Elena Latan

[latan.elena]

Mihai (Eminovici) Eminescu (n. 15 ianuarie 1850 la Botoşani sau Ipoteşti - m. 15 iunie 1889, Bucureşti), jurnalist, poet, prozator, ales post-mortem membru al Academiei Române. Este considerat de criticii literari poetul naţional al României, fiind supranumit „luceafărul poeziei româneşti”, dar şi cel mai important reprezentant al romantismului din literatura românească.

Mihai (Eminovici) Eminescu (n. 15 ianuarie 1850 la Botoşani sau Ipoteşti^[1] - m. 15 iunie 1889, Bucureşti), de profesie jurnalist, poet, prozator, ales post-mortem membru al Academiei Române la 28 octombrie 1948. Este considerat de criticii literari poetul naţional al României, fiind supranumit „luceafărul poeziei româneşti”, dar şi cel mai important reprezentant al romantismului din literatura românească. Totodată, Eminescu s-a implicat în activităţile Societăţii literare„ Junimea” şi a fost redactor-şef al ziarului „Timpul”, oficios al Partidului Conservator.
Mihai Eminescu este primul care a făcut din limba română un adevărat obiect de artă, în condiţiile în care poezia românească, nesigură, se afla abia la începuturile sale.^[2] Erudit prin complexitatea cunoştinţelor acumulate (a studiat filosofia, dreptul, medicina, a fost interesat de economie, sociologie şi alte discipline) a avut un real succes în cariera de jurnalist, articolele sale de critică literară, socială şi politică fiind publicate în „Timpul” şi „Curierul de Iaşi”. Întreaga sa activitate de ziarist a fost pusă în slujba dreptului la existenţa naţională a poporului român^[3], susţinând în articolele sale cauza românilor din Transilvania şi din Bucovina.
Boala şi moartea sa prematură (bolnav de manie depresivă, a decedat la numai 39 de ani) au întrerupt ascendenţa unui talent care abia atunci ajungea la maturitatea creaţiei sale şi care avea potenţialul de a deveni cu adevărat un poet de talie mondială.^[2] Asupra bolii şi morţii sale, circumstanţele nu au fost nici până astăzi pe deplin elucidate.^[4] În perioada comunistă, imaginea lui Eminescu, care era oricum un simbol naţional, a fost intens folosită în scopul propagandei naţionaliste comuniste, Eminescu fiind portretizat exclusiv ca un poet desăvârşit, în timp ce scrierile sale filozofice şi politice - înainte adoptate şi folosite în propria ideologie de către dreapta naţionalistă - au fost marginalizate pentru conţinutul lor critic şi pe alocuri radical. Publicistica politică a lui Eminescu poate fi considerată drept "cel mai bun manual de jurnalism naţional".^[5] În ultimii ani, Academia Română a început publicarea unei ediţii facsimilate a operelor complete ale acestuia (23 volume), pentru a facilita o mai bună cunoaştere şi studiere a operei lui Eminescu.

Mihai Eminescu - prima enciclopedie online despre România






Mihai Eminescu - Wikipedia





„Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele.”

Mircea Eliade


"El este însuşi destinul limbii române…

El este atât de mult al nostru, încât noi din nebăgare de seamă am început să devenim ai LUI."

Nichita Stănescu ~ Despre Eminescu

[latan.elena]

Nichita Stanescu

Către Eminescu


Tu n-ai murit
pentru că eu sunt trupul tău care vorbeşte cu vorbele tale
Când drag îmi este mie pe lumea asta
cu iubirea ta mă gândesc la amorul tău,
Mihai, dacă-ai şti cât de tare îmi lipseşti
ca şi ochilor, ca şi pietrelor şi curcubeilor.
Le-am zis de tine,
că-ntârzii, le-am zis,
că nu treci de sânge ne trebuie să renaşti
şi nici anapoda de raze ca să ne fii cu noi de faţă.
Mihai, tu care eşti mai tânăr decât mine
gândind în vorbele tale nu mă lăsa să îmbătrânesc
Mihai, nu de înţelepciune duc lipsă,
de cântec, m-auzi?
de cântec, m-auzi?
de cântec, m-auzi?
M-a apucat apoia pietrelor, apoia ierburilor,
m-a apucat apoia fructelor de toamnă, Mihai.
Cineva trebuie să guste această apoie coaptă
şi miezoasă
Creierul sâmburos al acestei apoi
nu este creier descreierat.
Ca dovadă timpul ce trece, secunda prea repede ce ni s-a dat
ca dovadă locul tău în sâmburele limbii acesteia
ca dovadă inima ta ce a făcut pat din creierul meu
ca dovadă singurătatea mea
care nu credeam să învăţ a muri vreodată.




Trebuiau să poarte un nume
de Marin Sorescu

Eminescu n-a existat.
A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii:
„Mioriţa” şi „Luceafărul” şi „Scrisoarea III”.

Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt.

Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea chirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.






Eminescu ultim

Peşteră absorbitoare,
cerc absorbitor de punct,
corn de melc care nu doare
suntul resorbit în sunt.

Tu lumină alergândă
reîntorcându-te acasă
bruscă devenind flămândă
rechemându-şi iar mireasa

Ah, suavă recădere
a cuvântului în sine,
cercuri cercuri de tăcere
absorbind în ea divine

sensuri, sensuri, înţelesuri,
îngustându-se în unghi,
smulgere spre înapoi,
frig al ninsorii rechemat în nori,
urlet şi rechemare,
tu!

Nichita Stănescu




48 de Personalități care au marcat istoria României






[COLOR=var(--secondary-text)]

Romanian Culture[/COLOR]


15 IANUARIE- NAȘTEREA POETULUI NAȚIONAL MIHAI EMINESCU, ZIUA CULTURII NAȚIONALE
Mihai Eminescu (n. 15 ianuarie 1850, Botoşani – d. 15 iunie 1889, Bucureşti) poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

''Eminescu este cel mai tradițional poet, absorbind toate elementele, și cele mai mărunte, ale literaturii antecedente.'' El este ''un poet de concepție. (...) Toată arta lui Eminescu stă în a preface ideile în muzică și în metafore, de-a dreptul, fără planuri paralele. Eminescu nu filozofează niciodată, propozițiile lui sunt viziuni.''

''Inteligența îi era limpede, îndreptată numaidecât la țintă, dar mijlocie, ca o apă curgătoare fără ochiuri adânci. În schimb, puterea de a oglindi prezentul în vis, făcând din el un cer întors și fără fund, este enormă și împiedică pașii tereștri. Eminescu era un lunatec sublim, în sufletul căruia visele creșteau ca nalba, acoperind și colorând priveliștea orizontală. Starea sa normală era cea vizionară și acțiunea politică a fost, desigur, o latură care, mai la urmă, s-a dovedit alterată de vis și utopie, rămânând numai puțin un protest metaforic împotriva relelor contemporane.''

''Eminescu a fost, într-un cuvânt, un om înzestrat să exprime sufletul jalnic sau mânios al unei mulțimi în primejdia de a fi strivită de puterile îndârjite ale lumii vechi, să o învioreze cu vehemență și s-o împingă înainte, arătându-i viitorul în chipul unui trecut idilic, și pe care soarta l-a aruncat într-o societate părând entuziastă de a-și lepăda veșmintele vetuste, dar hotărâtă a nu abandona nimic din privilegiile ei. Azi, însă, când poporul românesc, după o lungă robire dinăuntru și dinafară, a luat conștiință de sine, chipul lunar și amar zâmbitor al poetului își regăsește puterea asupra sufletelor noastre, și el ne apare drept cel mai în stare să dea expresie simțirilor moderne și românești, și cu fluierul său poetic să ducă năzuințele noastre sociale pretutindeni, ''Peste ape, peste punți,/ Peste codrii de pe munți''.

