Elena Latan

[latan.elena]

https://www.youtube.com/watch?v=jX7ZFpqMYWU




Constantin Brâncuși

(n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj — d. 16 martie 1957, Paris) a fost un sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană.
Născut la Hobița, Gorj, Constantin era al șaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuși (1833-1885) și Maria Brâncuși (1851-1919).
Prima clasă primară a făcut-o la Peștișani, apoi a continuat școala la Brădiceni. Copilăria sa a fost marcată de dese plecări de acasă și de ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii și birturi.
În Craiova, în timp ce lucra ca ucenic, își face cunoscută îndemânarea la lucrul manual prin construirea unei viori din materiale găsite în prăvălie.
Găsindu-se că ar fi de cuviință să dezvolte aceste abilități, el este înscris cu bursă la Școala de Arte și Meserii din Craiova.
După ce a urmat Școala de Arte și Meserii în Craiova (1894 - 1898) vine la București unde absolvă Școala de bellearte în 1902.
În timpul studenției, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa Bustul lui Vitellius obține „mențiune onorabilă”, Cap al lui Laocoon din 1900 obține medalia de bronz, iar Studiu din 1901 câștigă medalia de argint.
Timp de doi ani, între 1900 și 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, realizează Ecorșeu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz.
Precizia detaliilor acestei lucrări face ca Ecorșeul să fie folosit în școlile românești de medicină, după ce s-au făcut câteva copii; Marcel Duchamp a inclus fotografia Ecorșeului în expoziția organizată la sfârșitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York City.
În 1903 primește prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din București și reprezintă singurul monument public al lui Brâncuși din București.
In Viena pentru o perioadă, timp a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier.
În 1905, la Paris, reușește la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906, când, atingând limita de vârstă, părăsește școala.
Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „La umbra marilor copaci nu crește nimic’’.
Până în 1914, participă cu regularitate la expoziții colective din Paris și București, inaugurând ciclurile Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnișoara Pogany.
În 1914, Brâncuși deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City, care provoacă o enormă senzație.
Colecționarul american John Quin îi cumpără mai multe sculpturi, asigurându-i o existență materială prielnică creației artistice.
Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuși se desfășoară în toată amploarea ei.
Brâncuși participă la cele mai importante expoziții colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Olanda și Anglia.
În atelierul său din Impasse Ronsin, în inima Parisului, Brâncuși și-a creat o lume a lui, cu un cadru și o atmosferă românească.
Muzeul Național de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși, lăsate prin testament moștenire României, dar acceptate cu bucurie de Franța, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, după refuzul României anilor 1950 de a accepta lucrările lui Brâncuși după moartea sculptorului.
In decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din București s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa.
Abia în 1964 Brâncuși a fost „redescoperit” în România ca un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu Coloana (recunoștinței) fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului au fost restaurate.
La moartea sa, în 1957, statul român a refuzat să primească moștenirea lăsată de Brâncuși – atelierul său parizian –, considerându-l pe sculptor un reprezentant al burgheziei decadente.
Atelierul lui Brâncuși a revenit statului francez.


Constantin Brâncuși - Wikipedia





„Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poți să vezi foarte departe.”

Constantin Brâncuși



“Arta trebuie să apropie, nu să depărteze, să umple, nu să sape prăpăstii în bietele noastre spirite şi aşa destul de răscolite de întrebări.
În artă nu trebuie să existe străini.”

Constantin Brâncuşi




“Lumea poate fi salvată prin artă. Artistul face, în fond, jucării pentru oamenii mari.”

Constantin Brâncuși

[latan.elena]

Brâncuși: Arta e o taină – o credință, nu e o formulă

Interviu cu Constantin Brâncuşi realizat de Apriliana Medianu, 6 octombrie 1930



E în București. A venit să aranjeze vreo expoziție? A adus cu el ceva din operele lui? Nu. A venit pentru nepoții lui, ajunși pe băncile universitare. După ce îi va ști cu un rost – se reîntoarce la Paris.
Brâncuși e o mână de om însuflețit. Două fărâme de soare strălucesc în privirile lui de român cu cugetul limpede și drept. A început să încărunțească.
Mai rămâneți mult prin țară?

Să văd copilul ăsta înscris la facultate și plec. Ce să mai fac pe aici?

Dacă nu ați fost niciodată pe la Brebu – duceți-vă acum. Preotul de acolo a colecționat niște pietre interesante.

Le știu. Am fost. Sunt modelate de apă.

Cum și când v-ați gândit să începeți sculptură?

Nu a fost o idee. A fost o necesitate de a mă elibera de mine însumi.

Ce material modelați cu plăcere?

Trebuie să te faci prieten cu materia, să o faci să vorbească în sensul binelui și al frumosului.

A fost o noutate sculptura dumneavoastră. Ați avut multe dificultăți la început?

