce există are nevoie din când în când să plângă.
Spune nu doar acela care îl ştie pe da. Însă el, care ştie totul, la nu şi da are foile rupte.
Locuiesc în trupul meu cu chirie.
Dacă nu ştii să recunoşti iarba după verde şi apa după sete, atunci nu-i va fi nimănui dor de tine.
Întunecând întunericul am deschis porţile luminii.
Evul Mediu s-a mutat în globulele roşii din sângele meu.
În fiecare scorbură este aşezat un zeu.
Poezia este ca o pasăre ce zboară invers.
Să nu pui mâna pe înger, te sfătuiesc prieteneşte, el nu e de jumulit pentru perini, el se sfieşte.
A avea un prieten este mai vital decât a avea un înger.
Câteodată viaţa este surprinzătoare, punându-te la încercare prin propriile tale alegeri.
Părerea mea este că poetul nu are o epocă a lui; epoca îşi are poeţii ei şi, în genere, epoca îşi vede singură poeţii.
A te înfrâna, a te abţine, e primul semn al civilizaţiei lumii… Piramida s-a abţinut să devină munte!
Dacă florile şi-ar dărui oameni la fel cum oamenii îşi oferă flori, de unde ar fi tăiaţi oamenii?
Nu poţi să vezi zâne dacă nu eşti zănatic.
Nimic mai actual, de fapt, decât viitorul.
A vorbi despre limba în care gândeşti, este ca o sărbătoare.
Perfecţiunea nu atrage atenţia.
Inteligenţa nu poate fi exclusă din miracol.
Poetul nu are biografie; biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreaţă sau mai puţin măreaţă.
A trebuit să vin a doua oară, pentru că prima oară abia acum îmi dau seama că nu există. A trebuit să vin a doua oară ca să-mi dau seama că prima oară nu există niciodată.
Daca e să vrem totul, mai bine să nu vrem nimic!
Cinstea nu este o vocaţie, cinstea este o opţiune.
Un scriitor este un cititor care îi citeşte pe cititori.
Vai autorului care nu seamănă cu scrisul său, – şi vai poetului care nu seamănă cu versul său.
Am pus mâna pe condei ca pe o puşcă.
A plânge nu înseamnă a avea ochi; ci a plânge nu înseamnă decât a fi.

Citate Nichita Stanescu despre iubire


Iubirea este sentimentul pur, care ne umple de bucurie, curaj și încredere în viitor, care ne ajută să depășim fiecare moment cu speranța că totul va fi bine. Caută acest sentiment frumos și nobil în această colecție de citate de Nichita Stanescu despre iubire!

Îndrăgostiţii sunt pietoni ai aerului.
Suntem ceea ce iubim!
A-ţi iubi Patria înseamnă a ţi-o clădi cu propria ta viaţă.
Prin dragoste, prin sentiment, prin această fereastră a legii ne uităm şi noi cu colţul inimii noastre.
O pasăre îndrăgostită de aer este mai moartă decât o păsare îndrăgostită de o ramă. Şi cu mult mai săracă.
Din iarna acestui sfârşit de an, îi aleg şi îi dăruiesc frumoasa umbră albă a lunii, căzută peste mâinile subţiri ale iubitei mele.
Nu putem inventa sentimente. Le putem descoperi şi exprima, iubi şi urî, le putem apropia de inimă sau le putem respinge.
Să-i iubim pe poeţi. Să-i iubim pentru că ei există şi pentru că noi existăm. Să iubim poeţii pentru darul cuvântului, cu care sunt investiţi. Un poet este tot timpul şi oriunde, din simpla pricină că este.
Eu te iubesc atât de mult, încât te uitam, crezând că faci parte din mine.
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai vad, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.
Eu nu te văd, ci te imaginez întruna și nu te-aud, ci te murmur, te cânt.
Suntem doi și singuri și-n loc de inimă ne bate luna.




Dragostea, iubirea și amorul și, mai presus de toate, dorul sunt singurele căi de comunicare cu incomunicabilul altcuiva.
Când ne-am zărit, aerul dintre noi și-a aruncat dintr-o dată imaginea copacilor, indiferenți și goi, pe care-o lasă să-l străbată.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.








Nichita Stanescu – citate despre timp

Timpul este aspectul din viața fiecăruia care ne aduce speranță și, totodată, teamă și motivația de a înfrunta fiecare zi pentru a ne putea bucura de orice clipă. Privește trecerea timpului și emoțiile umane în fața trecerii inevitabile a timpului prin perspectiva poetului și scriitorului Nichita Stanescu.