Evocând moartea poetului, George Călinescu scria: ''Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale''.
Mai multe informaţii despre biografia şi opera lui Mihai Eminescu, citiţi în link-urile de mai jos:
http://www.scribd.com/…/george-calinescu-viata-lui-mihai-em…
http://www.agerpres.ro/…/documentar-george-calinescu-despre…
https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu









https://www.facebook.com/photo/?fbid...61739052661967



https://www.facebook.com/720325381336109/photos/3231559566879332/


https://www.facebook.com/photo.php?fbid=493886149447257&set=pb.100064776274 000.-2207520000.&type=3

[latan.elena]

Dor de Eminescu - Adrian Păunescu

Într-o lume relativă
Ce-a făcut şi-a desfăcut,
Eminescu-i remuşcarea
Dorului de absolut.
Dacă unu şi cu unu
Nu mai vor să facă doi,
Eminescu este chipul
Infinitului din noi.

Fără el oricare lucru
Şi-ar urma cărarea sa,
Fără el chiar steaua noastră
Dintre stele ar cădea.
Pe pământul vechii Dacii
Când mai mare, când mai mic,
Dacă n-ar fi Eminescu
Viaţa nu ne-ar fi nimic.

El Moldovei îi e fiul
Şi Munteniei nepot,
L-a-nfiat întreg Ardealul,
Eminescu-i peste tot!
Într-o lume relativă
Mai avem un nume sfânt,
Eminescu-i România
Tăinuită în cuvânt.




"Despre viata lui Eminescu

Poate cea mai infloritoare literatura despre literatura ne-a oferit-o existenta fizica si sociala a lui Eminescu. Cele mai nemaipomenite elucubratii, cele mai mari fantasmagorii, cele mai mari indiscretii si colportari-
de la barfa ordinara pana la compasiunea sublima- le-a suportat existenta fizica a lui Mihai Eminescu.
Cred ca daca poetul ar fi putut sa parcurga macar o parte din amanuntitele si fadele biografii pe care posteritatea i le-a dedicat, nici n-ar mai fi vrut sa fie.
S-a spus ca era bolnav si s-a justificat prin boala talentul sau;
s-a identificat geniul (ce tristete!) cu nebunia!
I s-au catalogat femeile; a fost masurat cu metrul (al carui etalon se pastreaza la Londra),
S-au facut conspiratii despre lungimea si latimea fruntii lui;
mai mult decat atat si groaznic, dupa moarte, i s-a cantarit creierul, vai, Doamne!, dupa moarte i s-a cantarit creierul!...
S-a constatat ca bani, atatia cati i-ar fi trebuit, a avut, dar a fost risipitor;
s-a constat ca dimpotriva a fost sarac si umilit si neinteles de societate, desi dupa moartea lui si cei care nu-l vazusera sustineau ca l-au vazut cu ochii.
S-a constatat ca a putut studia la Berlin.
S-a constatat ca nu a putut studia la Berlin.
S-a constatat ca poezia "Atat de frageda" a scris-o pentru o femeie, dar a daruit-o la trei;
s-a constatat ca era cult.
Ca era elegant.
Ca nu era elegant. Ca avea ceas de aur cu cheita si inel cu monograma pe care, spre lauda lui, nu l-a vandut la vreo betie.
S-a constatat ca era betiv.
S-a constatat ca nu era betiv.
Ca era idealist, materialist si multe altele.

In general i s-a acreditat o viata de om ultrasensibil, trist si, din punct de vedere al fericirii intime, ratat.
Sa fi fost asa?
Totul se potriveste, totul nu se potriveste.
Literatura nu se face cu justificari. Numai dupa ce literatura este facuta, ea isi poate gasi si justificari.
Foarte multi au incercat sa justifice geniul eminescian prin viata sa.
Ce eroare!
Viata lui Eminescu este interesanta pentru ca e viata lui Eminescu.
Altfel, multe alte vieti de intelectuali morti, ultrasensibili si jigniti de societatea vremii, vieti la fel de febrile ca si viata lui Eminescu sau vieti si mai febrile, au fost.

Daca, dintr-o pricina sau alta, dintr-o tristete sau alta, dintr-o infrangere sau alta, Eminescu n-ar mai fi ajuns sa scrie "Luceafarul" si "Oda in metru antic" sau printre mult prea obosita "Kamadeva", zeul indic i-ar fi zburat spre neant, el, marele Eminescu, n-ar mai fi fost marele Eminescu.

E adevarat ca ne intereseaza cum respira el. Vrem sa invatam cum respira el. Vrem sa invatam cum respira el. Cine stie, poate vom putea si noi scrie "Luceafarul" sau "Oda" sau "Glossa" sau "Kamadeva".

Dar "Luceafarul" l-a scris el,. Domnia-sa, Domnul acestei tari, Mihail Eminescu."

Sursa: " Fiziologia poeziei" de Nichita Stanescu




"Dacă Eminescu ar trăi, în fiecare dimineață m-aș duce până la poarta casei lui, așteptând să-i văd fața. I-aș săruta mâna și aș pleca fericit, chiar dacă nu mi-ar spune un singur cuvânt. Prin Eminescu, poporul român a ajuns la nemurirea făgăduită de Zamolxe."

Simion Mehedinți
21.XI.1948

[latan.elena]

DOINA
Mihai Eminescu

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate
Din Hotin şi pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Calea noastră ne-o aţin
Şi Muscalii şi Calmucii
Şi nici Nistrul nu-i înneacă
Săraca ţară, săracă!
Din Boian la Cornu Luncii
Jidoveşte-nvaţă pruncii
Şi sub mână de jidan
Sunt românii lui Ştefan.
Că-ndărăt tot dă ca racul
Fără tihnă-i masa lui
Şi-i străin în ţara lui.
Din Braşov pân’la Abrud
Vai ce văd şi ce aud
Stăpânind ungurul crud
Iar din Olt până la Criş
Nu mai este luminiş
De greul suspinelor
De umbra străinilor,
De nu mai ştii ce te-ai face
Sărace român, sărace!
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;

Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier
Zboară paserile toate
De neagra străinătate
Numai umbra spinului
La uşa creştinului
Codrul geme şi se pleacă
Şi izvoarele îi seacă
Săraca ţară, săracă!
Cine ne-a adus jidanii
Nu mai vază zi cu anii
Şi să-i scoată ochii corbii
Să rămâie-n drum ca orbii
Cine ne-a adus pe greci
N-ar mai putrezi în veci
Cine ne-a adus Muscalii
Prăpădi-i-ar focul jalei
Să-l arză, să-l dogorească
Neamul să i-l prăpădească,
Iar cine mi-a fost mişel
Seca-i-ar inima-n el,
Cum duşmanii mi te seacă
Săraca ţară, săracă!
Ştefane, Măria ta,
Lasă Putna, nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija gropilor
Dă-o-n seama popilor
La metanii să tot bată,
Ziua toată, noaptea toată,
Să se-ndure Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău…
Tu te-nalţă din mormânt
Să te-aud din corn cântând
Şi Moldova adunând
Adunându-ţi flamurile
Să se mire neamurile;
De-i suna din corn odată
Ai s-aduni Moldova toată

De-i suna de două ori
Vin şi codri-n ajutor;
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Daţi în seama ciorilor
Ş-a spânzurătorilor.
Ştefane, Măria Ta,
Lasă Putna, nu mai sta
Că te-aşteaptă litvele
Să le zboare tigvele
Să le spui molitvele
Pe câţi pari, pe câţi fuştei
Căpăţani de grecotei
Grecoteii şi străinii
Mânca-le-ar inima câinii
Mânca-le-ar ţara pustia
Şi neamul nemernicia
Cum te pradă, cum te seacă
Săraca ţară, săracă!

[latan.elena]

https://www.youtube.com/watch?v=E50oDVizaCM&t=548s
https://www.youtube.com/results?sear...inescu+-Poezii




Când s-a născut Mihai Eminescu ?

