Elena Latan

[latan.elena]

"Am întrebat soarele dacă mă cunoaște și el mi-a răspuns răsărind..."





„Gândește lucruri frumoase și bune, pentru că degetele gândurilor tale îți modelează fața fără răgaz.”

Thomas Stearns Eliot




Să calci ușor când treci prin iarbă-n zori!
În rouă-s lacrimile ce s-au strâns
Din ochii celor duși făr-a fi plans
Și care azi s-au preschimbat în flori.

Omar Khayyam

[latan.elena]

Ultraviolete

În această dimineaţă
Eu ţi-am cules
Un buchet de ultraviolete
Şi soarele s-a bucurat
Că prin mine, post-restant
Poate să-ţi ofere ceva
Din strălucirea lui,
Cu rugămintea
Să nu ţi-o iei în cap
Şi să crezi cumva
Că ai soarele la picioare,
Când, de fapt,
În această dimineaţă
Eu ţi-am cules
Un buchet de ultraviolete.

Marius Tucă

[latan.elena]

"Oamenii vin şi pleacă în viaţa noastră ca într-un peron de gară. Sau ca într-un aeroport. Nu, mai bine rămânem la căile ferate. Unii îşi pierd bagajele, alţii şi le uită. Rătăciţi într-o poveste, într-o lecţie. Mă încearcă un sentiment când urcă şi coboară oameni din trenul vieţii. Ieri suflau aburi pe geam, azi nu mai fac nici măcar din mână. Le ajunge privirea sau tăcerea. Mi-e dor de oameni. Sau poate mi-e dor de puterea cu care i-am investit eu. Și tot noi îi mai ținem legați prin lanțul emoțiilor pe cei care au ales să urce în alt tren, în alt vis.
Când pleacă cineva din viața ta te simți ca o cameră din care s-a tot luat câte ceva: tablourile de pe pereți, icoana, mobila, covorul, ceasul etc. Uneori mai rămâne un pat sau un scaun unde, din când în când, acel suflet vine și se mai așează. Rece sau cald. Dar vine și ziua când nu mai vine deloc și îți ia tot. Și scaunul, și patul. Și rămâi pustiu o vreme. Rămâne tăcerea şi amintirea. Aprinzi lumânarea, candela. Îți practici iertările, mulțumirile. Apoi, mai greu sau mai ușor, începi să redecorezi, să reamenajezi. De obicei mai simplu, mai aerisit. Sau devii mai pretențios, mai selectiv. Te bucuri ca un copil sau suferi ca un câine. Visezi ca un adolescent când ai lumea la picioare sau privești ca un bătrân peste care s-a așezat înțelepciunea vieții. Oameni răniți care rănesc. Ori răniți, dar care aleg să iubească, lingându-și rănile pe ascuns. Și apoi muşti din viaţă cu poftă.
Adevărurile se află întotdeauna undeva la jumătate de drum. Nimeni nu are dreptul să judece pe nimeni deoarece nu știe tot adevărul. Oamenii au poveşti pe care nu mă mai satur să le ascult. Niciun om nu seamănă cu celălalt. Fiecăruia îi dă Dumnezeu o întrebare și un răspuns. Uneori anumite evenimente par ca o ultimă filă ruptă dintr-o carte. Acțiuni, aventuri, vise, speranțe rămase în aer. Fără concluzii. Vrem să fim fericiți sau vrem să avem dreptate? Răbdarea de zi cu zi schimbă lumea.
Viaţa este o călătorie unde întâlnim o mulţime de oameni, locuri, întâmplări. Cu braţele inimii deschise, ori un sloi de gheaţă, viaţa tot trece. Oamenii au nevoie să fie ascultați și iubiți. Cu dorul lor, cu povestea lor. Alegeri, lecții. Viața niciodată nu stă pe loc. E o continuă mișcare, creștere sub privirea binecuvântată a lui Dumnezeu.
Dacă ai curaj să spui „Adio”, viața te va recompensa cu un nou „Încântat de cunoștință”. Orice minune ți se poate întâmpla. Ai nădejde! Oare cine e cel mai iubit dintre pământeni?!"

