"Am întrebat soarele dacă mă cunoaște și el mi-a răspuns răsărind..." .
„Pe măsură ce te dizolvi în dragoste,
ego-ul tău se estompează.
Nu te gândești să iubești,
esti doar iubire,
radiind ca soarele”.
Baba Ram Dass
”Numai partea din tine care seamănă cu mine poate auzi ce spun.''
Baba Ram Dass
George Toparceanu - Octombrie
Octombrie-a lăsat pe dealuri
Covoare galbene şi roşii.
Trec nouri de argint în valuri
Şi cântă-a dragoste cocoşii.
Mă uit mereu la barometru
Şi mă-nfior când scade-un pic,
Căci soarele e tot mai mic
În diametru.
Dar pe sub cerul cald ca-n mai
Trec zile albe după zile,
Mai nestatornice şi mai
Subtile...
Întârziată fără vreme
Se plimbă Toamna prin grădini
Cu faldurii hlamidei plini
De crizanteme.
Şi cum abia pluteşte-n mers
Ca o marchiză,
De parcă-ntregul univers
Priveşte-n urmă-i cu surpriză, -
Un liliac nedumerit
De-alura ei de domnişoară
S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit
Şi de emoţie-a-nflorit
A doua oară...
Vasile Palaghioi
https://www.youtube.com/watch?v=r3YsJ7wTSZM
https://www.youtube.com/watch?v=wZefeTnu6Yc
https://www.youtube.com/watch?v=D_OTJCrPnng
La multi ani ,Marea Neagra ! Te iubesc !
31 octombrie - Ziua Internationala a Marii Negre
Marea Neagră este cea mai izolată mare. Avem o singură cale de comunicare între Marea Neagră și Oceanul planetar, prin intermediul strâmtorilor Bosfor și Marmara.
La 31 octombrie 1996, miniştrii Mediului din cele şase ţări riverane – Bulgaria, Georgia, România, Federaţia Rusă, Turcia şi Ucraina, au semnat Planul Strategic de Acţiune pentru Reabilitarea şi Protecţia Mării Negre.
''Cum seamăn eu cu tine, mare,
La fel, mereu neliniștit,
Închis din patru părți de timpul,
Din care nu e de ieșit.
Mă zbat adânc, fără cruțare,
Mă trag în mine, mă-nvrăjbesc,
Dar oricât aș lovi de tare
Degeaba țărmii mi-i lovesc.''
Virgil Carianopol
Marea Neagra
Curiozități despre Marea Neagră: 15 lucruri inedite
foto net
Rugă la Marea Neagră
Tatiana Stepa
Mă-ntorc la tine, Mare Neagră
La malul tău mă-nchin şi tac
Că numai tu vei şti să vindeci
Ce nu mai are niciun leac
Te strig de dincolo de moarte
La ţărmul tău să mă primeşti
Să mă asculţi şi-apoi, tăcuto
Să scriem pe nisip poveşti
R: Mare Neagră, vrem să vii
Să speli zările lumeşti
Dă-ne suflet de copii
Dacă ne mai iubeşti
Te rog pe tine, Mare Neagră
Cum l-aş ruga pe Dumnezeu
Să ştergi cu valurile tale
Şi lacrima din gândul meu
Şi, Doamne, cât eşti de frumoasă
Şi mie cât de dor mi-a fost
Se-aşterne cântecul pe valuri
Să-mi fie leac şi adăpost
DANIEL IORDACHIOAIE MA - NTORC LA TINE MARE ALBASTRA
Îţi aduci aminte plaja? – Ana Blandiana
Îţi aduci aminte plaja
Acoperită cu cioburi amare
Pe care
Nu puteam merge desculţi?
Felul în care
Te uitai la mare
Şi spuneai că m-asculţi?
Îţi aminteşti
Pescăruşii isterici
Rotindu-se-n dangătul
Clopotelor unor nevăzute biserici
Cu hramuri de peşti,
Felul în care
Te îndepărtai alergând
Înspre mare
Şi-mi strigai că ai nevoie
De depărtare
Ca să mă priveşti?
Ninsoarea
Se stingea
Amestecată cu păsări
În apă,
Cu o aproape bucuroasă disperare
Priveam
Urmele tălpilor tale pe mare
Şi marea
Se-nchidea ca o pleoapă
Peste ochiul în care-aşteptam.