Lui Geo Bogza îi datorăm, poate, cel mai frumos basm românesc, în care ne spune cum Divinitatea a răsplătit sufletul curat românesc cu cel mai prețios dar posibil:
„Pe vremea când Dumnezeu şi Sfântul Petru umblau pe pământ sub chipul unor moşnegi gârbovi, sprijiniţi în toiag şi cu sandale rupte, se întâmpla să bată pe la uşile oamenilor, la căderea nopţii, iar de multe ori erau izgoniţi.
Odată i-a prins noaptea pe câmp şi, odată cu ea, o ploaie care le-a udat veşmintele şi i-a umplut de noroi. Şi, tot rătăcind ei, numai într-un târziu au ajuns la marginea unui sat, unde abia au îndrăznit să bată, cu toiagul, în prima poartă. Câini mari s-au repezit să-i sfâşie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc, întrebând cine bate. Şi au răspuns:
– Oameni buni!
Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă, unde nevasta şi copiii se treziseră din somn. El a început să dea porunci, dar cu blândeţe:
– Mario, ia mai pune nişte vreascuri pe foc! Tudore, dă fuga la fântână după o doniţă cu apă proaspătă! Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte!
Şi le-au dat să se spele şi să se şteargă cu ştergare albe şi i-au ospătat şi i-au pus să doarmă într-o odaie care mirosea a gutui şi busuioc.
A doua zi dimineaţă, iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus şi în traistă nişte mere cum nu mai văzuseră şi le-au urat drum bun.
Cum au ieşit din sat, Sfântul Petru a început să se roage la Dumnezeu:
– Doamne, fă ceva pentru oamenii aceştia, că tare ne-au primit frumos!
– Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petre, că ai văzut că nu erau nevoiaşi?
– Fă ceva, fă să-şi vadă măcar o dată sufletul.
– Să-şi vadă sufletul, spui, Sfinte Petre?
– Da, Doamne, să-şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul acela, de acolo.
– Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind gânditor satul din vale.
Iar, după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.”
Altfel spus,Mihai Eminescu reprezintă personificarea sufletului românesc.
Casa în care „a fost primit cu ospitalitate Dumnezeu” se găsea în satul Dumbrăveni, din ținutul Botoșanilor, și aparținea lui Gheorghe Eminovici și soției sale, Raluca. Aceștia au locuit acolo până după sărbătorile Sfintelor Paști ale anului 1849, după care s-au mutat la Botoșani.
În iarna ce a urmat, familia Eminovici a fost răsplătită și binecuvântată de Dumnezeu cu cel de al șaptelea lor copil, Mihai, cel hărăzit a deveni spiritul și geniul suprem al națiunii române.
Botezul pruncului s-a făcut la 21 ianuarie 1850, la biserica Uspenia din Botoșani, aflată în vecinătatea casei Eminovici, și al cărui preot, Ion Stamate, era și duhovnicul familiei. În „Mitrica de nașteri și botez” a bisericii, pe baza declarației lui Gheorghe Eminovici, s-a consemnat data de 15 ianuarie ca zi de naștere a lui Mihai.
Deoarece nu poezia este subiectul materialului de față, voi aminti doar faptul că Mihai Eminovici a publicat, în broșura „Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști” din Cernăuți, scoasă de șapte elevi, poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” în memoria profesorului său iubit și gazdă a sa, care a murit la 2 ianuarie 1866. În același an, la 25 februarie, Mihai Eminescu debuta în revista „Familia” din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aș ave”. Tot Iosif Vulcan l-a convins pe tânărul poet să își schimbe numele, din Eminovici în Eminescu.
Data de 15 ianuarie 1850 este acceptată și preluată de Titu Maiorescu, cel dintâi eminescolog, care, în articolul „Eminescu și poeziile lui” scris în anul 1889, cita dintr-o scrisoare descoperită de N. D. Giurescu: Născut la 15 ghenarie 1850, din părinții: Gheorghe Eminovici, proprietar, și soția sa Ralu, născută Vasile Iurașcu, care primi botezul în 21 ghenarie; s-a numit Mihail, având naș pe dumnealui stolnicul Vasile Iurașcu.
În anul 1902, într-un articol al lui Corneliu Botez, intitulat: „Unde s-a născut poetul Eminescu?” publicat în numărul festiv al revistei „Ateneul” apărut cu ocazia inaugurării bustului de la Dumbrăveni al poetului, autorul încheia astfel: Rămâne dar definitiv stabilit că Eminescu s-a născut în orașul Botoșani la 15 Ianuarie 1850.
Apoi, marele critic literar român, George Călinescu, care a debutat editorial cu monografia „Viața lui Mihai Eminescu” (1932), a continuat cu „Opera lui Mihai Eminescu” lucrare în cinci volume (1934-1936), iar în „Istoria literaturii române” publicată în anul 1944, i-a dedicat un capitol special, a statornicit data de 15 ianuarie ca zi în care a răsărit „Luceafărul poeziei românești”.
Dar o serie de documente și declarații de epocă prezintă o altă dată a nașterii lui Mihai, ceea ce a iscat o serie de polemici. În anul 1898,Titu Maiorescu publica ediția a IV-a, postumă, a volumului „Poezii” a lui Mihai Eminescu. În prefață, Maiorescu scria că poetul e născut la 20 Decembrie 1849, în satul Ipotești, lângă Botoșani. În articolul „Eminescu și poeziile lui” Maiorescu dă și sursa acestei informații: registrul societății literare „Junimea” păstrat de Iacob Negruzzi, în care, în anul 1871, Mihai însuși și-a trecut locul și data nașterii: Ipotești, 20 decembrie 1849, întărind această dată cu mențiunea „în ziua sfântului Ignat” pe care biserica ortodoxă îl serbează în adevăr la 20 decembrie.
După moartea poetului, fratele său, Matei, pomenea de o însemnare a tatălui lor, într-o psaltire de familie, unde însemnase nașterile tuturor copiilor lui: Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la 4 ceasuri și cincisprezece minute evropenești, s-a născut fiul nostru Mihai. (George Călinescu – Viața lui Mihai Eminescu)



Într-un articol din 16 ianuarie 2014, Nicolae Georgescu afirma că „mai există încă o
mărturie care poate fi contabilizată de partea cealaltă, a lui 20 decembrie 1849. Este o socoteala aritmetică făcută de poetul însuși, pe un manuscris: 1883-1849=34 ani.”
Nicolae Iosub, Un alt eminescolog, preocupat de nașterea poetului național al românilor, autor al cărții „Data și locul nașterii lui Mihai Eminescu” scria într-un articol cu același subiect, publicat în „Buletinul informativ” nr. 39, din februarie 2015, al Grupării colecționarilor „Mihai Eminescu” din Botoșani că ”familia lui Gheorghe Eminovici ca fiind o familie de buni creștini, ce-au cumpărat bisericuța familiei de la Ipotești și practica, în mod constant și cu religiozitate, obiceiurile creștinești, în zilele de duminică și celelalte sărbători religioase.”
Fiind un susținător al datei de 20 decembrie 1849, Nicolae Iosub se întreba ce l-a determinat pe Gheorghe Eminovici să declare că fiul său, Mihai, s-a născut la 15 ianuarie 1850. Iosub a încercat acreditarea unei explicații de ordin religios. Iată comentariul său, care are o ușoară tentă anecdotică: În anul 1849, sărbătoarea de Paști a căzut în zilele de 16, 17 și 18 aprilie 1849, postul Paștelui începând din 27 februarie 1849. Dacă Gh. Eminovici ar fi declarat data de 20 decembrie 1849 ca dată de naștere a lui Mihai, preotul ar fi spus: „Da bine, coane Gheorghieș, mata ai păcătuit în postul Paștelui? La spovedanie ai spus preotului despre acest păcat?” Această rușine nu ar fi (fost) suportată de Eminovici, un om mândru care se știa un bun creștin,așa că a declarat că pruncul Mihai s-a născut pe 15 ianuarie 1850, când se împlineau 9 luni fără trei zile de la Paști, dacă copilul s-ar fi născut după nouă luni. Dar de obicei băieții se nasc cu o întârziere de una – două săptămâni și conceperea copilului imediat după Sf. Paști naște și aceasta semne de întrebare. Nu prea este de crezut dar, pentru Eminovici și preot era o dată acceptabilă și astfel aceasta l-a scăpat de dojana preotului și de rușinea în fața lumii. Oricum, Gh. Eminovici a primit o penitență din partea preotului din Dumbrăveni (în perioada postului Paștelui), unde s-a spovedit și împărtășit, mai ales că acesta făcea și multe păcate …”
Apoi, Nicolae Iosub conchide: Convingerea mea este că Mihai Eminescu a fost conceput la Dumbrăveni, unde familia Eminovici locuia, și s-a născut pe 20 decembrie 1849 la Botoșani, unde aceștia se mutaseră după sărbătorile de Sf. Paști.