Hrisostom Filipescu




Suferim pentru că nu știm să iubim frumos, bine și curat. Suferim pentru că nu ne-am împrietenit cu timpul. Uităm că la Dumnezeu dreptate înseamnă iertare și iubire nemărginită.
Să învățăm să deschidem cerul cu lucruri mărunte. Când suntem unii în inimile altora întotdeauna o lacrimă curge...

Hrisostom Filipescu

[latan.elena]

Marius Hristescu

Cântând sau ascultând muzică, putem găsi un refugiu într-un loc în care suntem liberi să fim noi înșine. Muzica ne oferă un spațiu sigur în care putem fi autentici și în care putem exprima în mod liber emoțiile și trăirile noastre.

Prin muzică, putem găsi în noi înșine un spațiu sacru, un refugiu în care suntem liberi să fim autentici, să visăm, să explorăm și să ne descoperim adevărata esență. Fie că o cântăm sau ascultăm, muzica ne deschide uși către emoții și trăiri profunde, ne ajută să ne conectăm cu propria noastră umanitate și să ne simțim în viață.

Prin muzică, poți transmite sentimente și trăiri profunde, fără a fi nevoie de cuvinte. Cuvintele pot fi limitate și subiective, iar interpretarea lor poate varia de la o persoană la alta. În schimb, muzica este un limbaj universal, care vorbește direct la nivelul emoțional și ne permite să accesăm o gamă largă de stări și trăiri într-un mod profund și autentic.

[latan.elena]

Bel-Esprit

EMIL CIORAN: „SUNTEȚI BLESTEMUL MEU INDISPENSABIL!”

„PENTRU NIMIC ÎN LUME, sunteți blestemul meu indispensabil!”

Mi (Ni) s-a spus despre Emil Cioran că e un pesimist notoriu, un nihilist- omul care nu a dorit niciodată să lucreze în viața lui și care l-a blamat până în măduva oaselor pe DZEU( total eronat totul!)
Când auzi o astfel de descriere, încerci să stai la distanță și să nu te apropii de ceea ce ți-ar putea cauza vreo cădere nervoasă și bolnăvicioasă înspre depresie.
Însă, ca tot ce se întâmplă în viața asta, adevărul iese la iveală. Așa au ajuns și la mine, din întâmplare, scrierile și citatele dumnealui, umorul său atât de clar și justificat, de un cinism suprinzator și totuși.. atât de profund. Iubirea lui calină și totuși atâta de revoltată împotrivă lui Dumnezeu, percepția vieții într-o formă prea înteleaptă pentru vremurile lui, prea actuală pentru cele în care trăim.
Rugăciunea lui Cioran e cea care m-a copleșit și m-a făcut să văd umanul din el:

„Ferește-mă, Doamne, de ura cea mare, de ura din care izvorăsc lumi. Domolește-mi tremurul agresiv al corpului și descătusează-mă din încleștarea fălcilor mele.
Fă să dispară acel punct negru ce se aprinde în mine și se întinde în toate membranele, născând în arderea nesfârșitului negru al urii o flacără ucigătoare.
Scapă-mă de lumile născute din ură, eliberează-mă de nesfârșirea neagră sub care mor cerurile mele.
Deschide o rază în această noapte și fă să rasară stelele pierdute în ceața deasă a sufletului meu.
Arată-mi calea spre mine, deschide-mi poteca în desișul meu.
Scoboară-te cu soarele în mine și începe lumea mea…”

«Cartea Amăgirilor», Emil Cioran, 1936

Apoi, o glumă a lui, foarte actuală și necesară în zilele noastre, dar care bănuiesc și că, pe vremea lui, în anii 40-50 … a stârnit multe reacții adverse și l-a clasat într-un neînțeles- acest monolog cu el însuși:

„ – Ce faci de dimineață până seara?
– Stau cu mine.”