Dificultățile nu se sfârșesc niciodată.

Cum ați ajuns la formula aceasta a artei? Ce maeștri v-au călăuzit în începuturi?

Nici unul. Toate au pornit din mine. M-am pomenit făcând sculptură. Arta e o taină – o credință, nu e o formulă. Când se face după o teorie e falsă. Trebuie să ne distrugem pe noi, să ne degajăm de toată impertinența omenească. Numai astfel izbutim să descoperim frumosul.

Care a fost prima dv. operă?

Un monument lui Petre Stănescu, la Buzău. O comandă obișnuită, ca orice comandă. Dar era prima mea ciocnire cu responsabilitatea.

Monumentul trebuia să reprezinte o femeie plângând. Cum era să fac o femeie goală într-un cimitir… Am făcut atunci din materia ce mi se pusese la dispoziție o rugăciune.

O interpretare modernă…

Arta nu e nici modernă, nici veche, e artă. Numai că timpul perfecționează spiritul omenesc – și spiritul cere el însuși aceasta. Aud azi vorbindu-se despre tot felul de curente în artă. E un fel de balamuc universal. Arta nu s-a dezvoltat decât în epocile mari religioase. Când sentimentul religios scade urmează o decadență. Tot ce se creează prin filozofie și religie e bucurie, lumină, libertate. Tot ce este pornit în alt sens e lucru pierdut.

Folclorul slujește la ceva?

E singurul care e artă, se face prin el însuși. Toate artele superioare trec pe acolo.

Dacă ați încerca să reveniți în țară definitiv?

Dacă… nu pot să mă întorc. Cine îmi dă mie să mănânc aici? Eu nu pot să mă bat, să dau pe alții la o parte, pentru ca să obțin o lucrare.

Parisul e o cetate universală…

Nu. E târziu acum să mă mai strămut în țara mea. Nu mai am timp să mă afirm.

Americanii pun mare preț pe operele dv.?

Da… prima mea expoziție am făcut-o în Statele Unite la muzeul modern, oficial. Am fost invitat de americanii care veniseră la Paris. Era prin 1912-1913 – o expoziție modernă retrospectivă. Au avut succes lucrările mele.

Dar după război s-a vorbit și de un proces ce ați avut cu autoritățile americane.

Oh, ce s-a mai spus atunci! Că am fost chiar și arestat, și lucrările confiscate.

Se știe că în America arta intră liberă. Trimisesem câteva lucrări ce fuseseră cumpărate. Cei de la vamă au găsit că ele nu seamănă a obiecte de artă și că vreau să introduc clandestin bronz brut. Mi-au impus și o amendă de 50 la sută din valoarea statuilor puse pe cântar. A fost un proces mare care a durat 2 ani. Toți artiștii mari și criticii de artă din America au fost chemați să-și dea avizul dacă e artă, sau nu e artă?

Rezultatul?

Au modificat articolele din lege pentru ca lucrările mele să intre în libertate. Arta mi-a fost recunoscută astfel oficial.
Ce de legende mi-au ieșit atunci! Când am venit în Gorj – cei de la Peștișani se uitau la mine foarte curios (Brâncuși s-a născut în județul Gorj, satul Peștișani).

Tata era cel mai avut, și era om umblat. Fusese pe la Craiova – ajunsese până la București. În sat casele aveau pe atunci un ochi mic de geam și acela acoperit cu hârtie. Cum s-a întors din călătoriile lui prin orașe a introdus o inovație: a pus de s-au mărit ferestrele – făcându-le să se deschidă. După el au făcut și ceilalți. Azi toate casele sunt frumoase – și cu ferestre mari, la Peștișani.

Pictură nu ați încercat? Culoarea nu v-a atras? Numai forma?

Ba da, am multe proiecte de fresce schițate. Dar pentru tot ce mai simt că trebuie să dau în sculptură, mi-ar mai trebui, ca lui Briareu, încă o sută de brațe să pot sfârși.

. . .

Ori cât de profan ai fi în ale artei, privind operele maestrului Brâncuși, încerci întotdeauna emoția misterioasă a infinitului. Cine nu a încercat senzația aceasta în fața „Pasării Măiestre“ – „Pasării în spațiu“ – „Coloanei care se desfășoară în infinit“… Toate, Brâncuși le vede în proporții mari – ireale aproape. Explicând aceasta, brațele lui de muncitor artist schițează un gest larg – privirile ridicate fixează intens și perseverent un punct în spațiu. El vede pasărea măiastră visată, coloana, care se ridică, se ridică.

Această coloană – pe o bază de cel puțin 50 de metri s-ar ridica frumos într-una din piețele Bucureştilor – atât de sărac în statui.

Maestrului Brâncuși nu-i place reclama. Au vrut scriitorii să-i consacre volume. A refuzat. Unul din bunii lui prieteni și admiratori, Paul Morand, l-a omagiat cândva superlativ. Întâmplarea face ca scriitorul și sculptorul să se întâlnească la București astăzi.

