Elena Latan

[latan.elena]

Nichita Stănescu a fost un poet, scriitor și eseist român, ales membru post-mortem al Academiei Române. Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”.
Anul nașterii: 31 martie 1933, Ploiești
Data morții: 13 decembrie 1983, București

Nichita Stănescu - Wikipedia




La revedere de Nichita Stănescu

Din afara ființei umane am venit
în făptura ființei umane.
Abia m-am obișnuit cu felul ei
și am fost chemat deodată înapoi.
Drag de om, la revedere.
Pureci de plantă și ierburi,
voi câini, regi ai mirosului,
voi păsări ale aerului regine,
nu cred să mai mi se dea voie
să vin înapoi.
Dar, - oriunde voi fi,
mă va mistui dorul
de neîmplinirea de om, de arbore,
de peşte, de pasăre,
de stâncă, de glob.



''Exact la jumătatea dintre Ziua Națională a României și Crăciun se află ziua în care Nichita a plecat spre lumea invizibilă. Dumnezeu l-a situat deasupra vieții lui, el neavând viață personală.
"Poetul, ca și soldatul, nu are viață personală "
În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983 ninsese mult. După miezul nopții ninsoarea devenise și mai abundentă, știa ea ce știa. "Să ningă peste noi cu miei doar astăzi/Să ningă inima în noi..." Își auzea atunci cel mai bine gândurile, poate știa ce o să se întâmple cu el.
Nichita este neasemuitor, el este miracolul de care ne este dor. Un dor enorm pentru unii, un dor absolut pentru alții, un dor infinit pentru câțiva. Și cu el, mai ales în aceste vremuri, ar fi bine să ne îmbrăcăm inima, iar poezia lui s-ar putea să ne intre în suflete ca cel mai puternic și proaspăt aer. Poate și pentru că Poetul a lăsat în urmă și niște sentimente, mai ales de iubire. Și "sentimentul este sfânt în om...este hrana cu care el satură foamea secundelor pe care omul le mai are de trăit."
Putem spune că și ieri, și azi, și mâine va exista un cult al personalității lui Nichita, care este unul frumos și inevitabil, în ciuda dușmanilor otrăvitori ai lui. Acolo, sus, el locuiește tot în limba română.''

[latan.elena]

Să ningă peste noi- Nichita Stanescu

Să ningă peste noi cu miei doar astăzi
Să ningă inima în noi
Noi niciodată nu am fost noroi
O spun şi mieii care ning pe noi
O, dulce, mult prea dulce tu, fecioară,
Care mi l-ai făcut pe lezus chiar din flori
Ce zici că ninge mieii peste noi
Ce zici că ninge mieii peste seară
Şi pe zăpadă că noi ningem amândoi




Ultima seară pe pământ. De ce a murit Nichita Stănescu
Extrase dintr-un articol de Monica Andronescu


În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu ajungea la Spitalul de Urgență Fundeni, acuzând dureri puternice în zona ficatului. Cu o zi înainte fusese la nunta unor prieteni. A ajuns la București, cu trenul, chiar în seara aceea, cu câteva ore înainte să moară. (...)
Nichita n-avea clanță la ușă

Cum era, de fapt, acasă la Nichita Stănescu, în acel mic univers boem, în care viața lui a ars intens, până la 50 de ani? „Totul era magic la el”, își amintește pictorul Mircia Dumitrescu, un alt bun prieten al poetului. „De când intrai. Te întâmpina normal un om total sărac care, până să se însoare cu Dora, avea o saltea așezată pe jos și o masă cu șase scaune bonanza, pe care și alea cred că i le dăduse cineva, și un dulăpior bonanza, dar bătălia, vorbele, ideile… Era un loc unde te informai și puteai să știi tot. Din afară. Brusc. Erai în plin cancan. Mi-aduc aminte… Veneau și generali de Securitate și oameni foarte mari, erau și mediocri mulți care se vânturau pe acolo. Vă dați seama că, dacă era un om care n-avea clanță la ușă… Împingeai ușa și intrai în casă, pur și simplu. La fel se întâmpla și când locuia dincolo, pe Grigore Alexandrescu, la dna Covaci, avea o căsuță în spate pe strada aia, dar viața se petrecea în spațiul public. Țin minte o imagine când cineva a venit și i-a zis: «Fii atent, că ăsta e general de Securitate»”.
La care Nichita a zis: «Păi, mai bine să audă un general de Securitate decât să audă vreun mic cățel care cine știe cum îmi răstălmăcește vorbele… ».” (...)

