Elena Latan

[latan.elena]

"Am întrebat soarele dacă mă cunoaște și el mi-a răspuns răsărind..."




"Din visteria de frumuseți și odoare,
Cu inima mea cutezătoare,
Doamne, numai dragostea ta aș fura..."

Vasile Voiculescu




,,Dragostea e închinăciunea pe care îngerii o fac stelelor."

Victor Hugo


Dan Cristian Mihăilescu

[latan.elena]

'' Nici n-o să plecăm... pînă în septembrie... Atunci începe să se răcească apa...
Și briza începe să facă diminețile frumoase scurte și serile să te simți ca Ovidiu, exilat...
așa de frig se lasă la apusul soarelui. E bine să-ți iei adio de la mare mai înainte,
să te urci în tren cînd soarele mai e încă dulce... Te uiți pe urmă la el tot anul cu amintirea mării
și nici nu-ți dai seama ce ușor trece iarna și primăvara, și te întorci iar ca și cînd aici e adevărata ta viață...''

Marin Preda

[latan.elena]

Închide ochii şi vei vedea clar.
Încetează să mai asculţi şi veţi auzi adevărul.
Fi tăcut şi inima ta va cânta.
Nu căuta contacte şi vei găsi uniunii.
Fi încă şi vei avansa pe fluxul de spiritul.
Fii blând şi nu vei avea nevoie de putere.
Ai răbdare şi vei realiza toate lucrurile.
Fii umil şi vei rămâne întreg.

Meditaţia taoista



Calmarea îți permite să te odihnești, iar odihna este o condiție fundamentală pentru vindecare.
Când sunt rănite, animalele din pădure găsesc un loc unde se pot odihni complet câteva zile. Nu se gandesc la mancare sau la altceva: doar se odihnesc, si in felul asta obtin vindecarea necesara.

Când noi oamenii ne îmbolnăvim, tot ce facem este să ne facem griji!
Cautam medic si luam medicamente dar nu ne oprim Chiar si cand mergem in vacanta la plaja sau la munte nu ne odihnim deloc si revenim mai obositi ca inainte.
Trebuie să învățăm să ne odihnim.

Culcatul nu este singura poziție pentru odihnă: în timpul meditației șezătoare sau mersului te odihnești foarte bine.
Meditația nu trebuie să fie muncă grea, totuși: lasă corpul și mintea să se odihnească ca un animal din pădure.
Nu te împotrivi.
Doar nimic de câștigat...

Stop, calmează-te, iar odihna sunt condiții preliminare pentru vindecare. Dacă nu ne putem opri, distrugerea noastră își va continua cursul.
Lumea trebuie vindecată.
Indivizi, comunități și națiuni au nevoie de vindecare.

Thich Nhat Hanh

[latan.elena]

Vita con Lloyd

„Vara se termină, Lloyd”
„Un an se va schimba, domnule”
— Dar nu era că „pleacă”, Lloyd?
„Timpul zboară doar pentru cei care nu știu să-l stăpânească, domnule”
„Uite ce lecții se găsesc în cântecele de vară...”
„Ca în tot ceea ce trebuie doar să ascultați, domnule”
„Mulțumesc mult, Lloyd”
„O zi bună să aveți, domnule”




„Domnule, chiar cred că ar trebui să vă odihniți puțin”
"Nu pot, Lloyd"
„Pot să insist, domnule”
„Dacă mi-a scăpat ceva frumos în timp ce mă odihnesc?”
— Ce-ar fi dacă, dacă nu te odihnești, primești ceva rău, domnule?
— De obicei ești mai metaforic, Lloyd.
„Uneori, un rând mai puțin de frază oferă o schimbare suplimentară în viață, domnule”
„Foarte înțelept, Lloyd”
"Va multumesc foarte mult domnule"

[latan.elena]

Vita con Lloyd

„De ce oamenii răniți sunt uneori atât de greu de înțeles pe Lloyd?”
„Pentru că sunt ca oglinzile sparte, domnule”
„Aduc șapte ani de necazuri?”
— Au tot atâtea imagini câte crăpături, domnule.
„Multe fețe și toate incomplete”.
— Dar, mai presus de toate, niciuna care să arate cu adevărat punctul de rupere, domnule.
„Este greu să iubești oglinzile sparte, Lloyd”
— Cu toate acestea, ei sunt creatori de reflecții unice, domnule.
„Asta-i frumusețea lor?”
— Aceasta este importanța lor, domnule.