„Am refuzat să mi se scrie volume. Orice ieșire pe arenă o consider ca un sfârșit. Și eu mai am multe de spus.“

O doză de optimism confuz și contagios emană din vorba sa.

Se spune că în sângele românesc se amestecă o mulțime de influențe: latine, slave, bizantine – fapt dovedit în producțiile artei țărănești.

„Cel latin însă predomină. E și firesc să fie așa. Legionarii romani erau cei mai tari, ei erau doar învingători – și sunt încă. Moștenirea lor nu s-a putut pierde.“

„Am vizitat Spania, Italia. Ne asemănăm extraordinar. Dintre latini, numai francezii sunt puțin mai deosebiți și dacă ceilalți s-au dezvoltat mai curând decât noi și au o civilizație și artă mai veche – nu suntem vinovați. Toate se petrec astfel în natură. Într-un copac unele fructe se coc mai curând, altele mai târziu – toate au însă același gust delicios.”

„În arborele latin – noi am fost fructul care s-a copt mai târziu.“

„Aci, la hotarul celor două lumi (Occident și Orient) unde suntem așezați – avem un destin mare.“

„De la Slavi n-am prea moștenit multe. În vorbire ne-a rămas acel «î» atât de urât în pronunțare, iar culorile lor sunt tari, violente. Uite la covoarele dinspre vecinii noștri ruși – la desenele lor.“

Maestrul Brâncuși a văzut multe și știe multe. Vorba îi e domoală – cu ascensiuni line de entuziasm – cu sonorități catifelate. Ne despărțim ca după o lungă confesiune.

sursa: https://bucovinaprofunda.com/2021/12...la/#more-20271

[latan.elena]

”Când am înălțat întâia oară o Coloană a Infinitului printre arbori, am văzut-o arzând, clară ca fulgerul vestitor de trăsnet… Dacă izbutisem să sculptez focul, de ce nu pot da chip trăsnetului? Să-l sculptez, descătușând puteri în stare de a zgudui lumea?”



„Realitatea pe care Stâlpul – laolaltă cu celelalte două semne de piatră ale mele – o întrupează este avântul, conştiinţa nunţii ce o sărbătorim cu nesfârşitul univers, dorul ce-i însufleţeşte pe eroi spre absolut.”



„Acesta este mesajul Stâlpului meu, străjuit de Masă şi de Poartă…Să arzi ca o flacără…Să te prefaci în fulger legând cerul cu pământul.”

Constantin Brâncuși

[latan.elena]

Cum arăta o zi din viața lui Constantin Brâncuși

Constantin Brâncuși nu a lăsat vreun jurnal în sensul deplin al cuvântului. În unele dintre scrierile sale găsim informații asupra vieții sale de zi cu zi, dar acestea nu au consistență, Brâncuși menționează rareori evenimente concrete ale zilei, mai mult își așterne gândurile. Prin intermediul colaboratorilor săi putem reconstitui cum se desfășura o zi in viața celui mai mare sculptor al României.




Compozitorul Marcel Mihalovici își amintește: ”Brâncuși își petrecea adesea serile la Teatrul Montparnasse sau la Bobino, unde se dădeau spectacole burlești cu piese ca ”Fecioarele în delir”, ”Edgar, servitoarea ta mă excită” sau ”Morărița lui Juliot”. Îi plăcea mai ales actorul Montehus care se pricepea să se lege de public și să-l ocărască. Îl aplauda încântat pe ”Omul cu barbă” care avea o voce de soprană. Împreună cu prietenii săi, pictorii Soutine și Granovski, făcea atâta scandal de-i dădea afară din sală. Brâncuși venea deseori la cinematograful ”O mie de coloane” unde acompaniam filmele mute, să mă asculte cum cântam la vioară. Era foarte vesel și aproape copilăros în felul în care știa să se bucure de micile plăceri ale vieții. Adora balurile de apași, bâlciurile, balansoarele și ”montagnerusse” care-i aminteau de petrecerile din tinerețe. Bea mult, dar nu se îmbăta niciodată. Când unul dintre prietenii săi cădea beat, îl lua de guler și îl învârtea ca pe sfârlează până ce-l trezea și era în stare să continuie cheful”. De altfel, după o noapte de chef, alături de Raymond Radiguet, în 1921, a făcut o escapădă în Corsica, mica vacanță fiind hotărâtă în ultimul moment.




