Nichita Stănescu (n. 31 martie1933, Ploiești, România – d. 13 decembrie1983, București, România) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales membru post-mortem al Academiei Române.
Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română,
pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”. Wikipedia
NICHITA STĂNESCU
M-a uitat Dumnezeu, gândindu-mă
până când gândul
mi-a devenit trup.
M-au uitat frunzele
adumbrindu-mă
până când nevăzutul
mi-a devenit văzut.
Stau ca și cum cineva
ar trebui să-și aducă aminte de mine
și-ntre timp ros de aer și nins
mi se stinge lumina-n oricine.
Din afara ființei umane am venit
în făptura ființei umane.
Abia m-am obișnuit cu felul ei
și am fost chemat deodată înapoi
Drag de om, la revedere.
Pureci de plantă si ierburi,
voi câini , regi ai mirosului,
voi păsări ale aerului regine,
nu cred să mai mi se dea voie
să vin înapoi.
Dar, - oriunde voi fi,
mă va mistui dorul
de neîmplinirea de om, de arbore,
de pește , de pasăre
de stâncă, de glob.
Nichita Stanescu
Cu o ușoară nostalgie
Nichita Stănescu
Cu cât se-nsera peste arborii rari,
cu atât începeau să lumineze mai tare
inimile noastre de hoinari,
căutătorii pietrei filozofale.
Totul trebuia să se transforme în aur,
absolut totul:
cuvintele tale, privirile tale, aerul
prin care pluteam, sau treceam de-a-notul.
Clipele erau mari ca nişte lacuri
de câmpie,
şi noi nu mai conteneam traversându-le.
Ora îşi punea o coroană de nori, liliachie.
Ţi-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gândule?
Nichita Stănescu - Poezii
Opere - Nichita Stanescu
Nichita Stănescu: noduri și însemne
Marcaje