Există și o a treia dată ca posibilă zi de naștere a lui Mihai Eminescu, dar care
nu a prea fost luată în seamă în polemici, ci doar amintită ca un rezultat al posibilei amnezii a tatălui poetului.Astfel, în registrul gimnaziului din Cernăuți, unde Gheorghe Eminovici și-a înscris fiul, este consemnat că Mihai s-a născut la 14 decembrie 1849.
Cei ce au cercetat documentele referitoare la nașterea lui Mihai Eminescu, dincolo de polemica prilejuită de cele două date, sunt de acord că poetul cunoștea ambele variante ale nașterii sale, atât din familie cât și din nota registrului bisericii Uspenia, de a cărui copie a avut nevoie în relația cu diferitele oficialități din țară și străinătate, și că, în particular, o declara pe prima, iar, oficial, pe cea de-a doua.
Totuși, Mitrica de nașteri și botez a bisericii Uspenia din Botoșani, considerată singurul act oficial referitor la nașterea lui Mihai Eminescu, a impus oficializarea zilei de 15 ianuarie 1850.
În final este necesară o precizare; ambele date care au constituit subiectul a numeroase articole și polemici,sunt după calendarul iulian, adică „pe stil vechi”. Dacă data oficială a nașterii lui Mihai Eminescu s-ar raporta la calendarul gregorian (stil nou), pe care România l-a adoptat la data de 14 aprilie 1919, aceasta ar fi 27 ianuarie.

Sursa:
https://ecouri.ro/cand-s-a-nascut-mi...yXCr-l66ipSOOA

[latan.elena]

https://www.youtube.com/watch?v=cnH2bOiiP0M
https://www.youtube.com/watch?v=ysgb-JiI0e8&t=461s




„Înțelepciunea lui Eminescu îmi dă aripi, mă moralizează.”

MIHAI EMINESCU - Marcel Guguianu




Mihai Eminescu




Un manuscris necunoscut al lui Mihai Eminescu. Exclusiv la Radio România Reşiţa

Tezaurul milenar al patrimoniului cultural al Românilor este prezervat în Arhivele BIRTA printr-un depozit de spiritualitate scrisă, care oferă un imens câmp de studiu multidisciplinar, abordat parțial. Imbold de introspecție și studiu.
Ioan Birta:



Deși corpusul documentar Mihai Eminescu este reprezentat printr-un singur manuscris original, cel prezentat este cuprinzător cât un univers, spune lingvistul Ioan Birta.
Inițiativa abordării ”segmentului” Mihai Eminescu s-a impus având mai ales în vedere că în ultima sută de ani de la decesul filosofului și poetului Mihai Eminescu, multe dintre manuscrisele sale au fost pierdute, sustrase sau rătăcite (așa-numitul Fond de aur de la Biblioteca Liceului ”Gheorghe Șincai” din București). Mai mult chiar, unele au fost arse – în ziua 23 decembrie 1989 – cu sau fără voia paznicului român al manuscriselor eminesciene – Academia Română. Aceeași Academie care cu doar două zile în urmă – la data de 21 decembrie 1989, și-a dat avizul pentru punerea pe rug, la propriu, a celor peste 600 de volume ale autorilor români care au devenit indezirabili și astfel interziși lecturii publice de către academicienii comuniști ai timpului.
După dictonul popular, ”Ce naște din pisică, șoareci mănâncă”, Academia Română nu s-a dezobișnuit să fie paznicul cărților interzise, astfel încât de doi ani de zile încearcă ”stoparea publicării lucrărilor acestuia” (I. Birta).
În cazul manuscrisului inedit al lui Mihai Eminescu, analizele întreprinse de noi au avut în vedere valorificarea următoarelor segmente:

• mărimea scrisului;
• stilul liniilor de bază;
• forma și înclinarea literelor;
• presiunea scrisului lăsată pe hârtie;
• spaţierea dintre linii și cuvinte.

Sursa:https://www.radioresita.ro/actualita...romania-resita



Manuscrisele M. Eminescu - Biblioteca Academiei Române




Mihai Eminescu manuscrise






Memorialul Ipotesti

MIHAI EMINESCU • Opera, cronologie MIHAI EMINESCU • Viaţa/ Context cultural şi istoric, cronologie
• 1886, ian.1. Apare în Albumul anual al ziarului Epoca un fragment din poemul Scrisoarea V, sub titlul Dalila. • Mart.15. În Albumul literar editat de Societatea studenţilor universitari Unirea apare poezia Nu mă înţelegi. • Dec.1. În Convorbiri literare se publică poezia La steaua. • 1887, febr.1. Se publică în Convorbiri literare poezia De ce nu-mi vii. • Iul.1. Se publică în Convorbiri literare poezia Kamadeva. • 1888. Apare a treia ediţie a Poesiilor. Maiorescu adaugă şi creaţiile publicate în Convorbiri (La steaua, De ce nu-mi vii, Kamadeva); deşi nu erau poezii noi, ci reluări ale versiunilor scrise înainte de criza din 1883, fuseseră trimise revistei de către poet. • Dec.4. Apare revista Fântâna Blanduziei, Foaie literară politică săptămânală. Invitat să colaboreze, Eminescu publică trei articole. • 1889, aug. Apar în Fântîna Blanduziei, după manuscrise poeziile eminesciene Viaţa şi Stelele-n cer. În Convorbiri literare din octombrie, Titu Maiorescu publică studiul Eminescu şi poeziile lui.• Dec. Apare a patra ediţie a Poesiilor, însoţită de nota biografică a lui Titu Maiorescu, intitulată Poetul Eminescu. • La 25 ianuarie 1902, Titu Maiorescu donează Academiei Române manuscrisele eminesciene. [început]
MIHAI EMINESCU • Viaţa/ Context cultural şi istoric, cronologie

[latan.elena]

Teiul lui Eminescu şi povestea plopilor fără soţ

Teiul lui Eminescu este un tei argintiu vechi de circa 250 de ani, aflat în Parcul Copou din Iași. Acest copac, denumit și „copacul îndrăgostiților”, este locul unde poetul Mihai Eminescu își găsea inspirația.

Teiul lui Eminescu


Teiul lui Eminescu este un tei argintiu vechi de circa 250 de ani, aflat în Parcul Copou din Iași. Acest copac, denumit și „copacul îndrăgostiților”, este locul unde poetul Mihai Eminescu își găsea inspirația . În plimbările prin Copou, Mihai Eminescu s-a îndrăgostit de tei, venind deseori să-și adune gândurile sau să discute cu bunul său prieten, Ion Creangă, pe o bancă aflată la umbra protectoare a teiului.
Acest tei este cel mai vechi copac din Grădina Copou. Trunchiul teiului, rămas gol în urma putrezirii, a trebuit să fie plombat cu mortar și consolidat cu manșoane (cercuri) de metal, iar ramurile sunt sprijinite în console.
Istoric

La data de 4 august 1950, Iașul a fost lovit de o furtună cu grindină, în urma căreia, teiul a fost în mare parte distrus (vântul i-a rupt săgeata principală a coronamentului, brațul din partea nordică, precum și ramurile din celelalte brațe). După trei ani în care teiul a fost dat uitării, în anul 1953, serviciile de spații verzi ale Primăriei Iașului au segmentat ramurile de schelet, cu brațe lungi de 3-4 metri, au curățat scorbura care se formase de la bifurcarea trunchiului și l-au dezinfectat cu soluție de piatră vânătă și de formalină. S-a turnat apoi o plombă din nisip cu var și foarte puțin ciment, legând trunchiul cu cercuri metalice și sprijinind toate brațele pe console.
În anul 1990, prof.dr. Mandache Leocov, responsabil la cel moment de arborii monumentali din partea Academiei Române și director al Grădinii Botanice din Iași, a primit sarcina de a-l revigora. „Am desfăcut plomba de beton. Tot lemnul era putred până jos. Am lăsat deschis ecranul rămas. Era un fel de mască de scoarță despre care nu se știa ce e exact. În toată literatura, în toate peregrinările pe care le-am facut eu în țară și străinătate, nu am mai întâlnit fenomenul ăsta. Este unic. El singur s-a salvat de la moarte. Noi l-am ajutat apoi cât am putut”, afirmă profesorul Leocov .