Atmosfera din atelierul lui Brâncuși a evocat-o sculptorița Irina Codreanu: ”Pe Brâncuși… l-am văzut întâia oară într-un teatru mic de cartier, în rue de la Gaite….unde se reprezentau pe atunci piese cu caracter social într-un stil extrem de popular, piese scrise chiar de unul din actorii trupei cum era odinioară Montehus, l’Ami du Peuple, cum se intitula el în afișe. Brâncuși era mare amator de acest tip de teatru… În seara aceea eram întâmplător acolo cu sora mea Lizica, pe atunci dansatoare, cu scriitorul Kessel și prima sa soție Sanda, româncă și ea, cu compozitorul Mihailovici… I-am cerut să lucrăm cu el. Mai întâi a refuzat, zicând așa glumeață și galantă cum eram, că pe un ucenic el trebuie să-l poată și bate…Ne-a dat porecle de băieți ca să nu spună că a luat fete ca ucenici. Sandei i-a dat numele de Petrică, iar mie pe cel de Costică. Pe Margareta Cosăceanu care venea și ea câteodată să lucreze o chema Mihalache. Veneam dimineața în atelier, măturam puțin și după aceea amestecam argila și o pregăteam în bulgări pentru lucru. Ne arăta cum să mânuim dăltița și ciocanul și când ne loveam peste degete ne spunea:
-Nu-i nimic, așa se prinde meșteșugul!




Către prânz ne spunea:
-Ei flăcăilor, ce mâncăm azi? Trebuie să ne hrănim ca să lucrăm bine.
Gătea chiar el, tăia puiul în două și îl punea la frigare. Și la masă nu lipsea niciodată vinul, pe care-l bea cu poftă și din belșug. După prânz reluam lucrul. Ne-a învățat să poleim bronzul, să cioplim lemnul și piatra…. Ne povestea seara amintiri din vremuri de demult. Era un om simplu, natural, duios și te simțeai bine în preajma lui. Îi plăcea să fie înconjurat de femei frumoase, dar avea un fel de timiditate și de respect pentru frumusețea feminină pe care o idealiza. Pe vremea aceea, se îndrăgostise de o irlandeză tânără, zveltă, frumoasă și mlădioasă, Eileen Lane, care ne cânta melodiile negrilor din America. Brâncuși nu se sătura ascultându-le. Nu putea suferi nedreptatea. Prețuia munca și adevărul. Esențialul pentru el, era să fii împăcat tu cu tine însuți. Era omul catedralelor. Îi plăcea să muncească împreună cu alții și alături de el totul era părea limpede, simplu senin”.




sursa :http://www.istorie-pe-scurt.ro/cum-a...ntin-brancusi/

[latan.elena]