Cântec de dragoste la marginea mării – Nichita Stănescu
Cu gleznele julite, eu te pândesc când treci
printre rocile ţărmului, reci.
Marea se va preface-n păsări străvezii,
câte le-ncap ochii deschişi spre ea,
şi vor zbura fâlfâind, când ai să vii,
până-n piscul văzduhului cu o stea.
Vor rămâne prăpăstiile şi peşterile goale,
peştii vor plesni aerul prăbuşit cu cozile,
stârnind mărgeanele domoale
şi corzile.
Uite, epava corăbiii lui Simbad marinarul
cu un colţ se sprijină-n scoicile cenuşii,
cu un vârf înjunghie-n mijloc cleştarul,
peste toate punţile aleargă raci vii.
Îţi dăruiesc o stea de mare, un crab şi un delfin!
Adu-i în spinare până la nisipuri.
Mă voi preface orb şi am să vin
cu braţul întins, să-ţi mângâi chipul.
Să ne iubim pe ţărmul mării negre – Adrian Păunescu
Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Ca două fragede fierbinţi statui
Să fim întâia clasica pereche
A omenirii noi ce încă nu-i.
Să ne iubim cât ne întreabă valul
Ce e cu noi, ce suntem şi ce vrem
Noi să-i răspundem cufundaţi cu malul
Ceva-ntre rugăciune şi blestem.
Ca un barbar ce ţine o tanagră
Aşa suntem pe-acest nisip noi doi
Şi stelele ce cad în Marea Neagră
Ridică valul sângelui din noi.
Să ne iubim hipnotizaţi de lună
Cutreieraţi de-al vaselor tangaj
Şi să ne viscolească împreună
Ninsorile de sare pe obraji.
Să ne iubim, păgâna mea atee
Iubito, marea seamănă cu noi
Suntem un Dumnezeu şi-o Dumnezee
Chemaţi să-nceapă lumea de la doi.
Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Pe unde trec epavele călări
Să curăţăm întreaga lume veche
În fluxul şi refluxul noii mări.
Să ne iubim etern, noi, provizorii,
Cum niciodată, valul nu va sta
Eu spun că îngenunchi în faţa mării
Să nu spun că-ngenunchi în faţa ta.
Marea – Ştefan Augustin Doinaş
El cântă pe ţărm. Perfida,
unda mării s-alintă.
Ea zicea: Mă simt silfidă,
prinde-mă – şi sunt a ta…
Marea chicotea: – Ha! Ha!…
Şi-a sărit în apă fata.
Unda mării, înspumată,
doar atâta aşteptă.
Ca pe-o floare-n vânt o poartă
valul viu şi apa moartă.
El o caută-n zadar:
trupul ei mereu îşi pierde
în argint albastru-verde
auriul chihlimbar.
Iată – atingând nadirul
sânii goi şi trandafirul.
Dar cu mâna prin safire
pescuitu-i o poveste
fără margini, ca şi marea.
Consumată-n strălucire,
ziua nu le-a dat de veste
să-şi consume-îmbrăţişarea.
E târziu. Când – beat de dor –
el o prinde şi-o sărută,
unda mării scade, mută,
tremurând în jurul lor.
Unde-s ţărmurile?… Nu-s.
Doar azurul jos şi sus,
clatină pe valuri creţe
tulburată frumuseţe,
ani de fum, eoni de foc.
Oşie de vis a lumii,
ei – în linguşirea spumii –
ard rotindu-se pe loc.
Toate-n jur se sparg, se curmă,
se desfac, se prăbuşesc.
Numai ei nu mai sfârşesc
sărutarea cea din urmă.
– Prinde-mă şi sunt a ta,
murmură apa lividă.
Iat-o prinsă! Dar a cui e?
Unde-i sprinţena silfidă?
Unde-i cel ce-o caută?
Joacă apa amăruie
neagră-vânătă-verzuie.
sursa:Întoarcerea la poezie: 5 poeme despre mare
Casa mării
(de Constanța Buzea)
Când marea...