[latan.elena]

— Vreau să înțeleg de ce.
„Vreau un răspuns”.
Căutarea unui răspuns la multe lucruri din viață este în sine o întindere. O iluzie de gândire condusă de nevoia noastră de control. Înțelegeți, pentru a putea încadra totul la locul lor. Controlați, preziceți, înțelegeți.
O denaturare a rațiunii, dorind să reducă în factori ceea ce este în realitate absolut imposibil de încastrat.
Un proces fără sfârșit, și în sine un eșec: viața se ocupă atunci să-și depășească malurile, abaterile infinitelor noastre nuanțe de ființe umane au grijă să ne surprindă și cădem în cea mai neagră disperare.
„Nu m-aș fi așteptat niciodată”.
— Dar cum s-a întâmplat.
„Cum aș putea eu/tu.”
Totul poate, toată lumea poate.
Poate că e mai bine să asculți pur și simplu. Derulați cu. Simte.
Fără a forța. Fără a căuta răspunsuri, fără a încerca să încaseze și să înțeleagă.
Pur și simplu observați, simțiți, curgeți împreună.
Precum vântul mângâie o frunză toamna. El este cu ea, o însoțește.
Iar cand este gata, se desprinde de ramura si aluneca usor, cu acelasi vant, care nu are socuri.
Ea nu se întreabă de ce, el este încă alături de ea, și o însoțește ușor pe pământ.

Oscar Travino

[latan.elena]

Toată dragostea despre care crezi că ți-a fost refuzată în copilărie, trebuie să renunți să o cauți când vei fi mare pentru că nimeni nu ți-o va da, nici măcar cei care te vor iubi serios, pentru că te vor iubi atunci când crești și vrei inconștient să fii iubit când ești mic.
Până când se va produce această renunțare, toată iubirea de adult riscă să eșueze, toate încercările tale de a iubi nu vor cere decât înțelegere și, și mai rău, iubirea ta, oricât de intensă, nu va fi niciodată adultă, ci va fi doar plânsul continuu al unui copil pierdut.

Samuel Laverde - din „Basme pentru adulți sinceri”



"Emoțiile negative și plângerile de-a lungul timpului se solidifică, se cristalizează în tine prin repetiție, devin astfel agregate psihice, adevărate și proprii "entități" care alunecă în inconștient... și de aici, stând în întuneric, îți condiționează viața. Plângându-te, hrănești acești vampiri zilnic, care te fac sclav care privește cu frică lumea din jurul lui.

Salvatore Brizzi - Sunt stăpânul sufletului meu

[latan.elena]

https://www.youtube.com/watch?v=TOShPO0sqOw




Tristețe de toamnǎ

Radu Stanca

Privește din fereastra deschisǎ podgoria
Și câmpul de-astǎ varǎ! Ce repede s-au stins.
De-acum s-au ȋntors tristețea și cerul ca leșia
Și peste toate vǎlul mâhnirilor s-a-ntins.


De prin adâncuri, neguri și umbre se adunǎ,
Pǎdurile rǎsuflǎ greoaie lângǎ drum,
Iar gândurile-mpinse sub cerul gol, pe lunǎ,
Ca niște cete triste de leșuri par acum.


Veranda-n care-o varǎ ȋntreagǎ nenorocul
Ne-a nǎpǎdit de-aiurea e prǎfuitǎ azi,
Tristețea nu-și mai face prin ȋncǎpere jocul
Și tremurând aleargǎ cu ochii la pervaz.


Pe vrafuri, lumânarea ȋși micșoreazǎ grosul,
Iar dorul ni se face din zi ȋn zi mai lin.
Parc-am uitat de sute de mii de ani mirosul
Buchetelor umplute cu izmǎ și pelin!


Parc-am uitat de sute de ani cǎ mai trǎim!

