„Pădurile vor păstra întotdeauna secretele tale, căci pentru asta sunt pădurile.Pentru a separa și a ascunde lucrurile.
A proteja, a mângâia, a ține, a învălui, a demonstra, a încetini, a ține, a învăța. mergeți la copaci pentru a vă explora întrebările și visele.
Du-te la copac pentru a dori și a căuta. Lumea te va asculta în timp ce mergi, privești, înmoaie și respiri.”
Victoria Erickson
Constantin Rotar
Ultima modificare făcută de latan.elena; 17.01.2023 la 17:51.
Muzica este vibraţia iubirii pe înţelesul fiecărei inimi.
Ioan Gyuri Pascu
„Există un exercițiu puternic, foarte simplu, pe care am început să-l folosesc cu mulți, mulți ani în urmă.
Oricine îl întâlnesc pe drum, fie că este o persoană sau o insectă, primul gând pe care îl trimit este:
Îți doresc fericire.”
Richard Gere
N-am deloc simţul timpului şi sunt un visător.
Sunt mai tânăr decât am fost o dată. Pe plan intern. Mai puţin conştient de sine. Mai puţin nesigur.
Adevărul este că ne putem schimba. Ne putem schimba noi ca persoane. Putem schimba modul în care gândim. Ne putem schimba modul în care iubim. Şi Universul se poate schimba.
Se spune ca batranetea este varsta apusului. Poate. Insa exista apusuri pe care toata lumea se opreste sa le admire.
Richar Gere
''Tandrețea nu se exprimă în cuvinte, ea este tăcută și demonstrativă: o îmbrățișare protectoare, un gest afectuos de apreciere, o mână pusă peste a ta la durere, o mângâiere plină de compasiune la nevoie sunt gesturi tăcute, valoroase și atât de necesare. În marea spaimă de singurătate din care apar fricile noastre existențiale, durerea și spaima de abandon, gesturile tandre și afecțiunea celor de lângă noi valorează mai mult decât o mie de cuvinte rostite. Ele îți demonstrează că pentru cineva exiști și contezi, iar asta îți dă puterea să mergi mai departe.''
http://www.sfatulbatranilor.ro/.../22696-Despre-tandre%C8...
„Pentru cineva ești un exemplu, o greșeală, un oximoron, un dar, o poftă, un regret, o fantezie, o utopie, o necesitate,
o ukronie, o dorință, o invidie, o nostalgie. Nu-ți dai seama, dar în fiecare zi ești un nomad inconștient, rătăcind printre gândurile oamenilor. "
Michelangelo Da Pisa
''O să-ți spun ceva, gândurile nu sunt niciodată sincere.
Emoțiile, sunt.''
Albert Camus
"Valoarea vieții poate fi măsurată în funcție de câte ori sufletul a fost profund mișcat. "
Soichiro Honda
''În creier există o zonă specială pe care am putea-o numi memorie poetică care înregistrează tot ce ne fascinează sau ne mișcă, adică ne face viața frumoasă. "
Milan Kundera, Insuportabila uşurătate a fiinţei
Codrin Anton
În spatele unei femei grozave sunt ierni nesfârșite.
Anii se numără în primăvară, dar maturitatea se măsoară în ierni.
Și înveți de la copaci, că copacii sunt nebuni să se dezbrace când e frig, dar nu, abandonează ceea ce este de prisos, devin obiecte și așteaptă.
Și înveți de la aricii de mare care se închid și spinii ies, nu înăuntru.
Înveți că letargia nu este o alergie la iarnă, înveți letargia ca o pauză plină de viață și melancolie.
Enrica Tesio
Dino Buzzati – Invitații de prisos
Mi-aș dori să vii la mine într-o seară de iarnă și, înghesuiti în spatele geamului, privind singurătatea străzilor întunecate și înghețate, să ne amintim de iernile basmelor, în care trăiam împreună fără să știm.
De fapt, tu și cu mine am trecut pe aceleași cărări de zâne, cu pași timizi, am străbătut împreună pădurile pline de lupi, iar aceiași genii ne-au spionat din smocuri de mușchi suspendate de turnuri, în mijlocul fluturat al corbilor.
Împreună, fără să știm, de acolo poate că am privit amândoi spre viața misterioasă care ne aștepta. Acolo au palpitat pentru prima dată în noi dori nebunești și tandre.
«Îți amintești?», ne vom spune, îmbrățișându-ne cu blândețe, în camera caldă, și-mi vei zâmbi cu încredere în timp ce afară cearșafurile scuturate de vânt vor scoate un sunet mohorât.