(de Mihai Eminescu)
Cânt despre mare
(deRainer Maria Rilke)
Cum cântă marea
(de Dimitrie Anghel)
Dor de mare
(imitație)
(de Ion Vinea)
După furtună
(de Panait Cerna)
La mare
(de Lucian Blaga)
În fața mării
(de Virgil Carianopol)
Marea
(de Dumitru Corbea)
Mare aeternum
(de Octavian Goga)
Marină
(deNicolae Labiş)
Pastel de mare
(de Nicolae Volenti)
Dan Cristian Mihăilescu
Ultima modificare făcută de latan.elena; 31.10.2023 la 16:54.
https://www.youtube.com/watch?v=Y1g76WZ4nWE
Am prieteni care nu știu cât de mult sunt prietenii mei. Ei nu percep toată dragostea
pe care o simt pentru ei sau cât de necesari îmi sunt. Prietenia este un sentiment mai
nobil decât iubirea. Nu le caut pe unele, trebuie doar să știu că există. Această condiție
simplă mă încurajează să-mi continui viața. Nu-ți faci un prieten, îl recunoști.
Vinicius de Moraes
Un derviș a spus: „Într-o zi, în sfârșit am decis să merg pe cărare. "
Nu știam cum să procedez, totuși.
E ciudat: un câine mi-a sugerat asta.
Stătea în fața unei bălți și figura lui se reflecta în apă.
Am observat imediat că era speriat și nu înceta să se holbeze la imaginea lui.
De fapt, el a crezut că un alt câine îl amenință.
De asta nu s-a mișcat, de frica să nu fie atacat.
Dar apoi a câștigat în cele din urmă ezitarea și a sărit în baltă.
Atunci, ca prin magie, celălalt câine a dispărut, lăsându-l stăpânul câmpului.
Mă înțelegi acum, dacă îți spun că un câine mi-a arătat calea? "
Joannes Yrpekh - din „Calea lui Maat. Lumini asupra înțelepciunii egiptene antice”)
Absență
Carlos Drummond de Andrade
Multă vreme am crezut că absența înseamnă lipsă.
Și plângeam, ignorant, această lipsă.
Astăzi nu mă mai plâng.
Nu există lipsă în absență.
Absența este o prezență în mine.
O simt, albă, atât de bine prinsă, cuibărită în brațele mele,
încât râd și dansez și inventez exclamații vesele,
fiindcă absența, această absență asimilată,
nimeni nu poate să mi-o fure.
„Cele mai sănătoase relații sunt cele cinstite, cele bazate în prezență, nu fantezia sau speranța falsă și un angajament profund față de un adevăr viu.
Acolo unde două suflete își pot împărtăși sinele autentic, în timp real, întruchipate unul cu celălalt, își dezvăluie cele mai profunde adevăruri – crude, dezordonate, neterminate și aspre la margini – și renunță continuu la ideile lor preconcepute, condiționate despre cum „ar trebui”.
Relația se reînnoiește continuu în creuzetul intimității. Pot exista rupturi, neintelegeri, sentimente intense de indoiala, furie, frica, anxietate si nefondat pe parcurs, da, desigur, dar exista dorinta reciproca de a face fata acestei mizerii pe masura ce apare. Să fii vulnerabil. Să spun: "Mă doare. Sunt în durere. Simt o durere profundă” și nu dau vina pe celălalt pentru acea durere. Să spui „am nevoie de sprijin”, dar să nu-l cer celuilalt. Să împărtășești dorințe și speranțe și doruri și vise și să nu poruncești ca celălalt să vadă lucrurile în același fel, sau să-ți îndeplinească toate nevoile. Să primești „nu” lor și „da” lor, chiar dacă doare. Să rămâi în creuzetul transformării; să privești cu ochii larg deschiși împreună la ruptura actuală, să nu te întorci, sau să te agăți de „cum era” sau să urmezi ideile altor oameni despre cum „ar trebui”. Pentru a lăsa conceptele de fericire la mâna a doua să ardă. Să stăm împreună uneori în dărâmăturile viselor și așteptărilor spulberate, planuri și speranțe și să muncim pentru găsirea unui loc de reconectare, reparație și reconstrucție. Aceasta este munca curajoasă și adesea intensă a relației.
Chiar dacă trebuie să începem prin a recunoaște sentimente profunde de deconectare. Aceasta este o relație vie. O relație care face spațiu pentru cele mai profunde doruri, temeri, dureri, dar nu se așteaptă ca celălalt să le rezolve, sau să ne ia durerea. Asta cere celuilalt să fie martor, o moașă pentru propria noastră vindecare. Și oferă același lucru în schimb.