[latan.elena]

https://www.youtube.com/results?sear...bacovia+poezii




George Bacovia n. 17 septembrie 1881, Bacău, România – d. 22 mai 1957, București,
România a fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez. Wikipedia




GEORGE BACOVIA, TOT MAI TĂCUT ȘI SINGUR

by Andra Tischer

În literatura noastră, George Bacovia ( 4/17 septembrie 1881 – 22 mai 1957) reprezintă „un caz”, fiind considerat de criticul Nicolae Manolescu drept singurul poet român care „a coborât în infernul trăirilor lipsite de lumina călăuzitoare a spiritului”, un „paradox”, pentru faptul că sensibilitatea lui modernă, aproape avangardistă, este turnată în tiparele simbolismului decadent pe care îl reprezintă într-un mod cu totul particular, printr-o viziune poetică inconfundabilă în peisajul literar românesc. Adevărul este că bacovianismul își selectează drastic cititorii, care se presupune că ar avea „un cer al gurii dedat cu mirodeniile”, după cum afirma G. Călinescu despre poezia lui T. Arghezi, aserțiune care se potrivește și în contextul de față. Sentimentul angoasei, al eșecului existențial, viziunile morbide, senzația sfârșitului de lume fac din imaginarul poeziei lui Bacovia un spațiu al sfâșierii lăuntrice greu de asimilat pentru cititorul lipsit de experiență sau de răbdare. Ipostazele eului sunt, în lirica aceasta de o subiectivitate exacerbată, reduse la fantomatice apariții, mai ales ca spectator al unei lumi într-o continuă dezagregare, în care spațiul fizic este un imens cavou, amenințând cu închiderea absolută. Propriul sine este o închisoare a spiritului, iar trupul, bolnav de dureri și boli incurabile, alienante, poartă ca o povară o conștiință lucidă, în marginea disperării.
Cu toate acestea, în mod surprinzător, Bacovia nu ura oamenii și nici viața:

„Nu mă plictisesc și nu mă neliniștesc în singurătate. Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viață. Și-apoi n-am fost niciodată prea sănătos. Societatea cere mereu oameni robuști, care să se străduiască cu spor pentru ea, să-i ducă mai departe rostul. Melancolia firii mele nu ar fi niciodată înțeleasă. Unii din prietenii mei îmi spun că sunt inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii și îi privesc cu interes prin geamul din fața casei mele. Cred că fiecare duce ceva bun cu sine, și, dacă nu sunt toți la fel, de vină sunt imprejurările care diferă de la individ la individ. Evit oamenii pentru că persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană. Îi respect prea mult ca să le aduc vreo supărăre. Aici, în provincie, viața se scurge monoton. E destul ca să trăiești o zi, să-ți închipui cum se vor desfășura toate celelalte până la sfârșitul vieții tale. Asta într-adevăr nu este un lucru prea vesel. Dar ce vrei? Dacă aș avea bani mulți, aș chema toți poeții lumii în jurul meu și am schimba astfel rostul vieții. Pe când așa, mă mulțumesc cu tăcerea.”

Tăcerea și singurătatea, iubite inconfundabile, rămân fidele acestui ins torturat de o prezență carnală a realității, care înseamnă, de fapt, drama omului torturat de trecerea necruțătoare a timpului.

CUM ÎL CITIM PE GEORGE BACOVIA…

La o lectură de profunzime, poezia lui Bacovia este- în primul rând- o stare de spirit, iar apoi un mod de a fi. Nu oricine poate fi bacovian… numai acei înzestrați cu puterea de a privi, dincolo de textul propriu-zis, cu ochii copilului închis în casă de o mamă înăbușitor de protectoare de teama revirimentului unei boli care macină încet plămânii și face dificilă orice respirație, asistând la spectacolul sumbru al unei naturi în care turnul bisericii care se profilează în zare aruncă umbra timpului, măsurat de bătaia clopotului din oră în oră, asupra unui cimitir… Răzbate din versurile lui sentimentul copleșitor al vacuității existențiale, generată de conștiința perisabilității ființei umane.

PENTRU CE TRĂIM, DACĂ TOTUL SE SFÂRȘEȘTE CU MOARTEA?