Teiul lui Eminescu

După cum afirmă prof.dr. Mandache Leocov, „lemnul este mort”, iar teiul lui Eminescu „supraviețuiește numai printr-o minune a naturii: două rădăcini aditive, care au crescut și s-au strecurat pe lângă plombă, au ajuns, prin golul din trunchi, în pământ”. Cu ajutorul acestor rădăcini, se hrănește copacul multisecular. Profesorul Leocov prevede că „Iașiul se va mândri cu Teiul lui Eminescu încă 50, poate chiar 100 de ani de-acum încolo, fără probleme”.
Teiul lui Eminescu este vizitat în fiecare zi de un număr mare de turiști și de îndrăgostiți. Atasamentul lui Mihai Eminescu pentru tei pare sa fie o nostalgie germanica, din perioada studiilor facute de marele poet la Viena si Berlin. În fața teiului se afla un bust de bronz al lui Mihai Eminescu, opera sculptorului Ion Mateescu.
În apropiere de tei, într-o veche clădire de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care a avut diverse destinații (pavilion de vânătoare, local de alimentație publică), a fost organizată o expoziție documentară Mihai Eminescu (1983), iar în iunie 1984 s-a organizat o expoziție permanentă de carte, documente și fotografii dedicată lui Mihai Eminescu. În locul clădirii vechi, care a fost demolată, s-a construit o clădire nouă (după proiectul arhitectului Virgiliu Onofrei), care a fost inaugurată cu prilejul centenarului morții poetului, la 15 iunie 1989, cu scopul de a servi ca Muzeu dedicat poetului Eminescu. Cele două turnuri de la intrarea în muzeu simbolizează Dragostea (Veronica Micle) și Prietenia (Ion Creangă).
Înziua de 15 iunie (data dispariției poetului) a fiecărui an, când teii sunt în floare, parfumând întreg dealul Copoului, Muzeul Mihai Eminescu din Parcul Copou organizează „Sărbătoarea Teiului”, având drept ax de desfășurare „Teiul lui Eminescu”.
Plopii fără soț

Plopii fără soț este un grup format inițial din 29 plopi albi aflați pe Șoseaua Bucium din municipiul Iași. Acești plopi l-au inspirat pe poetulMihai Eminescu (1850-1889) în compunerea poeziei Pe lângă plopii fără soț, poezie care evocă iubirea dintre Eminescu și Veronica Micle, plopii fiind considerați ca un reper în drumul către iubită.



Plopii fără soţ

Istoric

În vremurile îndepărtate, Dealul Bucium era acoperit de codrii multiseculari ai Iașului, pe pante crescând stejari, iar pe firul apelor, plopi, salciiși arini. Pe acest deal, domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849) a construit un palat care a servit ca reședință de vară.
Profesorul Ștefan Micle, rector al Universității „Al.I.Cuza” din Iași (1867-1875) și soțul Veronicai Micle, locuia într-o casă din Bucium. În această casă, Veronica Micle stătea mai ales în perioada verii. De multe ori, Mihai Eminescu făcea popas la Hanul Trei Sarmale împreună cu povestitorul Ion Creangă, pentru a avea motiv să ajungă la casa Veronicăi.
Eminescu a compus poezia Pe lângă plopii fără soț, publicată în august-septembrie 1883 și apoi în volumul Poesii (1884). Poezia descrie periplurile sentimentale ale lui Eminescu prin zona plopilor albi în căutarea iubirii, ea începând cu versurile:
Pe lângă plopii fără soț
Adesea am trecut;
Mă cunoșteau vecinii toți –
Tu nu m-ai cunoscut.



În anul 1973, cei 29 plopi rămași au fost declarați monumente ale naturii. În decursul timpului, unii din cei 29 de plopi au fost loviți de trăsnet, iar alții au fost tăiați deoarece se uscaseră. În prezent, există numai 15 din cei 29 de plopi consemnați la momentul ridicării lor la rangul de arbori monumentali.
După cum explică prof. dr. Mandache Leocov, fost director al Grădinii Botanice din Iași, „când s-a înființat Casa de Oaspeți a lui Ceaușescu, s-a amenajat acolo un spațiu unde să aterizeze elicopterele, iar albia pârâului Vămășoaiei a fost atunci adâncită, iar malurile placate cu prefabricate. Din această cauză, nivelul apei pârâului a scăzut, iar cel al apei freatice a ajuns egal cu cel al pârâului și nu mai este cel preferat de plopii albi. Durata lor de viață va fi redusă de acest aspect” .
Deoarece plopii cresc în locuri mlăștinoase, conservarea Plopilor fără soț este dificilă din cauza alimentării deficitare cu apă a zonei. Furtunile puternice pun în pericol existența plopilor. S-a avansat ipoteza mumificării copacilor, pentru ca aceștia să fie păstrați.



Plopii fără soţ

În fața plopilor fără soț a fost amplasat un bust al poetului Eminescu. Pe soclu se află o placă de marmură cu următoarea inscripție:
Pe lîngă plopii fără soț
Adesea am trecut,
Mă cunoșteau vecinii toți
Tu nu m-ai cunoscut
Mihai Eminescu