OMUL CIORAN a fost un visător, o persoană prea sensibilă pentru anii în care a trăit, prea lucidă pentru a fi înțeles de toată lumea, prea în lumea lui. Așa cum recunoștea singur, într-un interviu- scrisul l-a ajutat să nu își iasă din minți, a avut efect curativ pentru sufletul lui; deși sincer, eu tot ce citesc de el de câteva săptămâni bune , nu îmi transmite decât multă lumină, bucurie, căutare și revoltă, care îți permit tot ție cu tine însuți să înțelegi viața, să te înțelegi pe tine.
Cioran a iubit mult ( nici nu avea altfel cum, a fost semn de foc, născut pe 8 aprilie), avea un umor aparte; s-a creat pe sine prin forma gândurile răsturnate pe hârtie, s-a dăruit femeilor și… poate că frumusețea iubirii lui, abia la cei 80 și ceva de ani a fost onorată, prin iubirea ce i-a purtat-o lui Friedgard Thoma.

O iubire care, prin scrisorile celor doi, îți hrănește sufletul. O dragoste platonică și totuși plină de patos, de îndrăzneală, unde sufletul și dorința s-au transpus în scrisori lungi, interminabile, copleșitoare, adevărate, multe cenzurate – chiar si la finalul cărții „PENTRU NIMIC ÎN LUME” -, rămâi cu o întrebare: a mers mai departe relația celor doi, dincolo de ținutul de mână și plimbările pe malurile Senei?
Fiecare cuvânt scris avea viață și ardea.
Când citești despre bărbatul de 86 de ani care iubește ca puștiul de 17 ani, când îți vorbește despre plimbările lor ținându-se de mână, ea pe atunci având doar 35 de ani -, îți dai seama că omul e mereu tânăr în trăirile lui; de altfel, așa cred că suntem cu toții, doar carcasa asta umană simte trecerea timpului- în rest cu toții suntem tineri și strălucim în interior.
Cioran a avut strălucirea și focul lui. Un foc inaccesibil multora, însă, dacă ajungi să îl cunoști, îți dai seama ce minuni de oameni au trăit printre noi, el fiind deschizător de drumuri și pentru asta fiind sancționat în acele vremuri, când a fi altfel și a-ți urma calea, FRAPA.

„În general, toate frazele lui aveau prospețimea sănătoasă a acelor lucruri care trec drept viciate sau cinice, în realitate insă sunt eliberate de tabu-uri, printr-o manevră elegantă. (…) M-am hotărat curând să-i trimit la editură o scrisoare acestui Cioran, despre a cărui viată nu aveam habar”, avea să scrie, mai târziu, Friedgard Thoma.

Iubirea vindecă de plicitiseală, așa cum îi declara Cioran într-o scrisoare iubitei sale. Eu aș mai adăuga că iubirea te face precum copiii – liber, vesel, curios, curajos, plin de idei și creator de viață, căci viața însăși e iubirea:
„În iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înșine, ne incantăm cu voluptătile tremurului nostru erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă și mai profundă cu cât distanța de persoană iubită este mai mare.”
Emil Cioran

Iată și câteva fragmente din cartea ”Pentru nimic în lume – o iubire a lui Cioran”, scrisă de Friedgard Thoma. Și articolul dedicat de Catchy.ro iubirii lor.

„La ora unu acasă, am dormit câteva ceasuri, m-am trezit devreme şi atunci a început chinul. M-am gândit la dumneavoastră şi la tot ce ar fi putut să se întâmple în noaptea de joi…dacă nu v-aţi fi împotrivit. V-am auzit suspinând şi plângând. Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd minţile. Am discutat prea mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeuna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Totul a început de fapt cu fotografia, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Aţi fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinaţie „perversă” pe care mi-o stârneşte trupul Dumneavoastră. Pervers nu a fost cuvântul potrivit. Am vrut să spun arzătoare. Doar sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale. Cred (poate mă înşel) că în dimineaţa asta aş fi mai puţin obsedat dacă aţi fi fost mai binevoitoare cu mine. În definitiv ne cunoaştem de la prima dumneavoastră scrisoare”.
„De când am fost izgonit din Paradis, m-am gândit în fiecare secundă la dumneavoastră şi nu mă pot gândi la nimic altceva. Aş vrea acum să zbor în Patagonia departe, departe de Dumneavoastră, la polul opus. Cu o oră în urmă am găsit cuvântul pe care l-am căutat zadarnic ieri sau azi: Leprosul, asta înseamnă să nu mai fiu cu dumneavoastră, să nu vă mai aud suspinele…”
„Vă mai amintiţi de plimbarea atât de apropiată pe marginea lacului? Din cauza frigului, azi dimineaţă nu era aproape nimeni acolo. Doar eu cu lacrimile mele. Niciodată în viaţă nu am vărsat atât de multe, fără cea mai mică posibilitate de a râde. Nu înţeleg ce caut pe lumea asta în care fericirea mă face şi mai nefericit decât nefericirea. Pentru mine aţi devenit atât de importantă încât mă întreb cum va sfârşi întâlnirea noastră. Aş vrea să evadez cu Dumneavoastră într-o insulă părăsită şi să plâng toată ziua. Acest loc mi-a devenit brusc drag pentru că îl cunoaşteţi şi îl îndrăgiţi. (…) Tot ceea ce mă ţine departe de Dumneavoastră e exil. Trebuie să ajung într-un fel din nou „voios” sau să mă prăbuşesc. Şi totuşi declinul meu datorită Dumneavoastră îmi este necesar şi nesperat”.