Brâncuşi şi muzica

Constantin Brâncuşi a trăit şi a lucrat aproape şase decenii în „oraşul-luminilor” de pe Sena şi, indiscutabil, a avut contact, direct sau indirect, cu muzica secolului XX.
Marcel Mihailovici, muzician complex, care a avut şansa providenţială de a trăi în intimitatea a doi coloşi, George Enescu şi Constantin Brâncuşi, mărturisea că aceştia, deşi ştiau unul de altul, contacte directe n-au avut. Enescu ştia că Brâncuşi este „unul din rarele faruri ale plasticii mondiale, însă nu-l pătrundea mai mult decât pe Matisse sau Bonard”. Pentru Brâncuşi, George Enescu era „muzicianul erudit şi complicat la al cărui lucru, la a cărui gândire el n-avea acces”, după cum nu avea acces nici la Michelangelo, despre care spunea cu umor: c’est du biftec en delire.
În anul 1905 Brâncuşi făcea parte din Cercul studenţilor români din capitala Franţei împreună cu George Enescu, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, H. Coandă. N. Dărăscu, Camil Resuu ş. a. Să nu fi schimbat vreo vorbă între ei cei doi artişti la întâlnirile lor în cadrul Cercului studenţilor români?
Se pare că marele Brâncuşi s-a apropiat mai puţin de muzica simfonică. O cunoştea în schimb pe cea populară. Era prieten cu folcloristul Constantin Brăiloiu care-i aducea discuri de muzică românească, africană, ungurească. De melodiile româneşti Brâncuşi era realmente încântat. Marele folclorist, Constantin Brăiloiu, l-a iniţiat pe Brâncuşi în anumite direcţii ale muzicii populare; acesta rămânând întotdeauna foarte aproape de ce era popular, fie că era vorba de muzică, de poezie sau altceva. După orele de lucru în atelier frecventa teatrul popular din care îl atrăgea mai ales latura fantastă. La teatru nu uita să ia bilet şi pentru căţeluşa Polaire.
Singurul muzician modern acceptat de Brâncuşi a fost Erik Satie, compozitor de orientare antiwagneriană şi antiexpresionistă care în curbele sale muzicale avea într-o oarecare măsură contacte cu simplitatea liniilor brâncuşiene. Nu s-a dus niciodată la vreun concert în afară de concertele lui Satie. Aşa se face că ideile din Socrate, cioplit în 1922 de Brâncuşi (prin gaura din capul lui trece ştiinţa omenirii) se întâlnesc ideile din Socrate, oratoriul dramatic pe fragmente de Platon, compus de Satie, caracterizat de V.G. Paleolog drept „muzică statuară”. Nu întâmplător, Satie îl poreclise pe Brâncuşi „micul meu Socrate”. Poate fi socotit Brâncuşi un alter-ego al lui Socrate? În studiile de muzicologie sculptura este socotită ca fiind „muzică în nemişcare”, iar muzica „sculptură în desfăşurare”.
Marele sculptor a fost, aşadar, şi un meloman de o anumită structură care a selectat din muzică numai ceea ce s-a potrivit sensibilităţii sale artistice. Pe acel paysan du Danube fără educaţie modernă-el era însăşi expresia naturii sale ce avea o „nobleţe rurală”-îl găsim în Impasse Ronsin l1 din inima Parisului şi în alte ipostaze muzicale: interpret, pedagog, teoretician şi colecţionar de muzică. Se ştie că atunci când era băiat de prăvălie la Ion Zamfirescu din gara Craiovei, din ambalajele mărfurilor aduse a construit o vioară la care cânta melodii populare. De aici a fost îndrumat şi ajutat să meargă la Şcoala de arte şi meserii din Craiova unde-mărturisea el- „s-a născut a doua oară”.
În atelierul de la Paris avea două viori construite de el. Când Erik Satie venea la cină-el pregătea şi mâncări cu mare artă- acesta cânta la vioară melodii româneşti acompaniat la cealaltă vioară de către compozitorul Marcel Mihailovici. Stăteau ore în şir la masă şi consumau licori bahice.
Pentru Brâncuşi era încântător că în astfel de împrejurări nu se vorbea niciodată despre artă. De multe ori, după ce cânta cu vioara, începea să joace ca un urs după dibla lui Marcel spre uimirea şi bucuria lui Satie care se simţea în al şaptelea cer, afirmând cu entuziasm: „Ei bine ,o să mă naturalizez român, fiindcă tot ceea ce este românesc este desăvârşit”.
Ca dascăl la Biserica Română, Brâncuşi a realizat un antifonar în care a notat o gamă inventată de el. Neştiind să citească o partitură, născoceşte nişte semne după care cânta. Antifonarul l-a dăruit prietenului său, compozitorul Marcel Mihailovici.
În atmosfera spirituală a Parisului, marele sculptor avea şi alţi prieteni muzicieni, între care: Ion Croitoru, Dimitrie Cuclin, Teodor Şaliapin, Paul Robeson, Vera Moore, Hanrry Brauner, Maria Tănase…
A cunoscut sau nu Brâncuşi şi muzica clasică? Jaquline Matisse Moner a frecventat atelierul lui Brâncuşi între anii 1919-1951. Sculptorul i-a mărturisit că din toată muzica clasică „l-a iubit pe Mozart, el fiind cel mai firesc şi spontan”.
Părintele sculpturii moderne avea o bogată şi interesantă discotecă cu discuri cumpărate sau aduse cadou de la prieteni. „De la Şaliapin până la cântecele populare, apoi de la Armstrong şi Ellinngton, toate însă colbuite”, aşa cum nota în însemnările sale J. Matisse.
Discoteca brâncuşiană, depusă la Muzeul de Artă Modernă, Centrul „Georges Pompidou”, cuprinde două sute de plăci cu înregistrări celebre din A. Gabrielli, Palestrina, Orlando di Lasso, Monteverdi, Bach, Rameau, Händel, Mozart, cântece liturgice având ca solist pe Şaliapin, melodii greceşti şi altele. Muzica modernă şi contemporană este reprezentată prin Igor Stravinski (La sacre du Printemps & Petruşca), Bela Bartok şi bineînţeles compoziţiile lui Satie, folclor românesc, african şi al altor popoare. Marele artist asculta muzica printr-un gramofon modificat anume de el instalat într-un fel de scorbură de piatră, având o stranie rezonanţă.
În revista de avangardă „Integral”, condusă de pictorul M. H. Maxy (1926), compozitorul şi prietenul său Marcel Mihailovici tipăreşte o pagină cu portative şi note muzicale dedicate artistului. De asemenea, acelaşi M. Mihailovici a compus „Cântece şi jocuri pentru canto şi pian” pe versuri populare din culegerea lui G. Dem. Teodorescu (1924) dedicate sculptorului care iubea cu frenezie muzica şi dansul popular românesc. Interesant, cîntecele şi jocurile pentru canto şi pian n-au fost niciodată ascultate de Brâncuşi. A surâs şi i-a spus lui Mihailovici: „Ştrengarule, îmi faci curte!”
În simplitatea şi modestia lui specific românească, Brâncuşi nu vroia să ştie de glorie, de mondenităţi. Nu-i plăcea publicitatea. Când criticul Florin Velş i-a propus să facă o carte despre el, acesta i-a răspuns prompt: ”Cum asta, ce am murit? Te rog să ieşi domnule. Vei scrie o carte despre mine când voi fi murit”. Lui Brâncuşi îi era teamă de imixtiunea altor arte în munca lui. Îl acceptă pe Joice, îi face portretul, dar nu citeşte decât câteva pagini din „Ulyisses”. Îi plăcea să citească dicţionarele. A rugat pe Marcel Mihailovici să-i cumpere un Larousse. Trăia într-un univers foarte personal, o oază a sihăstriei sale româneşti în Impasse Ronsin din inima Parisului. Un amestec de om primitiv şi de un om extrem de rafinat. De aici şi firea lui contradictorie, interiorizată şi paradoxală.
Cu ecouri sau idei din domeniile fascinante ale Eutherpei, Brâncuşi a realizat o sculptură în marmură pentru mormântul căţelei Polaire, ucisă de o maşină, pe care a numit-o „simfonie neisprăvită”. Nu excludem ipoteza potrivit căreia pianista Vera Moore din Noua Zeelandă, o devotată prietenă a sculptorului, să-i fi cântat acorduri divine din „Neterminata” lui Fr. Schubert sau alte piese din muzica precalsică, clasică, romantică ori modernă.
Pornind de la certitudinea brâncuşiană Eu am făcut piatra să cânte pentru umanitate, socotim că opera sculpturală a lui Brâncuşi este o vastă simfonie cu sensuri şi semnificaţii imortalizate pentru veşnicie. Inspirat din simplitatea spaţială a formelor şi a înţelesurilor filozofice pe care acestea le conţin, Aurel Stroe a compus „Arcade”, iar Tiberiu Olah „Poarta sărutului” şi „Coloana infinitului” (muzică şi balet).
Se ştie cu câtă plăcere a primit propunerea de a realiza Ansamblul sculptural de la Tg.-Jiu. Stăpânit de o deosebită voluptate, Brâncuşi afirma: „Nu vă pot spune cât de fericit sunt să pot face ceva la noi în ţară. Duceţi-vă la noi, în România, să vedeţi oamenii, locurile.. Duceţi-vă să vedeţi ce am putut eu să realizez la Tg.-Jiu…Priviţi până când veţi vedea!”
Meditând în faţa celebrului Ansamblu Sculptural de la Tg.-Jiu, parafrazându-l pe Brâncuşi însuşi, am putea spune: Priviţi până ce veţi auzi ritmurile, melodiile şi armoniile telurice şi astrale ale acestor opere nemuritoare!

