Elena Latan

[latan.elena]

Nimic nu este mai dur decât o piatră și nimic mai moale decât apa.
Cu toate acestea, apa moale sapă piatra tare.

Publius Ovidius Naso





https://www.momondo.ro/discover/top-10-cascade-romania

[latan.elena]

"Învață să-i vezi pe ceilalți așa cum sunt cu adevărat.
Dacă îi vezi pe alții așa cum sunt cu adevărat, fără să iei nimic personal, nimic din ce spun sau fac nu te poate răni.
Chiar dacă mint, e în regulă. Mint pentru că le e frică să nu afli că nu sunt perfecți. "

Don Miguel Ruiz

[latan.elena]

Am 80 de ani, dar vă asigur - vouă care sunteți mult mai tineri - că atunci când veți ajunge la vârsta mea nu veți simți nicio diferență. Diferența vine și o simți doar când nu trăiești, când nu iubești viața, când nu mai vrei să faci ceva nou. Dar dacă rămâi ancorat și te agăți de frumusețea prieteniei, iubirii, muzicii, mării și poeziei, viața îți oferă mereu surprize.

La vârsta mea se simte salcchi, sigur, dar în spirit nu e nicio diferență. Dragostea nu se schimbă niciodată. Când cineva se îndrăgostește, vârsta nu contează. Reflecția fizică și schimbarea puterii sexuale, dar din punct de vedere emoțional poate că dragostea este și mai puternică la 50 sau șaizeci de ani. Am văzut și întâlnit oameni care s-au îndrăgostit la șaptezeci de ani, dar cu adevărat îndrăgostiți. De acea iubire pe care atunci când celălalt îți duce dorul doare. (... )

De asemenea, cred că mentalitatea unui copil de cincizeci de ani este mai dotată să înțeleagă implicațiile, metaforele și adevărul emoțiilor cântărețului. Bătrânețea nu este sinonimă cu înțelepciunea. Cu toate acestea, este mai ușor pentru anii '50 să fie instruiți cultural, mai echipați. Îmi place mult să cânt în fața unor oameni care au peste patruzeci sau cincizeci de ani pentru că au dispoziția de a se scufunda în ceea ce aud și se creează o empatie puternică.

Robert Vecchioni




''pentru poetul care nu poate cânta
pentru muncitorul care nu mai are treaba lui
pentru cineva care la douăzeci de ani moare
într-un pustiu ca într-o

și pentru toți băieții și fetele
care apără o carte, o carte adevărată,
atât de frumoasă. a striga în piețe
pentru că ne omoară gândurile;

pentru nenorocitul care e mereu la soare
pentru lașul care își ascunde inima
pentru amintirea noastră aruncată în vânt
de acești domni ai durerii''

[latan.elena]

Ștefan Luchian - Wikipedia

La 1 februarie 1868, la Ștefănești, Botosani se năștea Ștefan Luchian ( d. 28 iunie 1916, București, România), unul dintre cei mai mari pictori români, supranumit poetul plastic al florilor.Cu o vocație declarată încă din școala primară, l-a avut în perioada de formare ca maestru nedisputat pe Nicolae Grigorescu. Educația plastică și-a început-o la Școala de Belle-Arte, dar a fost completată la München și Paris.

Prin opera sa, Luchian s-a dovedit a fi o personalitate artistică originală, afirmându-se cu o pictură generoasă, vibrantă și care, prin paleta sa cromatică plină de lumină, prin poziția artistică înnoitoare, precum și printr-o scânteietoare expunere a limbajului, a reușit să transmită privitorului un mesaj umanist de mare calitate.

A reușit să fixeze în memorie „splendorile scânteietoare” ale peisajului românesc, pe care l-a redat într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate și de finețe, de sinteză cromatică și arhitecturală a formelor, de colorit strălucit și delicat totodată.

Cu o stare materială precară și bolnav de scleroză multiplă după 1900, a ajuns să picteze țintuit în fotoliu și cu penelul legat de încheietura mâinii. În această perioadă în care și-a concentrat toată energia creatoare, toată pasiunea pentru natură și toată dragostea pentru viață și pentru frumos spre pictarea florilor, Luchian a alăturat tehnicii uleiului, pentru peisaj și pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care a ajuns la o măiestrie neegalată.