„A sunat telefonul. Vreau să sper că aţi sunat Dumneavoastră. Venea de undeva dintr-o lume atât de îndepărată şi atât de apropiată ca – pentru mine cel puţin – dintr-o fericire fără fund. Când am plecat de la telefonul cu vedere spre grădină, m-am gândit la cât de mult mi-aş dori să mor împreună cu Dumneavoastră cu o singură condiţie: să fim puşi în acelaşi sicriu. Fireşte trebuie să fiţi şi Dumneavoastră de acord şi să renunţaţi pe veci la linişte…Aş avea atâtea să vă spun, atâtea lucruri nespuse…”
„Starea de a fi singur era religia mea. Şi, într-adevăr, eu m-am simţit întotdeauna singur – fireşte, cu unele execepţii: cea mai ciudată e cea de acum. Aţi devenit centrul vieţii mele, zeiţa unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire şi nefericire întâlnită vreodată. După ce am vorbit ani în şir cu sarcasm despre asemenea lucruri ca iubirea trebuia să fiu pedepsit într-un fel, şi chiar sunt, dar nu regret”. „Deşi am iubit viaţa pătimaş, am găsit-o totuşi lipsită de sens. Acum mi se pare total lipsită de sens – fără Dumneavoastră”.




Emil Cioran către Friedgard Thoma: "Aş vrea să evadez cu dumneavoastră într-o insulă părăsită şi să plâng toată ziua".

"Vă mai amintiţi de plimbarea atât de apropiată pe marginea lacului? Din cauza frigului, azi-dimineaţă nu era aproape nimeni acolo. Doar eu cu lacrimile mele. Niciodată în viaţă nu am vărsat atât de multe, fără cea mai mică posibilitate de a râde. Nu înţeleg ce caut pe lumea asta în care fericirea mă face şi mai nefericit decât nefericirea.

Pentru mine aţi devenit atât de importantă încât mă întreb cum va sfârşi întâlnirea noastră. Aş vrea să evadez cu dumneavoastră într-o insulă părăsită şi să plâng toată ziua. Acest loc mi-a devenit brusc drag pentru că îl cunoaşteţi şi îl îndrăgiţi”.

La 70 de ani, aflat la Paris, Emil Cioran s-a îndrăgostit nebuneşte, ca un adolescent, de Friedgard Thoma, o femeie de 35 de ani. Relaţia a început prin intermediul scrisorilor şi a continuat ca o pasiune nebunească. După ce a cunoscut-o pe Simone, relaţia a devenit mai mult una prietenească.

În vara anului 1994, cu un an înainte să moară, bolnav şi imobilizat în cărucior, Cioran nu o mai recunoaste pe Friedgard. Cioran a murit în 1995, la două zile după ziua de naştere a lui Friedgard.

Foto: Emil Cioran și Friedgard Thoma. Cel mai probabil la Muzeul Luvru, dat fiind faptul că în spatele lui Cioran se află sculptura "Amore e Psiche" de Antonio Canova.