Timpul este un lup devorator.
Dă-mi, Doamne, victorie,
ajută-mă să-mi înving duşmanii,
pielea de pe mine, marginea,
orele, anii.
Tot ceea ce are timp există.
Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!
Timpul este lumină. Dar lumina, ce este Lumina?
Noi ne-am născut în timp ce mamele noastre răcneau de durere.
Peste ani mă vor bea zeii şi vor simţi în mine gustul tău.
Nu ştiu în ce secol aş fi trăit, probabil într-unul care nu a sosit.
Câteodată însuşi cuvântul se împietreşte
în timp ce timpul împietreşte.
Câteodată ţi se face dor
de visul cu stele al altcuiva.
Când un adolescent sărută o adolescentă
scuipă-ţi ochii cu care-i vezi
şi răsare-ţi inima
şi umple-ţi-o cu viaţa altora
cum soarele umple întunericul
cu lumină.
În timp de durere, lasă-te singurătăţii. Şi cerul se acoperă cu nori când plouă.
Ah! Am atâta dragoste încât mi-ar trebui un miliard de ani să vă spun o fărâmă din ea.



Memoria este act semnificând şirul unor despărţiri la timp, nimic din ceea ce continuă nu ţinem minte!
Pot să stau uneori în faţa unui copac cu ochii deschişi şi să-l şi visez în acelaşi timp. Şi să prefer să-l visez.
Totuşi, eu am văzut o pasăre
care a ouat în timp ce zbura…
Totuşi, eu am văzut un om plângând
în timp ce râdea…
Totuşi, eu am văzut o piatră
în timp ce era…
Eu dezamăgesc crima,
trădez trădarea de a fi.
Tu dezamăgeşti crima,
trădezi natura.
Faţă de fapte noi suntem pedepsiţi,
faţă de lucruri
noi suntem chiar lucrurile.
Suntem un timp.
Ce rază, doamne, ce rază!
S-a confundat talentul cu munca, înţeleasă în sensul transportării pe umeri, de saci încărcaţi cu vorbe şi cuvinte… Talentul nu este muncă, ci revelaţie, el nu rezidă în timpul investit monoton, ci din durerea monotonă izbucnită în strigăt.
Mama era iarna de la sfârşitul lumii
toată stătea pe câmp
copacii se albeau din tâmplele lui de ţărm nătâng
timp de un gând iar nu timp de cuvânt.
Se răcise mâncarea pe masă
casa noastră nu mai avea casă
tatăl meu era plecat pe câmp
mama era iarna de la sfârşitul lumii.
Eu sunt o frunză. Parcă tu nu ştii ce este aceea o frunză? Tu cunoşti frunzele copacilor şi prin aceasta le şi stăpâneşti. Însuşi timpul cunoaşte frunzele copacilor şi le stăpâneşte. Când timpul, dinafara frunzelor, se face toamnă, ucide frunzele. Când timpul se face primăvară, le reînvie. Dar timpul el însuşi ar trebui să fie o frunză ca să elucideze frunzele.

Sursa:https://www.postmodern.ro/articol/ci...hita-stanescu/

[latan.elena]

Întâmplări în cerc

Ah, cădeam printre destine,
alte, pururi vagabonde, –
lângă moarte, mai senine
decât pletele-n vânt, blonde;
și lungeam antene lucii,
și mirate și nedrepte,
atingând drumul nălucii
suitoare-n alte trepte.
Îmi lăsam pe balustradă
tâmpla încălzită, palma,
doritor ca să mă vadă
doamna altor vârste, calma.
Dar lăsat eram la margini
de vocale-ntâmplătoare,
izgonit dintre imagini
neștiind să mor când moare
inima de cal, picând
pe ghiața neiertătoare
tot a unui altui gând.


Alegerea sferei

Aleg o sferă în care mă înscriu,
loc al luptelor de seară
între tot ce este viu
şi tot ce-ar putea să moară.
Braţul şi piciorul, da
pot şi fără ele, sternul
umărul, aidoma
înjosesc fiind eternul.
Aleg o sferă. Centrul ei
îl mut din inimă-n afară
încep deci luptele de trei
de cinci, şi seria impară
cea care neagă, ne-mpărţind
în jumătăţi mereu perfecte
albul şi negrul asmuţind,
în oblice-nfruntări, directe.


Cântec

Acum vom sta înlăuntrul unui ochi
văzuţi din toate părţile.
Sfera ne va-nconjura glorios
deodată cu hărţile.
Copaci cu vârfurile întoarse spre noi,
munţi, oraşe, catedrale…
Ca pe un zid al morţii maşinile
înegresc, albe spirale.
Te ţin de umăr. Tu-nclini tâmpla
rece ca-ntotdeauna.
Suntem doi şi singuri
şi-n loc de inimă ne bate luna.
Os
Os mirositor a carne verde
și coloană la un templu,
peste zgârcitul mării ochiul
meu îți stă ca să-ți contemplu
demnitatea ta lucioasă,
măduvă cu gust de verde,
os mirositor, doar fostul
trup al tău te poate pierde.