Dar voi – acum îmi amintesc – nu cunoașteți poveștile străvechi ale regilor fără nume, căpcăunilor și grădinilor fermecate. Niciodată nu ai trecut, răvășit, pe sub copacii magici care vorbesc cu voce omenească, nici nu ai bătut la ușa castelului pustiu, nici n-ai mers în noapte spre lumina îndepărtată și îndepărtată, nici nu ai adormit sub stelele Orientului, leagănat de o pirogă sacră.
În spatele paharului, în seara de iarnă, probabil că vom tăce, eu pierzându-mă în basme moarte, tu în alte leacuri necunoscute mie. Aș întreba: „Îți amintești?”, dar nu ți-ai aminti.
Aș vrea să mă plimb cu tine, într-o zi de primăvară, cu cerul cenușiu și încă câteva frunze bătrâne de anul trecut târâte pe străzi de vânt, în cartierele suburbane; și că era duminică.
În astfel de districte apar adesea melancolie și gânduri mari; iar în ore date poezia rătăcește, unind inimile celor care se iubesc. Mai mult, se nasc speranțe care nu se pot spune, favorizate de orizonturile nesfârșite din spatele caselor, de trenurile care fug, de norii din nord.
Ne vom ține de mână și ne vom plimba ușor, spunând lucruri prostii, stupide și dragi. Până când se aprind lămpile stradale și din casele mizerabile ies poveștile sinistre ale orașelor, aventurile, romanele mult râvnite. Și atunci vom tăce, ținându-ne mereu de mână, pentru că sufletele vor vorbi între ele fără un cuvânt.
Dar tu – acum îmi amintesc – nu mi-ai spus niciodată lucruri nesimțite, stupide și dragi. Nici nu poți deci să iubești acele duminici pe care le spun eu, nici sufletul tău să-mi vorbească în tăcere, nici să recunoști la momentul potrivit vraja orașelor, nici speranțele care coboară dinspre nord.
Preferi luminile, mulțimea, bărbații care te privesc, străzile în care se spune că se găsește norocul. Ești diferit de mine și dacă ai veni în ziua aceea la plimbare, te-ai plânge că ești obosit; doar atat si nimic altceva.
De asemenea, mi-ar plăcea să merg cu tine vara într-o vale singuratică, râzând continuu de cele mai simple lucruri, să explorez tainele pădurilor, ale drumurilor de pământ, ale anumitor case părăsite. Oprește-te pe podul de lemn pentru a vedea cum trece apa, ascultă în stâlpii de telegraf acea poveste lungă și nesfârșită care vine de la un cap al lumii și cine știe unde va ajunge vreodată. Și smulgeți florile din pajiști și aici, întins pe iarbă, în liniștea soarelui, contemplați abisul cerului și norii albi care trec și vârfurile munților.
Ai spune: „Ce frumos!”. Nu ai spune altceva pentru că am fi fericiți; trupurile noastre scăzând din greutatea anilor, sufletele noastre devin proaspete, de parcă s-ar fi născut atunci.
Dar tu – acum că mă gândesc – te-ai uita în jur fără să înțelegi, mă tem, și te-ai opri îngrijorat să cercetezi un ciorap, mi-ai mai cere o țigară, nerăbdător să mă întorc. Și nu ai spune: „Ce drăguț!”, ci alte bieți care nu contează pentru mine. Pentru că, din păcate, așa ești. Și nu am fi fericiți nici măcar o clipă.
De asemenea, mi-aș dori – să spun – aș vrea să străbat străzile principale ale orașului cu tine la braț într-un apus de soare de noiembrie, când cerul este cristal pur. Când fantomele vieții aleargă peste cupole și ating oamenii de culoare, în fundul mormântului
străzilor, deja plini de neliniști. Când amintirile unor epoci fericite și noi prevestiri trec peste pământ, lăsând în urmă un fel de muzică.
Cu aroganța sinceră a copiilor ne vom uita la chipurile altora, mii și mii, care curg pe lângă noi în râuri. Fără să știm, vom trimite lumină de bucurie și toată lumea va fi silită să se uite la noi, nu din invidie și răutate; dar zâmbind puțin, cu un sentiment de bunătate, din cauza serii care vindecă slăbiciunile omului.
Dar tu – înțeleg bine – în loc să te uiți la cerul de cristal și la avioanele cu colonade bătute de soarele extrem, vei vrea să te oprești și să te uiți la vitrinele magazinelor, aurul, bogățiile, mătăsurile, acele lucruri mărunte. Și de aceea nu vei observa fantomele, nici presimțirile care trec și nici nu te vei simți, ca mine, chemat de mândră sorți. Nici nu ai auzi genul ăsta de muzică și nici nu ai înțelege de ce oamenii ne privesc cu ochi buni.