Bătălia pictorului Luchian cu prejudecățile lumii

„Este între morți și cadavre o deosebire, cadavrele continuă să moară și morții încep să trăiască. […] Neașteptând să-i cotropească anchiloza reumatismelor sentimentale și diabetul psihologic, de care suferă, sub pretext de rafinament și cumințenie obeză, inspirația și valoarea marelui partid economic și de bursă al turmei oficiale de pictori, părăsită de dânșii, înlăturând cadavrele din drumul lor, artiștii grupați sub steagul agil al Artei române s-au asociat însă cu un mort, cu cel mai tânăr, mai viu și mai revoluționar dintre morți, cu Ștefan Luchian, sfântul și mucenicul picturii românești”, scria cu elan Tudor Arghezi în prefața catalogului la expoziția grupului Arta română, din primăvara anului 1920. În acel an, se făceau patru ani de la moartea pictorului, cel supranumit cu afecțiune poetul plastic al florilor.

Pictorul în trei etape ale vieții, în anii 1900, 1905 și 1910 ; Sursa: Wikipedia

Născut într-o așezare din Moldova, în 1868, într-o familie avută, Ștefan a simțit de timpuriu chemarea penelului, mai mult ca pasiune, nu neapărat ca profesie.
Când avea cinci ani, familia s-a mutat în București, unde părinții lui au cumpărat o casă pe strada Popa Soare din pitoreasca mahala Mântuleasa.
Aici, se bucura de grădinile încărcate cu flori ale oamenilor și se întrista când le privea, la sfârșit de toamnă, cum păleau și mureau.

În 2010, tabloul „Maci” a fost vândut cu 132.000 de euro ; Sursa: Historia

„Dacă aş fi pictor, aş păstra macii pe pânză. Şi nu numai macii, ci şi celelalte flori, care-şi pierd culorile, când sunt presate în ierbar”, spunea.
La vârsta copilăriei, a primit de la o mătușă ca dar de Paște „o stea cu acuarele d-acelea proaste”: „Mama îşi bea cafeaua afară, în pridvor. Eu, ca un diavol, m-am strecurat în odaia de musafiri. O uitase descuiată. M-am aşezat la un perete şi dă-i, şi dă-i! Îmi pusesem în gând s-o fac pe Safta, bucătăreasa noastră. Mă, şi era urâtă! Biata mama, ce mai întindea de noi…”
Cu toate că nu a fost un elev silitor, la desen nu avea concurență: „Făceam desenul la toată clasa, pe treizeci de gologani. Atât era tariful”.
După moartea tatălui, mama lui a crezut că i-a hotărât destinul: Ștefan va fi militar ca și tatăl său. Nu dorea să fie pictor, deoarece credea ea, nu e o meserie bănoasă. L-a avut ca exemplu pe tatăl soțului ei, tot pictor, care a ajuns sărac și nevoit să colinde sate ca să zugrăvească biserici pentru câțiva bănuți.

Păstorița, 1893; Sursa: Wikipedia

Așa că, l-a înscris pe băiat la Școala de Infanterie, însă, la examen, lui Ștefan, care nu se vedea chip militar, nu i-a fost greu să convingă comisia de examinare să-l pice. În acest fel, s-a înscris la Școala de Belle Arte, apoi a mers și a studiat la școli de artă din München și Paris.
În primii ani, când încerca să se facă și el cunoscut prin arta lui, scria Gabriela Rus, într-un studiu dedicat pictorului, Luchian a suferit imens pentru că nici colegii, nici ziariștii care vorbeau despre munca lui nu l-au înțeles și făceau afirmații de genul „un artist poate fi mai mult decât un pierde-vară, care lucrează la voia întâmplării”. Într-un articol din ziarul „Naționalul” din 1894, era numit „un leneș distins”.
Chiar dacă nu l-au fericit asemenea remarci, artistul a știut că va trebui să muncească mult mai mult și pentru a pune capăt unor asemenea prejudecăți.