De la nuntă, pe drumul spre mormânt

Deși s-a simțit tot mai rău în ultima perioadă și deja își dădea seama că îl trădează corpul, nu-i mai plăcea cum arată în fotografii, a continuat să trăiască la fel ca până atunci.
Pe 9 decembrie 1983, sfârșitul era aproape. Se afla la Drobeta Turnu-Severin, martor la căsătoria prietenilor Ofelia Rotaru și Alexandru Condeescu. S-a bucurat de călătorie, dar le-a spus că se simte cam obosit din cauza unor nopți nedormite. La cină, urmându-și obiceiul, îi scrie un poem gazdei, apoi se retrage în cameră, mai devreme decât obișnuia. [Nota AN - Poemul este cel de mai jos]



Duminica, pe 11 decembrie, Nichita se trezește târziu, pe la prânz. Mai avea de trăit doar o zi. Și totuși, împreună cu cei doi tineri căsătoriți și cu Dora face planuri de viitor. Deși inițial stabiliseră să stea mai mult, poetul hotărăște să se întoarcă cu toții, a doua zi la București.

Luni de dimineață nu se trezește însă la timp ca să prindă trenul. Doarme din nou până spre prânz și refuză să mănânce. Spune că nu se simte bine. Nu se ridică deloc din pat până când vor pleca, a doua zi, cu un alt tren. În tren, într-un compartiment unde călătoresc singuri, se întinde pe canapea și doarme agitat până la București. Trenul intre în Gara de Nord după ora 10 noaptea. Când ajunge acasă, Nichita se culcă…
Noaptea, însă, durerile devin tot mai puternice. Același Mircia Dumitrescu își amintește o întâmplare despre care spune că l-a bântuit de-atunci în fiecare zi: „Mi-a dat telefon și a zis «Vino repede!». Avea salteaua pe jos și îi țâșnea sânge din buze și din limbă și murdărise deja peretele. Și mi-a zis: «Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora». El neștiind că mie mi-e cumplit de frică să văd pe cineva care moare… Dar am stat. Atunci așa s-a întâmplat. Că din atâta lume care avea mașină nu s-a găsit nimeni și am chemat eu un prieten cu o mașină și l-am dus la spital. I-am spus că e vorba de Nichita, dar nu știa cine e Nichita. Și atunci m-am trezit la realitate. Nu cultura e aia pe care o știe lumea…”
Până la mașină și apoi pe coridoarele spitalului, Nichita a mers pe picioarele lui, tot timpul conștient, dar criza s-a repetat, din ce în ce mai violentă. La câteva minute după ora 2 noapte, lupta s-a sfârșit și Nichita a murit. Stop cardio-respirator.
„Ce din poem îți place mai mult?”, îl întrebase amicul Aurelian T. Dumitrescu. „Odă în metru metru antic”, pentru că începe cu cel mai frumos vers care s-a scris vreodată în limba română: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, i-a răspuns Nichita. (Sursa: Ziarul Metropolis)
Notă Victor Roncea - În 2008, profesorul Pavel Chirilă mi-a oferit acestă mărturie:



„Am fost medic la Spitalul de Urgență. 13 decembrie 1983 a fost ziua mea de gardă. Eu l-am primit, l-am asistat și am conlucrat cu Secția de Terapie Intensivă pentru îngrijirea poetului Nichita Stănescu în ziua trecerii lui la cele veșnice.
Am încercat zilele acestea scot din arhivă foaia de observație clinică pentru a rememora cu propriul meu scris în față, acea zi, acele ore. Nu am reușit pentru că spitalul nu arhivează suferințe mai vechi de 25 de ani. Dar în ciuda memoriei scurte a spitalelor mi-au rămas în minte ultimele cuvinte ale poetului: „Mi-e o sete sălbatică”...

M-au impresionat aceste cuvinte ale lui, care exprimau infinit mai mult decât o simplă deshidratare organică.
Era o sete de adevăr, era o sete de dreptate, era o sete de frumos, era o sete de libertate...?
Aveam să ne convingem peste câteva ore că era o sete de veșnicie...
Domnul să-i odihnească sufletul zbuciumat de propriul lui talent...!

Dr. Chirilă
13 Decembrie 2008"

Nichita: „Doamne, apără poporul român.”