De sub chinuitorul, infernalul țăcănit al limbilor ceasornicului, se ridică vocea gravă a omului care se simte neputincios în fața vremii. Conștiința sa este dublată de aceea a artistului, care percepe și mai profund, tragic chiar, alunecarea imposibil de oprit înspre limita finală. Nicio deschidere în poezia lui, nicio speranță, nicio pată de culoare care să exprime plăcerea de a trăi – culoarea roșie, spre exemplu, este folosită pentru a evoca sângele animalelor care se scurge de la abator, pătând albul imaculat al câmpiei de la marginea orașului, într-o dimineață de iarnă. Cromatica e definitorie, ca pentru orice poet simbolist, dar originalitatea lui constă în paleta săracă de culori pe care le întrebuințează în pastelul mohorât al vieții. Bacovia era, fără echivoc, un poet descriptiv.



„În poezie m-a obsedat întotdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor, sau audiția colorată, cum vrei s-o iei. Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influență colorantă. Întâi am făcut muzică și după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoțit cu credință, până azi.
*
Pictorul întrebuințează în meșteșugul sau culorile alb, roșu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am încercat să le redau cu inteligență, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în urmă, m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. De aceea ultimul volum poartă titlul „Scântei Galbene”. Roșul e sânge, e viață zgomotoasă. Nu vreau să-ți fac teorii. Urăsc definițiile dascălilor pentru adormit copiii. Asta-i osânda modernă. Unii ar spune: metafizica culorilor.
*
În plumb văd culoarea galbenă. Compușii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare. După violet și alb, am evoluat spre galben. […] Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben. În manualul de fizică nu mai găsesc altă culoare. În eprubeta mea, orice reacție chimică dă precipitat galben. Altă dată în plumb, pe lângă impresia colorată, mai simțeam alta, static, de greutate. Plumbul apasă cel mai greu pe om […] forța lui m-a apăsat până la distrugere.” (Aprilie, 1929)

Soția poetului, Agatha Grigorescu-Bacovia, este cea care a înțeles cel mai bine felul în care poezia devine destin, pornind tocmai de la acest aparent insignifiant memento din copilăria autorului și prin aceasta a pus la îndemâna cititorului singura cheie de lectură autentică. Memento mori, acel sentiment copleșitor al imanenței morții, va marca definitiv lirica bacoviană până la cele mai mici frânturi de gând, turnate în structurile esențializate până la ermetism ale unei sintaxe construite după principiul poeziei moderne „maximum de gândire în minimum de expresie” (Hugo Friedrich).

Numai astfel poate fi înțeles un mare poet care gândea în termenii unei ecuații existențiale de un dramatism nedisimulat: ”La ce bun și atâta scris?… ai pentru cine… când se înțeleg așa de greu gândurile cele mai sincere. Nu servește totdeauna sinceritatea… și a spune totul poate fi obositor pentru cei ce te citesc. Știi dictonul francez: «Pensez deux foi savant de parler une». Eu gândesc de zece ori înainte de a scrie o dată”…

EgoTot mai tăcut şi singurÎn lumea mea pustie –Şi tot mai mult m-apasăO grea mizantropie.Din tot ce scriu, iubito,Reiese-atât de bine –Aceeaşi nepăsareDe oameni, şi de tine.

CUM ȘI-A PETRECUT BACOVIA AGONIA ULTIMELOR ZILE, DIN CARTEA EI – „POEZIE SAU DESTIN. GEORGE BACOVIA. ULTIMII SĂI ANI.”

„Răsfoiesc însemnările din CARTEA DURERII.
20 mai… orele 8.30 seara… brusc, te-au cuprins dureri grozave… Ce chin! Ce convulsiuni! Nimic nu ajută… Dumnezeule! cum poți tortura astfel un trup atât de firav?…
ora 1 noaptea…
Nicio injecție nu folosește…
-Închide, fă întuneric, te rog. Dar mâna mea mângâie fruntea înghețată de chinuri…
Șoptești pierdut… „S-a dus a-mo-rul… un … amic… delir… morfină”

Rămâi istovit pe perna udată de sudorile chinuitoarelor dureri.