Marin I. Arcuş

sursa:https://gorjeanul.ro/brancusi-si-muzica/

[latan.elena]

Foto - Wayne Miller, Magnum Photos. Brâncuși în atelierul de la Paris, 1946. Colorizare: Jecinci



„Am fost trimis şi eu de mic copil la procopseală în lume. N-am pierdut legătura şi nu mi-am scos rădăcinile pentru a umbla năuc pe glob. A profitat şi arta mea. M-am salvat ca om.”

„Anticii spuneau să-ţi iubeşti destinul? Eu mi-am iubit şi nu mi-am părăsit nici o clipă strămoşii şi filosofia lor, a naturalităţii. Nu sunt străbunii destinului nostru?.”

„Împăcarea de sine se instaurează în sufletul tău când te priveşti ca un inel dintr-un lanţ nesfârşit al înaintaşilor şi când nu calci cu o iotă prescripţiile naturalităţii eterne.”

„Ţăranii ştiu, de la mic la mare, ceea ce este bine şi rău. Tablele de valori sunt cuprinse în proverbe, în datini, în doctrina străbunilor şi în filosofia naturalităţii."

Constantin Brâncuși




Altelierul lui Brancusi (1/2) - Artindex

[latan.elena]

“Placerea cu care lucreaza artistul este însasi inima artei sale.”

Constantin Brancusi




"As vrea ca lucrarile mele sa se ridice în parcuri si
gradini publice, sa se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre si
monumente nascute din pamânt, nimeni sa nu stie ce sunt si cine le-a facut - dar
toata lumea sa simta necesitatea si prietenia lor, ca ceva ce face parte din
sufletul Naturii."

Constantin Brancusi




Nu vedeţi, oare, aceşti ochi?...
Profilul acestor doi ochi (uniţi - în Templul sărutului)?...
Aceste emisfere reprezintă Iubirea.
Ce rămâne oare (din noi) în amintirea celorlalţi, după moarte?...
— Numai amintirea ochilor! şi a privirilor! cu care ne-am revelat dragostea,
pentru oameni şi pentru lume.
Ei bine, aceste profiluri ale Porţii sărutului reprezintă
contopirea, prin dragoste, între bărbat şi femeie.