Mahalaua Dracului, 1898; Sursa: Wikipedia

Jurnalistul N. Petrașcu a fost primul care a observat și a scris în 1894 un articol despre prospețimea picturii lui Luchian: „Dacă e în lumea noastră o boală generală ce s-a întins și ne cuprinde, e boala tristă a platitudinii, a banalității corecte, reci și mute… Când se întâmplă de întâlnești un om cu o notă originală în viață, în gândire, în artă, te simți impresionat extraordinar. Simți răcoarea pe care ți-o dă dimineața zilei, ai impresia primăverii, ești în iluzia fericirii ce ți-o desfășoară închipuirea copilăriei”.
Poetul și criticul de artă Alexandru Bogdan-Pitești, care a susținut și promovat intens arta lui Luchian, a legat o prietenie cu pictorul și i-a oferit multe sfaturi constructive. El a scris numeroase articole în care și-a arătat entuziasmul față de pictura lui Luchian, spunând că, din generația lui, „extrem de banală”, a avut cea mai puternică personalitate.
„Suflet duios, inimă de poet, el este cam rebel tehnicii savante după un anume calapod… în operele sale este o mare intensitate de viață… La el, niciodată un tablou nu este o minuțioasă descripție a naturii… pentru el, arta nu este o simplă reproducție a vieții. El caută să puie în ceea ce face ceva din el, din sufletul lui, din ceea ce simte, fie o idee fie o senzație. Are o viziune încântătoare a naturii, dar întotdeauna adaugă la aceasta și nota sa personală, simțirea sa.”

Sălciile de la Chiajna, 1905; Sursa: Wikipedia

Scriitorul elvețian Léo Bachelin, care în 1889 a venit în România și a ocupat funcția de bibliotecar al regelui Carol I, spunea că „Luchian încorporează lumina în culoare”.
Din 1901, primele semne de boală s-au făcut simțite. Bătălia pe care pictorul a dat-o pentru a îndura suferințe, lipsuri, tristeți, s-a simțit în lucrările lui din care răzbatea bucuria în fața naturii, cum nota Ștefan Dițescu în cartea Luchian.
Timp de aproape un sfert de veac a trăit modest, în cartierele sărace ale Bucureștiului, nevoit să se mute mereu și să înfrunte mizerie, frig și, ceea ce durea și mai rău, indiferența contemporanilor care spuneau că arta lui nu producea nimic și, în urma vreunei expoziții, nu câștiga mai mult ca un „lampagiu de la primărie”.
Bolnav, și-a păstrat totuși voioșia și optimismul și, ieșit din spital, era fericit că poate să picteze în continuare și nu era totul pierdut.

Flori de primăvară; Sursa: Wikipedia

În martie 1904, a avut o lucrare la expoziția Tinerimii artistice, pe care a vizitat-o și Nicolae Grigorescu. Tot Grigorescu i-a cumpărat acel tablou și, impresionat, acesta a exclamat: „În sfârșit am un urmaș!”, dar nu un epigon.
În ultima lună din acel an a avut prima expoziție personală în București, cu 50 de lucrări. În urmă cu doi ani îi spunea bunului lui prieten, critic și colecționar de artă, Virgil Cioflec, într-o scrisoare: „Ca să vinzi pictură, fie în București sau aiurea, îți trebuiesc multe! Să fii introdus, să ai cunoștințe bune, să ai reputație și eu din toate astea nu am nici una” .
Mai nimeni nu a fost să-i vadă expoziția, ceea ce l-a făcut pe Virgil Cioflec să scrie: „Nepăsarea aceasta este o ofensă, un act de nedreptate față de un artist de valoare, bolnav și sărac, ce nu a umblat niciodată după milogeli”.
Tot el a povestit acel moment sfâșietor pentru artist: „Încărcăm tablourile să le ducem îndărăt. Pe-o dimineață tristă de iarnă, amândoi pășim după sanie, cu capul în pământ. Acasă, le răzimăm de zid, cu fața la perete. Babacu, prăpădit, foarte abătut, se suie-n pat, cu paltonul pe el. Întins pe spate, cu mâinile pe după ceafă, se uită fix în tavan. Geamurile sunt înghețate. În sobă, două crâmpeie de lemne sâsâie, încearcă să s-aprindă. Se face o tăcere lungă dureroasă.
– O să intru iar în spital…
Două lacrimi mari, ca două boabe, îi scapă printre pleoapele grele, peste obrajii nemișcați, palizi.”

După ploaie la Moinești, 1909; Sursa: Wikipedia

Din 1909, nu s-a mai putut mișca, avea picioarele paralizate și o vedere tot mai slabă. A continuat însă să picteze. Singurul care i-a rămas mereu alături a fost Virgi Cioflec, cel care l-a sprijinit și material.
Spre sfârșitul vieții, când nu mai putea să meargă în mijlocul naturii și să picteze peisaje, florile i-au înviorat viața: „… pentru el, floarea vine ca un mesaj al acestui pământ, care rodește și cântă departe de fotoliul lui și înăuntrul câtorva buchete de mac și micșunele, îi geme sufletul întreg, dornic de ape, de ceruri, de drumuri…”, scria Tudor Arghezi. Ultimele lui flori le-a pictat cu penelul legat de încheietura mâinii și cu ajutorul unor nepoți.
În 1915, a avut ultima lui expoziție personală. Dintr-o dată, toată lumea a descoperit pictura lui Luchian și părea să-l admire. Deși tot mai bolnav, a avut puterea să primească acasă bucuros pe oricine. Negustorii și amatorii de artă veneau tot mai des la pictor și tablourile lui au intrat, cum scria Tudor Arghezi, care l-a vizitat deseori pe pictor, „în casele în care artistul nu putuse să șadă”.