Să ne inspirăm reciproc să ne găsim propria fericire. Chiar dacă asta înseamnă să renunți sau să „despărți” relația în forma sa actuală. Iubirea îl ține ușor pe celălalt, nu se agață și nu încearcă să controleze. Îi vrea doar binele celuilalt, vrea doar să pășească în puterea lor, să-și trăiască viața din plin, să-și găsească cea mai profundă bucurie, să-și urmeze calea originală, să învețe să-și iubească trupurile și propriile sentimente și să găsească noi moduri de a avea grijă de ei înși
"Te iubesc, și vreau să înflorești".
Relația poate fi yoga supremă, da, o aventură tot mai profundă și redescoperire a noastră și a celuilalt, redescoperindu-ne în oglinda celuilalt, o continuă renunțare și o întâlnire, un dans al singurătății și al împreunării, nu ne pierdem în nici o extremă, ci jucându-ne undeva la mijloc. Uneori vin împreună, alteori separat. Apropiere și spațiu. Intimitate cu ceilalți, intimitate cu sine. Inspir, expir.
Relația nu este un loc în care ajungem, un punct de sosire, o destinație, un „lucru”, o poveste moartă; este vie, și pentru totdeauna un punct de plecare, un început, fiecare zi. Putem începe doar împreună, aici, și există bucurie în acel început.
Există emoție în a nu ști. Există viață în moartea continuă a așteptărilor. Rămân aproape de o teamă sănătoasă de pierdere. Rămânem aproape de nefondarea lucrurilor fără să ne pierdem în acea nefondată. Găsirea siguranței în incertitudine. Găsirea unui nou pământ în puterea dragostei însăși. Stând unde stăm. Inspir și expir.
După cum spune Eckhart Tolle, relațiile nu sunt aici pentru a ne face fericiți - pentru că fericirea adevărată și durabilă se află în noi toți, acea Prezență de nezdruncinat pe care nimeni nu ne-o poate da sau lua în cele din urmă. Suntem în siguranță oricum.
Alții nu ne vor completa. Ei nu ne vor salva și nu ne vor rezolva cea mai profundă experiență interioară pentru noi. Ei ne vor da darul de a ne expune rănile, copiii interiori, acele fragmente pierdute, aducându-le la suprafață, locurile din noi care strigă empatia, acei orfani frumoși ai luminii.
Și apoi, un risc! Să ne dezvăluim inimile crude, singurătatea, vulnerabilitatea, sensibilitatea, necunoașterea, bucuria, secretele noastre „rușinoase”, unei alte ființe umane de pe această mică planetă albastră în imensitatea spațiului. Să las masca și să expun inima neprotejată și nepăzită. Să riști să fii respins, lăsat în pace, rușinat și ridiculizat. Pentru a risca o repetare a vechiului, poate.
Dar un „risc” mai mare, poate: Să fim iubiți pentru ceea ce suntem! Să fii ținut în lumina orbitoare a atenției fascinate a altuia, ca un bebeluș ținut cu atâta tandrețe de o mamă adorabilă și atentă. Să fii întâmpinat în momentul prezent, nicăieri să te ascunzi, nicăieri să fugi. Să laşi să intre Noul. Să rişti să pierzi imaginea, sinele fals, personajul atent construit şi să laşi pe altcineva să îmbrăţişeze blândeţea de aici.
Aceasta este cea mai mare posibilitate de relație - să vezi inima excelent de delicată a altuia și să-ți lași inima blândă să se vadă. În văzută poate fi vindecare, transformare, mare frumusețe. Putem fi vase terapeutice pentru frații și surorile noastre. Ne putem aduce unul altuia medicamente, încurajări și companie grozavă pe această cale uneori singuratică de a prinde viață înainte de a muri.
Și poate că durează o viață să descoperi:
Cel pe care l-ai dorit mereu a fost de fapt adânc în tine. Și să-l ai pe acela reflectat de altul - un partener, un prieten, un iubit, un terapeut sau un animal, un copac, un munte, luna sau imensitatea Cosmosului - chiar dacă e doar pentru o clipă...