Cântec

Sunet înalt, niciodată urechii mele cercel,
Aur topit, niciodată pentru mine inel,
sânge risipit niciodată pătându-mi
pieptul gol, tâmplele, gându-mi…
Cal alergând dincolo de privire…
Dau coastele să fie coviltire
zlătarilor, câinilor, felinarelor.
Dau vâna să fie la roata carelor
șină roșie, șină verde,
tu, sânge spre inimă, care se pierde,
tu, aur moale, lăsat la apus,
de gându-ntotdeauna pe o zecime spus.


Cântec

Stai Danae între turle-nchisă
tibie-n piciorul meu armat
când alerg pe câmpul înclinat
sub o pajură ucisă !…
Stai tu ochiule-n orbita
unui ,,O” al exclamării
ridicat din pieptul mării
care și-a pierdut ursita.
Stai călcâiule-n sandaua
nemișcată-a unei cripte,
când pe săbiile-nfipte
calme-mi rup în pliscuri zaua
două păsări și-mi rămân
trupu-nvins suind prin ele…
Și alerg mușcat de stele
numai suflet gol, păgân.

sursa:https://pentrunichita.wordpress.com/...-romania-1969/

[latan.elena]

Spalarea cu pietre

de Nichita Stanescu

lui Erwin Wilbut

Creier vopsit cu os,
timp vopsit cu stele,
moarte vopsita cu viata
clopot vopsit cu vorbe
situ, ou incondeiat
ploua cu pietre de piramida,
ploua cu pietre
si ne spala, si ne spala,
si ramanem singuri,
singuri,
numai creier
numai timp.

(iulie 1976, Bucuresti)

[latan.elena]

Sfârșit de anotimp de Nichita Stănescu Eram atât de atent, încât se stingea-n cupole amiaza, iar sunetele înghețau în jurul meu, prefăcându-se-n stâlpi răsuciți. Eram atât de atent, încât plutirea ondulată-a mirosurilor se prăbușea-n întuneric și parcă niciodată n-aș fi-ncercat frigul. Deodată m-am trezit atât de departe și de străin rătăcind înapoia chipului meu, ca și cum mi-aș fi învelit simțurile cu relieful fără de noimă al lunii. Eram atât de atent, încât nu te-am recunoscut, și poate că vii mereu, în fiecare oră, în fiece secundă, și treci prin așteptarea mea de-atunci ca prin fantoma unui arc de trimf.

DUPĂ PLOI

Aruncă-ți văpăile negre din gene
hotarul din tine și mersul alene,
dă-mi mâna și hai să fugim din hotare
copila mea dragă, e soare, e soare…
Noroiul cărării de-ți scuipă despoiul
nu pasul ci ochiul ți-atinge noroiul
și nu-ntoarce geana să vadă, rebel
cald sângele nostru cum tremură-n el.
Privirile dacă ți-s arse de soare
nu ochiul ci drumul sub talpă te doare
și nu-ntoarce geana să vezi prin noroi
nici umbrele noastre cum fug după noi.
Dă-mi mâna și hai să fugim înainte
copilă mlădie, copilă fierbinte
La capul cărărilor șerpuitoare
e soare în ierburi, în ramuri e soare…

Nichita Stanescu




De ce să auzim şi de ce să avem urechi pentru auz?
Atât de păcătoşi să fim noi încât să fim nevoiţi
să avem
speranţe, pentru frumuseţe
şi pentru duioşie, ochi
şi pentru alergare, picioare?
Atât de nefericiţi să fim noi
încât să trebuiască să ne iubim.
Atât de nestabili să fim noi,
încât să trebuiască să ne prelungim
prin naştere
tristeţea noastră urâtă
şi dragostea noastră înfrigurată?

Nichita Stănescu, Nedreptate

[latan.elena]