Constantin Brancusi




"Oamenii nu isi mai dau seama de bucuria de a trai, pentru ca nici nu mai stiu sa priveasca minunile lumii."

Constantin Brancusi










Constantin Brancusi




Eu vă vorbesc numai despre acea sculptură care posedă viaţa ei proprie; iar nu despre una care ar avea vreo formă asemănătoare vieţii.
De altfel, întotdeauna: teoriile simple şi pure sunt eşantioane fără de valoare; numai acţiunea contează.

Constantin Brâncuşi

[latan.elena]

https://www.youtube.com/watch?v=DJdN0bOt3Lo




Brâncuși - sculptorul ideilor

”Pasiunea lor a fost ca un arc electric. S-a declanşat fulgerător, ca şi iubirea dintre Salvador Dali şi Gala Diaconov, soţia lui Paul Eluard, de care pictorul a despărţit-o pentru a o lua el de nevastă. Gala i-a devenit acestuia muză inspiratoare pentru tot restul vieţii... Cu Brâncuşi şi Maria Tănase lucrurile n-au avut aceeaşi finalitate. Erau multe lucruri care-i uneau, dar şi mai multe care-i despărţeau. În primul rând vârsta: ea avea 25 de ani, el avea 62. El era îngrozitor de posesiv, ea era structural liberă. Ca şi Brâncuşi, de altfel, pe care nu reuşise nicio femeie să şi-l adjudece. „Maria Tănase avea un tată cobiliţar oltean, născut în satul Bucovăţ de lângă Craiova - povesteşte Petre Pandrea în lucrarea „Brâncuşi, amintiri şi exegeze“. El s-a aşezat ca horticultor la marginea Capitalei, ajungând la oarecare avere, care a îngăduit să-i dea fiicei sale zvăpăiate o îngrijită educaţie şcolară, inclusiv limba franceză, pe care o vorbea excelent... Maria ştia de frica lui Moş Tănase până la moartea lui, o frică amestecată cu iubire şi veneraţie. A fost singurul bărbat de care i-a fost teamă şi pe care l-a iubit cu stimă. De ceilalţi nu i-a fost nici frică, n-a avut nici stimă şi nici nu i-a prea iubit, cu excepţia lui Brâncuşi, de care s-a îndrăgostit cu patimă“. Originea oltenească era, aşadar, unul dintre lucrurile care i-a unit. Erau din acelaşi aluat sau, mai bine zis, din aceeaşi piatră. Probabil de aceea a fost o dragoste cu scântei. “Când te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru câte o Pasăre Măiastră!”. Aşa îi zicea Brâncuşi, la început. Iar după un an, când relaţia lor era pe ducă, tot el o făcea „bocitoare”. În primăvara lui 1939 au fost împreună la New York, la o mare expoziţie internaţională la World Fair. Maria Tănase a avut atunci un succes fulminant, mai aleas după ce i-a cântat lui Franklin Roosvelt, preşedintele de atunci al SUA, piesa „Ţine, Leano, curu’ zvelt!” (sau „Ţine, Leano, cu Roosvelt!”, depinde ân ce „cheie” vrei să citeşti). În acelaşi an, Maria şi „neica Costache” s-au despărţit. Cu toată dragostea pe care i-o purta, Maria Tănase nu a mai putut suporta ironiile iubitului ei şi l-a părăsit. „Neica Costache afirma, în final, obosit, că nu-i place cântecul Mariei Tănase, care nu cântă, ci doar boceşte («Nu-i o cântăreaţă, bă, ci o bocitoare!»)... Voia s-o scoată din cadrul şansonetelor naţionale. O numea o Casandră antică, o plângătoare profesionistă, ajunsă bună pentru zaiafeturi de trântori. «Locul ei predestinat se află la înmormântări, iar nu la ospeţe. Să încerce să cânte la Opera cea Mare din Paris sau la Opera din Bucureşti» - povesteşte Petre Pandrea în lucrarea sa. Zvăpăiata cântăreaţă l-a iubit însă pe Brâncuşi toată viaţa. Şi continuă Petre Pandrea: „Maria Tănase l-a plâns cu lacrimi fierbinţi şi în bocete adevărate. După câteva luni de durere s-a dus la arhitectul Octav Doicescu şi l-a implorat să-i facă planurile pentru o şcoală de muzică folclorică la Târgu Jiu. Dorea să se aşeze acolo pentru ultimii ani ai vieţii sale agitate şi să crească generaţii noi de cântăreţe, de fetiţe aduse de pe plaiurile provinciei natale, la început“.

sursă citat: mironmanega.blogspot.com
sursă foto: https://newsteam.ro/.../constantin-brancusi-si-maria...




https://www.google.com/search?q=Br%C...hrome&ie=UTF-8





Constantin Brâncuși, 146 de ani de la naștere. Ce mânca, de ...