Sursă foto: https://prumtiersen.typepad.com/journal/page/7/

[latan.elena]

Desenul, pictura și sculptura sunt vehiculele cu care Alan Sakhavarz își împletește imaginația într-o formă de artă. Firul comun al diverselor sale creații este căutarea lui de a înțelege condiția umană și lumea în care trăim.
Uneori, aceste gânduri se reflectă în narațiunile satirice din desene animate și uneori se manifestă în manipulări lirice ale formei umane. Acestea din urmă transmit nuanțe subtile ale momentelor trecătoare din viață.
Sakhavarz este un artist autodidact, născut în Iran, care a lucrat în mediul tensionat al sălilor editoriale din Teheran și a experimentat din prima mână efectele devastatoare ale tulburărilor politice, revoluției și revoltelor sociale în calitate de caricaturist editorial. În ultimele trei decenii, după ce s-a mutat în Canada, s-a impus și ca un pictor desăvârșit al peisajului și al faunei sălbatice din America de Nord. Contextul său a fost întotdeauna o constantă în informarea muncii sale, oferindu-i astfel o capacitate unică de a da formă unor idei uneori de nedescris. Decenii de muncă ca caricaturist politic și jurnalist premiat i-au oferit lui Sakhavarz această abilitate de a se exprima vizual prin lucrările sale lirice și puternic simbolice.


sursa:https://www-artagallery-ca.translate...o&_x_tr_pto=sc

Alan Sakhavarz sculpture

[latan.elena]

Falsă evanescenţă - Mircea Ivănescu

"Dispar tot felul de lucruri în jurul nostru – şi sentimente,
şi fiinţe – şi noi, cei care stăm la mijloc, şi ne uităm
cum pier, şi lasă goluri, şi cum golurile se umplu
ca nişte sticle, cu amintiri care iau forma acestor goluri,
adică a acestor sentimente pierdute (sau numai o aparenţă
a acelor fiinţe care au pierit – pentru că o fiinţă
nu se face din nou din amintiri –) noi cei care stăm
la mijloc rămânem mereu singuri.
Numai că amintirile – ni se pare nouă – ne fac
să uităm cât de singuri, şi încă mai singuri rămânem."

[latan.elena]

Din viață am învățat că pentru fiecare apus de soare, este o zi care răsare.
Pentru fiecare vis care se termină există unul care se naște.
Pentru fiecare usa care se inchide, se deschide unul.
Pentru fiecare iubire care se termină, începe alta.
Pentru fiecare sfârșit, există un nou început.
Pentru fiecare plecare, există o sosire.
Pentru fiecare înfrângere, există o revansa.
Nimic nu se termină atâta timp cât există viață.

Silvana Stremiz

[latan.elena]

„La cer trebuie să te înalți, Astolfo, până pe câmpurile palide ale lunii, unde un imens depozit păstrează în interiorul fiolelor aranjate în rând,poveștile pe care oamenii nu le trăiesc, gândurile care bat odată în pragul conștiință și dispar pentru totdeauna,particulele posibilului aruncate în jocul combinațiilor, soluțiile la care se putea ajunge și la care nu se ajunge niciodată”.

Italo Calvino, „Castelul destinelor încrucișate”

[latan.elena]

„Într-o noapte plină de durere și întuneric,
fii o lumânare care răspândește lumina până în zori.”

Rumi




„Pierde-te,

pierde-te în această iubire.

Când te vei pierde în această iubire,

vei găsi totul.


Pierde-te,

pierde-te.

Nu te teme de această pierdere,

Căci te vei ridica de pe pământ

și vei îmbrățișa cerurile nesfârșite.


Pierde-te,

pierde-te.

Evadează din această formă pământească,

Căci acest trup este un lanț

și tu ești prizonierul lui.

Zdrobește zidul închisorii

și ieși afară cu regii și prinții.


Dispari,

Pierde-te la picioarele gloriosului Rege. Când te vei pierde

înaintea Regelui,

vei deveni Rege.


Pierde-te,

pierde-te.

Evadează din norul negru

care te înconjoară.

Atunci vei vedea propria lumină

la fel de radiantă ca luna plină.


Acum intră în acea tăcere.

Acesta este cel mai sigur mod

de a te pierde. . . .


Despre ce este viata ta, oricum? —

Nimic decât o luptă pentru a fi cineva,

Nimic decât o fugă de propria ta tăcere.”

Rumi