Teiul lui Eminescu şi povestea plopilor fără soţ


E cel mai frumos dintre toti. In fruntea tuturor, pe alee, iti iese in intampinare. Sta cu fruntea sus, iar multimea frematatoare a suratelor (de-aceeasi fibra) ii tine companie. Ii ghicesti insa de la distanta slabiciunile. A imbatranit. De cativa ani nu mai poate sa-si tina trupul drept. Trunchiul scortos e invelit in curele metalice. Bratele, candva vanjoase, atarna anevoios. Cu umarul drept se sprijina-ntr-o carja. De otel. Dar se tine tare.
Parfumul ii este puternic. Privirea-i falnica inca nu s-a pierdut. La fel de bun si de naiv, crede ca toti care ii trec prin preajma vor sa-i aduca un omagiu. Se linisteste imediat cand vede un copil sau un poet cum vrea sa faca o fotografie cu el. Cararea-i deasa a frunzelor e frumos aranjata, ca intotdeauna. Garcon. E atat de fotogenic! Asa de bine iese in fiece fotografie! E Teiul lui Eminescu din parcul Copou.
Poezii lansate zilnic in eter
Vesnic invingator. Un click pentru eternitate. In fata Teiului fara sot, a copacului fara pereche, arborele etern al poeziei romanesti. La pomul sfant al Iesilor. In locul aducerilor aminte ii poti aduce un omagiu marelui poet Mihai Eminescu. Aici, urmele geniului sau le gasesti peste tot. Pasii poetului pare ca dainuie in umbra arborelui genial. Pentru ca si copacii pot fi geniali, mai ales daca sunt legati de amintirea poetului. Vantul si furtunile i-au rasfirat bratele obosite. Razboiele si conflictele i-au tulburat linistea. Schimbarile si tariile vietii i-au incrustat coaja imbatranita. Aici, aura poetica a Iasiului este impregnata de suflul cald al teiului monument. Oricine ajunge in capitala poeziei stie ca il gaseste in Copou, rezemat de o banca. Si se vine aici ca la un soi de templu.
Si rugaciunile in chip de poezie se inalta la cer. Fosnetul lin al frunzelor si al ramurilor se inalta ca un imn. Aici vin copiii de scoala primara din toata tara. Aici vin batrani din Israel la intoarcerea temporara in patrie pentru aduceri aminte in locurile de unde au plecat. Aici se intorc emigratii de peste Ocean, acum profesori universitari, informaticieni de marca, sa ia o gura de oxigen daruita cu bunavointa de teiul eminescian. Aici se face legea poeziei, se dezbate recursul la cultura si are loc intoarcerea la buchea si alfabetul culturii noastre. Mii de vizitatori se fotografiaza zilnic in preajma sa, alaturi de bustul poetului situat protector in fata. Vara, cand e cald, in preajma sa sunt sarbatoriti batranii orasului. O fanfara ii canta poetului, pentru ca e si poetul aici prezent, trebuie sa-l simtiti!, la fiecare sarbatoare sau duminica importanta.
Crengile, imbatate de mirosul teiului inflorit in iunie, freamata in sunet de goarna si trompeta. Parca si suflul copacului, cantecul sau acompaniat de vant consoneaza cu atmosfera. Ce-i drept, mai oboseste si el uneori, cand e prea mult zgomot sau atunci cand, de prea multa aglomeratie – nu mai poate respira, spiritual. Poeziile lui Eminescu si ale altor poeti nationali ii incanta lui si ascultatorilor sositi, diminetile si dupa-amiezile. Dintr-un difuzor instalat in preajma se aud zilnic poezii recitate de insusi autorii lor. Bancile sunt pline de un auditoriu de toate varstele, de la copii in carucioare la batrani ce umbla in bastoane aurite. Vizitatori, cu sutele.
Doftoricit, incurajat, la batranete
Aparatul prin care se transmit poeziile recitate de autori in vecinatatea Teiului este montat undeva in cladirea Muzeului „M. Eminescu” din apropiere. „Teiul traia cand Eminescu insusi se plimba pe aleile parcului Copou. Varsta lui este estimata la 250-300 de ani de specialistii biologi de la Gradina Botanica; ei ii poarta de grija, il doftoricesc, il trateaza si il vegheaza sa nu se usuce. Pentru ca vizitatorii vin la Tei, aud si de muzeu. Si asa Teiul ne aduce un aflux de vizitatori. Multi nici nu stiu de Muzeul Eminescu, care e o cladire noua in care se gasesc foarte multe obiecte, tablouri, carti in primele editii cu poezii de Eminescu editii rare si multe altele legate de amintirea poetului”, spune unul dintre ghizii muzeului. Ca vin sau nu la muzeu, oamenii ajung cu sfintenie la tei. Vezi uneori cum cate un pusti ii mangaie mantia scobita de griji si de nevoi.
E un loc al melancoliei eterne aici. La bustul poetului, sarutul are cel mai dulce gust de pe planeta. Indragostitii par imbatati de suflul copacului si mirosul sau ii alina cu dragoste si poezii pana spre inceputul lui iulie. Adolescentii si scolarii cu ghiozdanele burdusite de carti isi ascut talentul la umbra copacului. Aici se nasc si mor marii si micii poetii. Iubitorii de literatura, in general.
Poetul inca respira aici
Teiul lui Eminescu comunica astfel cu lumea din jur, ii cearta din cand in cand pe poetii intarziati care n-au mai venit de mult sa-l intrebe de sanatate. Dar si Teiului ii e dor de poetii disparuti. De exemplu, de poetul Nichita Stanescu, care de fiecare data cand trecea prin Iasi, negresit il vizita. Ii spunea „copacul lui Misu din Copou”. Si se reculegea sub umerii sai. Teiului ii e dor si de Geo Bogza, care si el poposea aici sprijinindu-si tampla de frunzele racoroase. Dar inca asteapta, pentru ca stie ca o prezenta a locului o constituie anual si toata floarea cea vestita a Uniunii Scriitorilor, de la Bucuresti si de mai departe. Aici, cu bustul poetului in fata, nimeni nu are puterea sa-si afiseze aroganta. Artisti, oricine ar fi.
Si multi necunoscuti, chiar in afara personalului specializat de la Gradina Botanica, vin de-i poarta de grija, din proprie initiativa. Il uda din cand in cand, iar cei de la Botanica il peticesc pe batranul scortos cu bratele rasfirate. I-au montat si ii asaza schele de otel, sa-i fie comod traiul la batranete. Iar el, ca un pacient bland, le raspunde leganandu-si crengile, cantand din frunze, si le multumeste prin cuvantul poetului anonim ce se aude in difuzor. Dar cele mai frumoase poezii sunt, evident, cele ale Poetului.
Arborele absolut
Se pare ca Teiul lui Eminescu a renascut din propria-i cenusa. Cu ani in urma a fost aproape de a se usca, dar si-a revenit: ajutat, printr-o procedura biologica elaborata, dintr-o crenguta fragila abia rasarita, a renascut. Atunci, Teiul a trimis vorba plopilor fara sot ca e bine, ca se va reface, si s-a refacut. Teiul lui Eminescu e un reper al copilariei noastre, al tuturor. Teiul, Bojdeuca lui Creanga, Gradina Botanica si Palatul Culturii sunt obiectivele ce definesc Iasiul. Cei care nu i-au adresat pana acum un omagiu, un cuvant de imbarbatare, atat de necesar acum la batranete, trebuie sa vina. Sa se inchine poetului. Pentru ca spiritul lui Eminescu salasluieste in crengile inflorite. De aici pleci impacat, incarcat cu energie si stii ca geniul romanesc l-a dat pe cel mai mare poet, care a avut un loc preferat aici. Cand am plecat din preajma copacului parca am auzit respirand sufletul pamantului. Am pipait boarea de inspiratie a poporului roman. Sau, cum spunea candva Petre Tutea, am simtit ce inseamna acea „suma lirica de voievozi” ce reprezenta pentru filosof Luceafarul poeziei romanesti. Veniti sa vedeti arborele absolut al Romaniei eterne!
O vizita si la „Plopii lui Eminescu”
Un alt simbol din Iasi de care e legata amintirea poetului sunt Plopii fara sot. Am intrebat teiul… Am vazut directia din care a batut vantul: intr-acolo trebuia sa o luam. Am trecut de Podu Ros, prin Nicolina, pe langa Spitalul Socola si Hanul Trei Sarmale, unde poetul poposea insotit de Creanga sau umbla singur in asteptarea Veronicai Micle. Si cand sa se profileze colinele Iasiului, am zarit coroana unuia dintre plopi. Sunt pe stanga soselei ce iese din oras. In fata lor troneaza bustul poetului. Pe bust este inscriptionat si un scurt fragment din poezia „Pe langa plopii fara sot”.