21 mai, ora 6 dimineața… Mai slăbit… durerile mai chinuitoare… Efectul morfinei a trecut… Tensiune 28, tensiune 5, pulsul 50… Lupți. Vine doctorul la consultație, ești galben, galben, apoi alb ca sideful… Și ziua aceasta se scurge în chinuri… Ceri oranjadă, suc, apă… de-abia poți înghiți. Răresc jaluzelele… Din 4 în 4 ore, medicamente, injecții… Le refuzi, nu mai suporți înțepăturile… Te-ai topit ca ceara.
22 mai, orele 5 dimineața…
Complet istovit, șoptești: „Buiote, ceai cald”… Ți-e trupul rece. Te ridici să rărești jaluzelele. Te clatini, recazi pe pat.
Ora 6. Sorbi puțin ceai, schimbi căpătâiul… Îți mângâi fruntea aproape înghețată. Îți încălzesc mâinile, picioarele, cu sticle calde… dar trupul se răcește tot mai mult… mă privești cu ultimul senin ce se încețoșează…
Încă mă urmărești cu seninul ochilor mari, în stingere…
ora 7 și jumătate. Începe consultul medicilor… „O intervenție ar fi salutară, zic ei, dar e prea slab.” Nu răspundem…
-Ce zic doctorii?… O intervenție… O, nu! Abia mai poți articula.
-A plecat doctorul?
-Prepar injecția…
Te-ai întors cu fața la perete… „Ce întu-ne-cime… vii-ne… în… tu… ne… ri… cul…” ai închis ochii. O sincopă? dar întunericul te-a învăluit pentru de-a pururi.
Cu mâna ta într-a mea. Te-ai stins… atât de repede! atât de repede! Într-o ușoară respirație care-ți ducea sufletul spre slăvile senine din acea splendidă dimineață de mai.

În treizeci și șase de ore, durerile te-au biruit… nu mai ești, iubitule!
Orele 8 seara...
Au venit să te ducă în sicriul de stejar, sculptat cu lauri. Te-am condus în mașina neagră eu cu bietul Gabriel, pierit, uluit de acele negre, îndoliate clipe… Te-am lăsat în penumbrele holului de marmură și mătase ale Casei tovarășilor tăi de scris, pe catafalcul îndoliat cu purpură și negru de mătase, ca și scările și coloanele acelei scări.
Astfel, te-ai despărțit de odaia ta, de Agatha ta, de Briel al nostru, splendida grădină pe care o iubeai atât de mult, mai zăbovind 24 de ore în întunecimea fastuoasă a acelui palat… tu, care disprețuiai palatele…
[…]
27 mai… Mă trezesc buimăcită, după somnifere… și… alerg spre camera ta… să-ți spun acel… „Bună dimineața, Iorguț!”



Golul din odaie mă trezește la realitate. Mă sprijin de ușă. Nu mai e nimeni în casă…
Aud portița.
Tresar…
Nu ești tu,
Nu!
Mă întorc în singură…
„Nu!” „Nu!”
Spun toate volumele
Tale,
Toate lucrurile din odaie,
Odaia însăși,
E un mare „NU!”
Iar timpul
Plesnește
Ca o păstaie… (din volumul „Lumină”)
Trebuie să trăiesc în această cuirasă a Durerii. Cămașa lui Nessus nu cred că era mai ucigător de dureroasă decât această armură a suferinței…”
Iar vocea lui se mai aude și acum, de dincolo de neguri: „Dacă am existat, e că te-am iubit.”

Undeva, înfipte în carnea eternității, cuvintele lui Bacovia, cel cu numele derivat din stirpea vechilor greci iubitori de viață – ce paradox! – rămân să răscolească, aspre ca destinul însuși, tăcerea din veacurile ce vor veni.
Ascultați vocea lui George Bacovia aici.

sursa:https://bel-esprit.ro/george-bacovia...NLzozEoDGIyMdg





George Bacovia - Viața și Operele Celui Mai Mare Poet .






George Bacovia, cel mai important poet simbolist român






https://www.google.com/search?q=Geor...hrome&ie=UTF-8

[latan.elena]

https://www.youtube.com/watch?v=5qR2FERyKBk




In crangul cu stoguri de frunze ruginite
Era un frig linistit…
Un roz si violet in fasii
Peste palate se lasa
Tufisele erau pustii…
O tacere nu se stie cum a venit,
Sau respirari oprite…
O pasarica modula:
-Vii ?!

George Bacovia



NOAPTE BUNA !