Te-ai gândi la bietul tău mâine și degeaba deasupra ta statuile de aur de pe turle își vor ridica săbiile în ultimele raze. Și aș fi singur. Este in zadar.
Poate că toate astea sunt fleacuri, iar tu ești mai bun decât mine, fără a presupune atât de multe din viață. Poate ai dreptate si ar fi o prostie sa incerci.
Dar cel puțin, da cel puțin, aș vrea să te revăd. Oricum ar fi, vom fi împreună cumva și vom găsi bucurie. Nu contează dacă ziua sau noaptea, vara sau toamna, într-o țară necunoscută, într-o casă neîmpodobită, într-un han mizerabil.
Îmi va fi suficient să te am aproape. Nu voi sta aici să ascult – vă promit – scârțâitul misterios al acoperișului, nici nu voi privi norii, nici nu voi asculta muzica sau vântul. Voi renunța la aceste lucruri inutile, pe care și eu le iubesc. Voi avea răbdare dacă nu înțelegi ce spun, dacă vorbești despre lucruri care îmi sunt ciudate, dacă te plângi de haine vechi și bani. Nu vor exista așa-zisa poezie, speranțe comune, meșteșuguri atât de prietenoase cu iubirea.
Dar te voi avea aproape. Și vom reuși, veți vedea, să fim destul de fericiți, foarte simplu, doar bărbat cu femeie, așa cum se întâmplă de obicei în toate colțurile lumii.
Dar tu – acum mă gândesc bine – ești prea departe, sute și sute de kilometri greu de parcurs. Te afli într-o viață pe care eu o ignor, iar ceilalți bărbați sunt alături de tine, cărora probabil le zâmbești, ca mine în vremuri trecute. Și nu a durat mult să uiți de mine. Probabil că nu-mi mai amintești numele. Te-am părăsit acum, confuz printre nenumăratele umbre. Și totuși mă pot gândi doar la tine și îmi place să-ți spun aceste lucruri.
(Dino Buzzati, Sixty Tales )
Dino Buzzati - Wikipedia
''Se pare că te-am iubit în nenumărate forme, de nenumărate ori...
În viață după viață, în vârstă după vârstă, pentru totdeauna.
Inima mea vrăjită a făcut și refăcut colierul cântecelor,
Pe care le iei în dar, purtați la gât în multele voastre forme,
În viață după viață, în vârstă după vârstă, pentru totdeauna.
Ori de câte ori aud cronici vechi de dragoste, durerea ei veche,
povestea ei străveche despre a fi despărțiți sau împreună.
În timp ce mă uit și mai departe în trecut, în cele din urmă tu ieși,
îmbrăcat în lumina unei stele polare care străpunge întunericul timpului:
devii o imagine a ceea ce este amintit pentru totdeauna.
Tu și cu mine am plutit aici pe pârâul care aduce din fântână.
În miezul timpului, dragostea unuia pentru altul.
Am jucat alături de milioane de îndrăgostiți, împărtășiți în aceeași
dulceață timidă a întâlnirii, aceleași lacrimi dureroase de rămas bun -
Iubire veche, dar în forme care se reînnoiesc și se reînnoiesc pentru totdeauna.
Astăzi este îngrămădit la picioarele tale, și-a găsit sfârșitul în tine
Iubirea tuturor zilelor omului, atât trecute, cât și pentru totdeauna:
Bucurie universală, întristare universală, viață universală.
Amintirile tuturor iubirilor care se contopesc cu această iubire unică a noastră –
Și cântecele fiecărui poet trecut și pentru totdeauna.''
Rabindranat Tagore
Elegie - Eugenio Montale
Nu misca.
Dacă te miști, o rupi.
Este ca o bulă mare de cristal
subtil
in seara asta lumea:
si tot mai mult se umfla si se ridica.
Sau cine a crezut
dintre noi să-i spionăm ritmul și respirația?
Mai bine să nu te miști.
Este un albastru subacvatic
care ne inconjoara
iar în ea
forme, imagini, arabescuri sunt pline.
Nu există lună aici pentru noi:
mai departe trebuie să se oprească:
spumează marginile vizibilului.
Flori de umbră
nevăzut, imaginează-te,
livezi închise
intre doi pereti,
parfumuri între degetele verzierilor!
Noapte întunecată, creați fantome sau adagiouri
o lume in bratele tale?
Nu misca.
Ca o bulă uriașă
totul se umfla, se ridica.
Și toată această realitate falsă
va izbucni
poate.
Poate vom rămâne.
Noi poate.
Nu misca.
Dacă te miști, o rupi.
Plangi?
Elegie - Eugenio Montale
Momentan sunt 129 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 129 vizitatori)
Permisiuni postare
Răspunde cu citat
.jpg)
-ori.jpg)
Marcaje