Istoricul plopilor

Se spune ca Plopii fara sot, initial un grup de 29 de copaci, l-au inspirat pe poetul Mihai Eminescu in compunerea poeziei „Pe langa plopii fara sot”, poezie ce evoca iubirea dintre Eminescu si Veronica Micle. Sotul acesteia, profesorul Stefan Micle, rector al Universitatii „Al.I. Cuza” intre anii 1867 si 1875, locuia intr-o casa din Bucium, cartierul din apropiere. In aceasta casa, Veronica Micle statea in perioada verii. De aceea, de nenumarate ori, Eminescu si Creanga trageau la Hanul Trei Sarmale, aflat aproape, unde se dedulceau cu vinuri alese. Acest lucru constituia pentru poet un motiv sa ajunga la casa Veronicai. Plopii fara sot ai lui Eminescu, sub umbra carora poetul mai poposea in asteptarea iubitei, se afla lateral de soseaua Bucium din municipiul Iasi. In anul 1973, cei 29 de plopi ramasi au fost declarati monumente ale naturii. In decursul timpului, unii dintre ei au fost loviti de trasnet, iar altii au fost taiatI, deoarece se uscasera. Asa ca plopii fara pereche au devenit cu sot, vremea i-a mai rupt, i-a pus la pamant.
Teiul si Gradina Copou
Gradina Copou unde se afla situat Teiul este cel mai vechi parc din Iasi. A fost amenajata in anii 1833 si 1834, sub indrumarea domnitorului Mihail Sturza, ca loc de relaxare pentru boierimea vremii, in centrul sau gasindu-se monumentul „Obeliscul cu lei”. Alaturi de Teiul lui Eminescu, in parc s-a deschis de cativa ani si un muzeu inchinat poetului. In apropiere, pe aleea principala, gasim busturile unor mari personalitati ale culturii romane. Mihai Eminescu a vizitat in vremea cat s-a aflat la Iasi deseori Parcul Copou. Aici mergea sa se intalneasca sau sa o vada pe Veronica Micle, locul ramanand si astazi o marturie a iubirii lor si un simbol al romantismului in Iasi.
Pe vreme buna, bustul poetului ridicat in fata Teiului este scaldat in razele soarelui, iar iarna este incarcat de zapada si promoroaca. In fiecare an, pe 15 iunie, umerii de piatra ai statuii sunt inconjurati de buchete de flori, iar la picioare ii stau neintrerupt coroane, zeci. In 2012 se implinesc 123 de ani de la plecarea in eternitate a poetului.
Nu departe de bustul lui Eminescu, pe „Aleea Junimea”, se afla si bustul din bronz al Veronicai Micle si ale membrilor Junimii: Ion Creanga, Ciprian Porumbescu, Costache Negruzzi si fostul primar din vechea perioada ieseana Nicolae Gane. Muzeul Mihai Eminescu a fost deschis in 1989, cladirea acestuia fiind conceputa de arhitectul Virgil Onofrei.
Versurile despre tei. Eminescu isi rechema in versuri, pe cand se afla in Capitala, suvenirul ramurosului tei iesean: „Unde-i teiul cu-a sa umbra, Cu-a lui flori pan-n pamant? Vis au fost viata noastra, Iar norocul nostru vant”.
„Copacul lui Misu din Copou”
Fiecare popas, fie el si fugitive, al poetului Nichita Stanescu la Iasi includea in mod obligatoriu, indiferent de situatie, si un popas la Teiul lui Eminescu din Copou. Venea cu diferite prilejuri, pentru o lansare de carte sau la cate un festival de poezie. Se intalnea si cu scriitorul Mircea Radu Iacoban, fostul director al Editurii Junimea. „Cand ajungea la Iasi, intr-un singur loc trebuia sa mergem intotdeauna. La Teiul lui Eminescu, copacul lui «nea Misu», cum ii spunea el. Statea si tacea sub copac, nu zicea nimic”. De fapt, de la Gara poposea direct la Casa Pogor, sediul Junimii, si bea o cafea, discuta probleme literare. Acolo a rostit Nichita in cadru oficial o propozitie care avea sa faca epoca. „Aici «Miorita» a devenit «Oda in metru antic»”, a spus el, sugerand, astfel, devenirea poeziei romane de la creatorul anonim la geniul luceafarului poeziei romanesti.
Altadata, rasfoia editia Eminescu a editurii cand un confrate, ce apucase sa sarbatoreasca mai devreme venirea poetului, un pic balbait, a exultat: „Drrraga Nichita, ce-ar spune Eminescu daca ne-ar vedea aici, cu cartile in mana?”. „Ne-ar lua limba inapoi”, a raspuns el. Dupa popasul la editura, indiferent de anotimp, de vreme, mergeau obligatoriu la „Copacul lui Misu” (teiul), unde se reculegea. Apoi, dadeau o tura si pe la restaurant. Se duceau la Ciric, un lac de langa Iasi, unde cunosteau un ospatar, iar Nichita cerea de fiecare data saramura de ciuperci si ceva de baut. Manca foarte putin, el isi hranea sufletul cu poezie, cu marele Eminescu. Despre poetul national afirma ca nu mai e nimic de spus, pentru a-l proteja de cei care il confiscau folosindu-i numele in timpul cuvantarilor. „«Noi nu avem ce sa spunem despre Eminescu», aceasta fiind in logica lui maximum de apreciere. «Trebuie sa tacem, el a spus totul».’
Asa intelegea el sa lupte impotriva celor care, in timpul discursurilor, veneau cu frazari bombastice si inflamate despre simbolul poeziei romanesti. Asa stia el sa-l apere pe Eminescu. Mereu recita strofa eminesciana „abia atingi covorul moale, matasea suna sub picior”, care ii placea. Iar pe Eminescu il pretuia nespus de mult, vorbea intotdeauna la superlativ despre el si spunea ca Iasiul este legat in special de poetul national si de Junimea. „Pentru el erau de nedespartit aceste doua nume proprii, Iasi si Eminescu.” Primavara, frunzele Teiului lui Eminescu gadila umbra inimilor poetilor Eminescu si Nichita. „Va pupam sufletele”, ar fi spus Nichita.
Jurnalul.ro

Sursa:https://iasi1.ro/iasi1/teiul-lui-emi...ilor-fara-sot/

[latan.elena]

Eminescu - Nichita Stănescu

Atâta să nu uitaţi:
că el a fost un om viu,
viu,
pipăibil cu mâna.

Atâta să nu uitaţi
că el a băut cu gura lui, -
că avea piele
îmbrăcată în ştofă.

Atât să nu uitaţi, -
că ar fi putut să stea
la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină

Atât să uitaţi! Numai atât, -
că El a trăit,
înaintea noastră...
Numai atât,
în genunchi vă rog, să uitaţi!







Constantin Barbu - Codul uciderii lui Mihai Eminescu


https://www.youtube.com/watch?v=Wt0Q_CpyQzg&t=1468sPartea I

https://www.youtube.com/watch?v=szLrKIPoPS8 Partea III

https://www.youtube.com/watch?v=6nWifVkIpFwPartea Partea IV


https://www.youtube.com/watch?v=45MygAFtmpA Partea V


https://www.youtube.com/watch?v=b0edsuj9Q0o Partea VI





NOI SPUNEM azi lui EMINESCU ADEVĂRUL! Noi nu suntem politrucii sterpi care citesc platitudini de pe promptere; și nici intelectuali falși, care se urcă pe umerii lui Eminescu, doar să vadă lumea cât de mici rămân ei, pentru istorie. NOI ÎI SPUNEM LUI EMINESCU ,,LA MULȚI ANI!” AȘA CUM ȘI EMINESCU AR FI DE ACORD!

https://www.facebook.com/Sergiu.Miha...14824130409589




Cele mai frumoase gânduri închinate lui Eminescu


„Eminescu a avut în toate o concepţie europeană şi referitor la Biserica Ortodoxă în general, la structura ei, care favorizează apropierea şi cunoaşterea şi deschiderea faţă de toată lumea". Patriarhul Teoctist

„Eminescu era darul Providenţei, dăruit nouă Românilor" Mitropolit Antonie Plămădeală

„Pasiunea pentru Eminescu este pasiunea tuturor". Mitropolit Antonie Plămădeală

„Pentru mine Eminescu este de multă vreme un sfânt, şi nu numai el. La vremea cuvenită, se va arăta de la Dumnezeu şi aceasta!" Calinic Argeşeanu - Episcopul Argeşului şi Muscelului

„Eminescu ne dezvăluie, în fiinţa lui intimă şi în minunata expresie a creaţiei lui literare, că dimensiunea creştina reprezintă fondul adânc al operei şi al vieţii lui - operă închinată iubirii şi viaţă mistuită în jertfire după Chipul lui Hristos". Constantin Galeriu

„Eminescu este afirmarea unităţii româneşti eterne". Nicolae Iorga

„Eminescu este evanghelistul nostru". Tudor Arghezi

„Eminescu-Sumă lirică de Voievozi". Petre Tuţea

„…marele nostru poet a fost un creştin autentic, ceea ce rezultă din viaţa, ca şi din opera sa." Mitropolit Nicolae Corneanu

„EMINESCU este numele acestei ţări. ROMÂNIA este numele lui EMINESCU". Nichita Stănescu

„Fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci" Tudor Vianu

„Eminescu mi se părea un zeu tânăr, frumos şi blând." Alexandru Vlahuţă

„Eminescu s-a ridicat pe aripi proprii până la contemplarea lui Dumnezeu".Nichifor Crainic