În Valea Hânganilor, Complexul Muzeal Moldova – Muzeul de Artă Iași; Sursa: Wikipedia

Înainte de a muri, vechiul lui prieten, Virgil Cioflec, i-a făcut o bucurie imensă. Luchian iubea muzica lui Enescu și a mers deseori la concertele acestuia. Imobilizat, regreta că nu mai putea să se bucure de muzica lui Enescu. După un concert, Virgil Cioflec l-a rugat pe George Enescu să-i facă o vizită lui Luchian. Au mers atunci împreună la locuința pictorului și George Enescu a cântat doar pentru pictorul Ștefan Luchian timp de două ore.
Gestul lui George Enescu a fost, scria Petru Comănescu, în cartea Ștefan Luchian, darul celui mai mare liric al muzicii noastre făcut celui mai liric dintre pictorii noștri și care i-a înviorat pentru multe zile sufletul.

Pictorul Luchian

În zorii zilei de 28 iunie 1916, pictorul Ștefan Luchian a încetat din viață. Virgil Cioflec a scris primul studiu monografic al pictorului Ștefan Luchian. După moartea prietenului său, el și Tudor Arghezi au scris o serie de articole pentru a-i promova arta și au organizat numeroase expoziții cu lucrările artistului.
După mai mulți ani de la moarte, Ștefan Luchian a început să fie prețuit la adevărata lui valoare artistică. În mare parte, tablourile lui se află în patrimoniul muzeal. În 2013, un tablou al pictorului s-a vândut cu 300.000 de euro, un record pe piața românească de artă.

Sursa:https://editiadedimineata.ro/batalia...ecatile-lumii/

[latan.elena]

Și eu fur viața asta.
Fur zilele, orele, clipele.
le fac ale mele...
Ca să nu se piardă nimic...
Cânt imnuri de dragoste..
Și pasesc în lume.
Sunt incantata de tot ce ma inconjoara....
Și mă asigur că tot ce îmi este luat,
vine la mine într-un mod diferit...
Și sunt în viață

Raffaella Abategiovanni

[latan.elena]

"Primul nivel de cunoaștere este să știi să taci,
Al doilea este să știi să exprimi multe idei cu puține cuvinte,
al treilea este sa stii sa vorbesti fara sa spui prea mult si rau..''

"Trebuie să vorbești doar atunci când ai ceva de spus, care merită cu adevărat, sau, cel puțin, valorează mai mult decât tăcerea".

Hernan Huarache Mamani

[latan.elena]

"Cuvântul este un suveran puternic, pentru că cu un corp foarte mic și complet invizibil duce la împlinirea unor lucrări profund divine."
De fapt, are virtutea de a tăia frica, de a îndepărta durerea, de a infuza bucurie și de a intensifica compasiunea. "

Georgia (485-375 î.Hr., Comentaria Elenei


https://it-m-wikipedia-org.translate.goog/wiki/Encomio_di_Elena?_x_tr_sl=it&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl= ro&_x_tr_pto=sc

[latan.elena]

''Suntem cu toții vizitatori
in acest timp și in acest loc.
Noi doar trecem prin ele.
Treaba noastră aici este să observăm.
Invațăm, creștem și iubim.
După aceea ne vom întoarce acasă.”

(Proverb aborigen australian)

[latan.elena]

Vita con Lloyd

"Lloyd, știi cum să construiești o relație de dragoste? "
"Cred că cel mai important lucru este să punem o bază rațională solidă, domnule"
“Unde să le arunc, Lloyd? "
“Prin fereastră, domnule”
"Ce zici de dragoste, Lloyd? "
"Nu vă faceți griji, domnule. Dragostea poate zbura"
"Mulțumesc, Lloyd"
"Vă așteptăm cu drag domnule"

[latan.elena]

Și mai presus de toate, urmărește cu ochi strălucitori întreaga lume din jurul tău pentru că
cele mai mari secrete sunt întotdeauna ascunse în locurile cele mai puțin probabile.
Cei care nu cred în magie nu o vor găsi niciodată.

Roald Dahl