I
Priveşte-ţi mâinile şi bucură-te, căci ele sunt absurde,
Şi picioarele priveşte-ţi-le, seara, drept cum stai,
atârnând spre lună.
Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
dar şi aceasta e altceva decât nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ţi încap în ochi,
ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,
ca să-ţi încap în gură.
Pipăie-ţi urechea şi râzi şi miră-te că poţi pipăi.
Pe mine însumi mă dor, în scurta trecere.
Mi-am întins privirea şi ea a întâlnit un copac,
şi el a fost!
Umerii priveşte-mi-i, şi spune-ţi că sunt cei mai
puternici pe care i-ai văzut, după iarbă şi bivoli,
căci fără pricină sunt aşa.
Cu ei mut depărtarea, ca pe un sac de piele
la moara de vânt.
De-aceea când mă ard în străfundul ochilor
niciodată atinsele de mine lumini,
suava durere albastră-mi întind peste creştet,
să-mi ţină loc de cer.
Şi dacă mă dor pe mine însumi, cu râuri,
cu pietre, cu o dungă de mare,
atât cât să-mi fie toate un pat,
totdeauna neîncăpător gândului meu
în veşnica creştere, o, n-am să ştiu că şi tu
te dori pe tine asemeni, şi nu eu sunt acela
cu care vorbesc!
II
Ca sa fie ceva intre noi, altcineva – sau eu
insumi – am botezat ceea ce eu insumi facusem,
ranindu-ma,
mereu imputinandu-ma, mereu murind,
cu vorbe de buzele mele spuse.
Si pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
tot fara pricina, ori numai pentru ca asa mi-au
suras buzele.
Te-ntreb, oare tu, daca asemenea ai spus, surazand,
carei alte dureri ai spus astfel ?
Desigur, inaltimea pe care-am azvarlit-o din ochi,
ca pe o sulita fara intoarcere,
tu altcum ai mangaiat-o, pentru ca mainile tale,
gemene cu ale mele, sunt absurde, si-ar trebui
sa ne bucuram de aceste cuvinte trecand
de pe o gura pe alta ca un rau nevazut,
caci ele nu exista.
O, prietene, cum este albastrul tau ?
III
Joc de treceri, mai iuti, mai incete,
pentru ochiul meu odata cu mine creandu-i pe
arbori, pietrele si raul,
deasupra mai incetului meu trup
atarnandu-se de gand, asemenea caprelor, seara,
de funie.
Timpul, el singur peste tot, eu insumi,
si dupa aceea.
IV
Si cand toate se sterg, ca intr-o scoica marile,
nimic nemaifiind, decat in ochii celor
ce nu sunt, trecerea durerii in trecerile
timpului, o, prietene, asemenea fiind altcuiva,
eu nu voi mai fi, caci un lucru asemenea altuia
nu exista.
Ceea ce e unic el insusi se doare pe sine, masurand ca la toance,
in munti, trecerea timpului,
stiindu-se singur,
schimband cu jur-imprejurul lui nume de lucruri.
V
Ceea ce nu e fara de margini este,
pretutindenea calatoreste, pete mari intalnind
carora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele
mi le soarbe pana la genunchi, coltul inimii
mi-l izbeste, pe gura imi danseaza.
Ceea ce nu e fara de Timp este, ca amintirea.
E asemenea vazului mainilor, asemenea
auzului ochilor.
VI
Eu mor cu fiecare lucru pe care il ating,
stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;
fiecare umbra pe care o arunc peste nisip,
sufletul mai putin mi-l ramane, gandul
mai lung mi-l intinde; fiecare lucru
il privesc cum as privi moartea, rareori
uit aceasta, si-atunci, din nimic fac dansuri
si cantece, imputinandu-ma si smulgandu-mi
bataia tamplelor, ca sa fac din ea coroane de mirt.
VII
Iesi din cort, prietene, sa stam fata in fata,
privindu-ne, sa tacem impreuna, mereu intrebandu-ne
in sine celalalt daca e,
si cum pe sine insusi se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
de undeva starnite, spre altundeva.

Nichita Stănescu

[latan.elena]

Ce efort de miliarde și miliarde de ani
pentru o atît de trecatoare secundă.
Ce hrană mizerabilă este timpul
si cît de neprețuit, și ea, ce scumpă!
Eu, dacă ar fi fost după mine,
aș fi fugit de trecerea timpului
ca de năvălitori.

Nichita Stanescu




- Un' te duci tu suflete?
- Pe drum fără umblete.

Nichita Stanescu




''Dacă ar fi vreodată să mor pe neașteptate si despovărat brusc de viață, am adresat prietenilor mei și criticilor mei, de care mă rog și acuma prin cuvântul scris, să-mi fie ridicată fosta făptură și arsă pe șoseaua națională dintre București și Argeș, pe câmp, între crengi, și risipită cenușa pe pământ, și să tragă brazdă cu plugul PESTE ACEL PAMÂNT ÎNGRĂȘAT ȘI CU DRAGOSTEA MEA DE EL, de către mine.''

Nichita Stanescu( 1983 )





Trist cântec de dragoste

Numai viața mea va muri pentru mine-ntr-adevăr,
cândva.
Numai iarba știe gustul pământului.
Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima mea când o părăsește.
Aerul e-nalt, tu ești înaltă,
tristețea mea e înaltă.
Vine o vreme când mor caii.
Vine o vreme când se-nvechesc mașinile.
Vine o vreme când plouă rece
și toate femeile poartă capul tău
și rochiile tale.
Vine și o pasăre mare, albă.

Nichita Stanescu