... Ei bine, atunci știi Raiul pe pământ. "
Jeff Foster
artnet
Din depărtare - Panait Cerna
Nu ți-am vorbit vreodată, și pe ferești deschise
Nu ți-am trimis buchete, stăpâna mea din vise,
Ci numai de departe te-am urmărit adese,
Iluminat de gânduri nespuse, ne-nțelese...
Înfioratu-mi suflet nu s-a-ntrebat vreodată
Făptura ta de zee pe cine îl îmbată;
Ce frunte se-nnorează, gândind că steaua lină
Împarte și la alții bogata ei lumină?...
Nimic nu știu de tine senina mea iubire
Dar ochii mei, în cale-ți culeg numai uimire;
Cărarea mea pustie se umple de lumină.
Încât mă-mpac cu viața-mi și uit că mi-ești străină...
Ce vrea și unde merge un fulger? Cui ce-i pasă!...
Destul că face noaptea, o clipă mai frumoasă.
Dar uneori, când luna e prea strălucitoare,
Din adâncimea serii vin vrăji turburătoare
Aș vrea să cânt, să cuget, dar nu mă-ndemn... nu pot...
Și-atât mă simt de singur, că mă-nfior, de teamă,
Și ochii mei, din umbră, lumina ta o cheamă...
Atunci, m-abat pe drumuri de sufletul tău pline,
Și sufletul meu prinde din nou să se-nsenine,
De cum te-arăți privirii setoase, de departe,
Strălucitoare, pură, ca mugurii de marte...
Dar azi, îmi ești departe – Te fură alte zări
În țara primăverii și-a veșnicii visări.
N-ai fost a mea, dar tremur, de parcă te-am pierdut,
Și-nmărmuresc cu ochii în întuneric, mut...
Știu bine că ești dusă, dar te aștept mereu,
Și clipele-așteptării curg tot mai trist, mai greu,
Căci nu mai licărește îndepărtatul geam
Și nu-mi mai ieși în cale și doar atât ceream...
Vei reveni vreodată? – Mai bine să fi vrut
Să-nchid adânc în mine un dor necunoscut;
Dar a crescut atâta, de când cu plâns s-adapă,
Că-n sufletul meu singur n-a mai putut să-ncapă...
Tu arde-aceste rânduri și cată, visătoare,
Cum izbucneste para din ele – și cum moare...
E flacăra ce-n taină ființa-mi pustiește,
Dar în vrăjitu-mi suflet nu moare, ci tot crește...
O creangă pe cărare, s-apleacă somnoroasă;
Izvoarele stau mute, iar Noaptea – o crăiasă
Pălește aiurită, ca visurile mele,
Mișcând, la pasul vremii, hlamida ei de stele.
Eu trec, gândind la tine, la țara-n veci senină.
Iar ochii mei în lacrimi, de câte-o stea s-anină...
Și iată!... steaua cade spre țărmurile-acele,
De parcă se-nfrățește cu dorurile mele...
Ea-ți aduce o solie de plâns și de noroc;
Tot sufletu-mi se pierde pe urma ei de foc...
Orice s-ar întâmpla, continuă să zâmbești și să pierzi-te în dragoste.
Rumi
Sufletul care vede frumusețea poate merge uneori singur.
Geothe
„Toate momentele sunt frumoase,
doar tu trebuie să fii receptiv și predat.
Toate momentele sunt binecuvântări,
doar tu trebuie să fie capabil să vadă.
Toate momentele sunt binecuvântări.
Dacă accepti cu o profundă recunoștință,
nimic nu merge niciodată rău.”
Osho
Versuri de la Endymion
John Keats
Un lucru frumos este o bucurie inepuizabilă:
farmecul său sporește; nu va trece niciodată
în nimicnicie; ci va păstra încă un umbrar liniștit
pentru noi și un somn plin de vise încântătoare,
sănătate, vigoare și o respirație calmă.
Așadar, în fiecare dimineață, împletim
o centură înflorită să ne legăm de pământ,
în ciuda melancoliei, a inumanei penurii
de firi nobile, a zilelor triste, a tuturor căilor
bolnave și prea întunecate meșteșugite
pentru căutarea noastră: da, în pofida a toate,
o anume formă a frumuseții îndepărtează
giulgiul de pe spiritele noastre mohorâte.
„Când visează, omul nu se îndoiește niciodată!”
Emil Cioran
Momentan sunt 124 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 124 vizitatori)
Permisiuni postare
Răspunde cu citat
Marcaje