[latan.elena]

"Opera de arta trebuie sa fie creată ca si o crima perfecta - fara pata si fara urma de autor"

Constantin Brancusi







Brâncuși cu prieteni în 1925. De la stânga la dreapta: Lizica Codreanu, sufrageta britanică Ethel Moorhead, Brâncuși, Irina Codreanu și poetul american Ernest Walsh. Moorhead și Walsh erau directorii revistei de artă The Quarter, apărută la Paris în 1925. În același an, unul dintre suplimente i-a fost dedicat lui Brâncuși. Sursă: Sanda Miller " Constantin Brâncuși" ed. Litera





Brâncuși - sculptorul ideilor

https://www.facebook.com/gorjBrancusi/photos

[latan.elena]

https://www.youtube.com/results?sear...3%A2ncu%C8%99i




“Duceţi-vă la noi, în România, să vedeţi oamenii, costumele, locurile. Duceţi-vă să vedeţi ceea ce am putut să realizez eu, la Târgu-Jiu!”

Constantin Brâncuși




''Eu am făcut piatra să cânte pentru omenire.''

“Arta trebuie să apropie, nu să depărteze, să umple, nu să sape prăpăstii în bietele noastre spirite şi aşa destul de răscolite de întrebări. În artă nu trebuie să existe străini.”

Constantin Brâncuşi













“Am impresia că viața oamenilor se desfășoară pe o bază greșită. Există o gravă neînțelegere în punctul de pornire. Oamenii nu recunosc minunea pe care o constituie viața însăși, globul acesta pământesc care se învârtește în haos și îi poartă în mersul lui prin veacuri.
Ceea ce le lipsește oamenilor din vremea noastră e dimensiunea cosmică, sentimentul acesta al aventurii spiritului, dincolo de realitatea aparentă.
Oamenii actuali nu au antene pentru a pătrunde în realitatea adevărată, în singura realitate care contează. Se lasă amăgiți de aparențe și se opresc la ele. Nu merg mai departe. Pentru că îi împiedică această stupidă nevoie de securitate care taie aripile aventurii și care ferecă spiritul în închisoarea conformismului.
Întotdeauna, ceea ce m-a susținut a fost bucuria. În cele mai grele împrejurări ale vieții, am știut s-o găsesc în drumul meu. Mergeam cântând. Știam că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Și nimic nu mă oprea. Pe acest sentiment al minunii pe care o reprezintă viața, al bucuriei, e clădită toată opera mea.”

(Constantin Brâncuși - octombrie 1938, Conversații cu Ionel Jianu).




„Pentru ca Stâlpul să prindă viață, trebuia jertfit ceva. M-am sacrificat, dându-mă trup și suflet lui.

Stâlpul Nesfârșitului este negarea Labirintului. Stâlpul Nesfârșitului l-am conceput într-un elan de bucurie. Am năzuit să umple bolta cerului. Am lucrat mult la el, o viață întreagă. Am sacrificat totul, ridicându-l ca să-l fac scară a cerului…

Eu aș vrea să creez așa cum respir. Află că elementele din care mi-am alcătuit Stâlpul nu sunt decât ritmul respirației ce întovărășește bătăile inimii.

Stâlpul meu nu e altceva decât viața pulsând în om, fie el nou-născut, vreun erou în clipa dăruirii sau chiar viața mea sau a oricărui simplu pietrar.

Am pus în mâna omului o formă concretă, un semn care să reprezinte însuși elanul, respirația care-l însuflețește, o adevărată scară spre cer. (…) Acum sunt foarte aproape de bunul nostru Dumnezeu – n-am decât să întind mâna și să-l prind.”

Constantin Brâncuși







De câte ori m-am apucat de vreo operã aveam sentimentul cã un absolut se exprimã prin mine.
Eu am fãcut piatra sã cânte - pentru Umanitate.
Acum, la bătrâneţe, văd că, în fond, Masa tăcerii este o altă, o nouă Cina cea de taină... Linia Mesei tăcerii... vă sugerează curbura închisă a cercului, care adună, uneşte şi apropie...

Constantin Brâncusi














''Dumnezeu este pretutindeni și simți asta când uiți cu desăvârșire de tine însuți, când te simți umil și când te dăruiești. Eu mă aflu acum foarte aproape de bunul Dumnezeu și nu îmi mai trebuie decât să întind o mână înspre El, ca să Îl pipăi! Nu mai sunt demult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup... mă aflu printre lucrurile esențiale. Îl voi aștepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu.''

"Mor cu inima întristată pentru că nu mă pot întoarce în țara mea"

Constantin Brâncuși




“Am făcut şi eu paşi pe nisipul eternităţii.”

Constantin Brâncuşi, patriarhul sculpturii moderne, pionier al modernismului.

19 februarie 1876 , Hobița, Gorj – 16 martie 1957, Paris.