„Eminescu nu cântă incidentele unei iubiri, ci iubirea; nu cântă farmecele unei femei, ci femeia; nu ne dă crâmpeie separate din natură, colţuri de peisaje, ci ceea ce este mai general în natură. Că, pentru a reda generalul, utilizează culori ale particularului,aceasta se înţelege de la sine. De aceea ce vrea să ne dea e generalul, iubirea, femeia, natura". Garabet Ibrăileanu

„Eminescu nu este un idol, el nu este un zeu;El este tot ceea ce este: Noi în noi." Nichita Stănescu

„Eminescu este conştiinţa noastră cea mai bună." Constantin Noica

„E unul care cântă mai dulce decât mine?/ Cu atât mai bine ţării, şi lui cu-atât mai bine./Apuce înainte s-ajungă cât mai sus,/ La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus." Vasile Alecsandri

„Doina lui Eminescu-cea mai categorică evanghelie politică a românismului." Octavian Goga

„Cred că, pentru orice român, ceea ce mai întâi farmecă la Eminescu e melodia versului său, dulceaţa limbii". Sextil Puscariu

„Eminescu este provocarea continuă pe care Dumnezeu a binevoit s-o rânduiască." Răzvan Codrescu

„Eminescu fi-va veşnic; Fratele Grigore (Vieru) a murit de Eminescu". „Fiecare vârstă îl citeşte şi îl descoperă altfel pe Eminescu, el trebuie citit şi recitit nu doar ca poet, ci şi ca prozator, dramaturg, gazetar. El încă mai poate fi nu doar profesorul nostru bun de literatură, ci şi profesorul nostru bun de viaţă. Noi îmbătrânim, opera lui, nu. Îşi păstrează actualitatea, ca orice operă monumentală". Nicolae Băciuţ

„Îl văd pe Eminescu cu privirile îndreptate spre Nistru. Aşa mi-l închipui eu. Parcă creştem când privim statuia. Îmi pare rău că inscripţia din spatele ei a fost ştearsă: „Bucovinenii, recunoscători lui Eminescu că s-a întors în Bucovina". Valentin Marica

„Eminescu este o revelaţie ce mângâie". Rosa Del Conte

„Despre Eminescu nu se vorbeşte, despre Eminescu numai se gândeşte, cine vorbeşte despre Eminescu despre sine vorbeşte". Răzvan Ducan

„Mi-e foarte drag Eminescu, iar ideile lui îmi apar mereu nu numai de-o surprinzătoare prospeţime, ci şi de-o acută actualitate. Prin ani şi vremuri gândirea lui rămâne vie, persuasivă şi cuceritoare". Mariana Cristescu

„Eminescu ilustrează paşii dialectici ai materiei în univers." Gabriel Ţepelea

„Eminescu era frumos, de-o frumuseţe angelică". Tudor Vianu

„Niciodată în trecut nu am fost mai pregătiţi, ca astăzi, să preţuim scrisul lui Eminescu, expresie a demnităţii naţionale, conştiinţei profesionale şi a talentului de excepţie, fără egal în cultura română la acest sfârşit de mileniu". D. Vatamaniuc

„Icoană de iubire la care să mă închin eu". Veronica Micle

„Moldova este sfântă îmi spuneau Stefan şi Eminescu împreună". Ioan Alexandru

„Eminescu rămâne starea de graţie a poeziei româneşti pe care noi o chemăm mereu, bucuroşi să o străbatem cu sfiala celui ce încearcă şi înţelege în cerul gândului său ajungerea la Eminescu". Mioara Kozak

„Într-adevăr, la aceeaşi scară a perfecţiunii în poezia sa se află totul. Gama sa lirică este imensă. Într-însa coexistă intuiţia viitorului, ansamblul tuturor ecourilor mitice, istoria şi peisajul românesc, cele mai vaste ingerinţe folclorice, asimilarea filosofiei, a ştiinţei, a vechilor „înţelepciuni". Se găsesc toate dispoziţiile lăuntrice". Edgar Papu

„Eminescu, adorator al trecutului-pare sintagmă atât de cunoscută, de des repetată de toată lumea, încât n-ar mai fi nevoie s-o reamintim". Miron Scorobete

„A vorbi despre Eminescu înseamnă pentru un român a se cerceta pe sine, a se închipui şi ipostazia la puterea maximă a virtualităţii Neamului său şi a-şi schiţa fără pic de pudoare portretul ideal". Nicolae Steinhardt

„Mihai Eminescu era o fumuseţe, avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o Icoană veche." I.L. Caragiale

„Doina lui Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc". Nicolae Iorga

„E cel dântâi român al cărui creştet primeşte binecuvântarea din cer, dar ale cărui picioare sunt înfipte până la glezne în pământul strămoşesc". Octavian Goga

„Cu mantia geniului de aur trece încă o dată Domnul Eminescu. Trece, cu luminos chip de Hyperion, înaltul Domn al limbii române. Trece cu strălucirea Luceafărului, sub care spaţiul şi timpul dobândesc o osmoză cosmogonică. Numai Domnul poeziei româneşti, călător peste nemărginirea timpului, aşeza gândurile: „Rugămu-ne îndurărilor/ Luceafărul mărilor/ Din valul ce ne bântuie,/ Înalţă-ne, ne mântuie". Lazăr Lădariu

„Umbră care trepte-nalte suie, / dăruind azur din mâini subţiri,/sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,/scânteind, înalt, din răstigniri". Radu Gyr

„Eminescu este una dintre grinzile de susţinere a neamului. El nu este o simplă cărămidă, nu e o simplă ţiglă sau o simplă fereastră, e grinda de bază, aia care păstrează neamul întreg... În Eminescu ne întâlnim toţi. Asta este o chestiune aproape fără egal. Nici nu ştiu dacă mai au alte popoare acest noroc şi această condamnare divină, să se poată regăsi într-un nume... Este poetul exemplar sau cum spunea extraordinar Blaga: „Dacă George Coşbuc este poetul naţional printr-un consimţământ plebiscitar, Eminescu este poetul naţional printr-un legitimism de ordin divin". Acolo, noi nu putem umbla. Cine umblă acolo moare, în sens moral sau estetic. Eu mă rezum să spun doar atât: Eminescu este cifrul secret al naţiei". Adrian Păunescu

Adunate şi dăruite de preot Gheorghe Şincan, paroh la Târgu-Mureş




Ion Petrache: Care vă sunt preferințele din literatura universală?
Nichita Stănescu : Eminescu.

Nichita - interviu de Ion Petrache

Foto: Nichita ( 1978)




„VIAȚA LUI EMINESCU”, complet – 16 episoade cu informații foarte interesante.





Atâta dragoste și-atâta aspră bunătate
A fost să aibe-n sine el cu sine însuși
că desfăcea orice lăcate
cu plânsul cheilor din plânsu-și.

Nichita Stanescu- despre Mihai Eminescu

[latan.elena]

https://www.youtube.com/watch?v=H8stN1fkeCU&t=21s
https://www.youtube.com/watch?v=uINwaPAmGys




O stea în reci nemărginiri

O stea în reci nemărginiri
Și, tremurând, parcă s-a stins
Parc-a apus de moarte.

Oricâtă vreme au trecut
De-atunci și pân-acum,
Oricât viața s-a făcut
Pustie, fără drum,

Oricâte zile-am risipit,
De n-au rămas pe sfert,
O inimă care-a iubit
Mai speră în deșert.

O inimă care-a iubit
Deapururi are glas
Și dacă toate au pierit,
Durerea i-au rămas.

Și cum nimic nu stă pe loc,
Ci merg precum au mers,
O umbră-a stinsului noroc
Rămâne-n univers.

Mihai Eminescu
















Prin nopți tăcute

Prin nopți tăcute,
Prin lunce mute,
Prin vântul iute,
Aud un glas;
Din nor ce trece,
Din luna rece,
Din visuri sece,
Văd un obraz.

Lumea senină,
Luna cea plină,
Și marea lină
Icoană-i sunt;
Ochiu-mi o cată
În lumea lată.
Cu mintea beată
Eu plâng și cânt.

Mihai Eminescu

[latan.elena]

https://www.youtube.com/watch?v=t6bzuiCPxqw