VIDEO - Sora lui Nichita, Mariana, vorbește, inclusiv despre moartea Poetului: Cu două săptămâni înainte de moarte a fost lovit la față!

Sursa:Profesorul Pavel Chirilă, de gardă la moartea lui Nichita ...

[latan.elena]

Nichita Stănescu: „Poetul nu are biografie; biografia lui este, de fapt, propria lui operă(…)”

Nichita Stănescu[1] (31 martie 1933, Ploieşti-judeţul Prahova-13 decembrie 1983, Bucureşti), considerat, atât de critica literară cât şi de publicul larg, drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română (el însuşi o denumea „Dumnezeiesc de frumoasă”), aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970; ca orice mare scriitor, nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion[2], un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici…Player audio

00:0voce: Nichita Stănescu

Până a ajunge poet, scriitor, eseist, a urmat (în perioada 1944-1952) cursurile Liceului „Sfinții Petru şi Pavel”[3] din Ploieşti; între 1952-1957, avea să

urmeze cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti…

„Nu poţi să vezi zâne dacă nu eşti zănatic.”

Comportamente, reacţii, atitudini, decizii, valori, principii… Inevitabil, apare întrebarea fundamentală: „Cine stabileşte ce este normal şi ce nu este pe tărâmul normalității?” Desigur, și întrebarea derivată: „Unde apare limita clară între normal şi anormal?” În 1952, s-a căsătorit[4] cu Magdalena Petrescu, „a doua dragoste” din adolescenţă[5]; în 1962, uniunea legalizată cu poeta şi eseista Doina Ciurea[6] a plămădit tema volumului O viziune a sentimentelor; mai târziu, fiind împreună cu poeta şi autoarea Gabriela Melinescu și-au stimulat inspirația („cheia tuturor lucrurilor”, pentru asemenea creator) în „a scrie şi a construi universuri abstracte”; în 1982, și-a unit singurătatea[7] cu Todoriţa (Dora) Tărâţă…



Corector, apoi redactor la secţia de poezie a„Gazetei literare”. Publică, la Editura „Tineretului”,un volum[8] cu 11 elegii. Tipăreşte Necuvintele[9], apare şi volumul de poezii Un pământ numit România. Redactor-şef adjunct al revistei „Luceafărul”[10], devine (în 1970) redactor-şef adjunct la „România literară”[11]. Publică două noi volume de poezii: Belgradul în cinci prieteni şi Măreţia frigului. Pentru Cartea de recitire (eseuri) obţine, a treia oară, Premiul Uniunii Scriitorilor. I s-a acordat, pentru ultima oară, Premiul Uniunii Scriitorilor şi i s-a atribuit Premiul internaţional „Johann Gottfried von Herder”[12]. La 4 martie 1977, Nichita Stănescu încearcă, zadarnic, să-și salveze un prieten (Nicolae Ştefănescu), fiind el însuși lovit de un zid care s-a prăbuşit după cutremur; în urma şocului, suferă o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului (aceasta va lăsa câteva sechele şi după vindecare). În 1978[13], publică volumul de poezii Epica Magna, care primeşte, în acelaşi an, premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române[14]. Fusese nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (1980)[15]…

„Am să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta.Eu nu prea cred că există poeţi, cred că există poezie.”

Dependența de alcool a fost una de notorietate… Cunoscuţi şi prieteni apropiaţi ai poetului povesteau despre consumul „fără margini”, despre admiratorii care veneau în vizită (cu sticle pline de votcă şi de palincă), despre sumele cheltuite pe băutură[16]; în cazul lui Nichita, până şi beţiile erau fermecătoare, alcoolul acționa ca un catalizator de funcții, ca un „drog” care îi menţinea inspiraţia, îl stimula să creeze (cu cât îl consuma în cantități mai mari, „cu atât părea mai lucid”). În august 1981, are prima criză hepatică[17]. În 1982, primea Premiul „Cununa de aur” a Festivalului internaţional de poezie de la Struga (Macedonia)[18]. În timpul călătoriei (fosta Iugoslavie) are o criză aproape sinonimă cu moartea[19] (apoi, într-o deplasare la Focşani, în noiembrie, şi-a fracturat piciorul stâng[20]). La 31 martie 1983, când împlinea 50 de ani de viaţă, poetului i s-a organizat o adevărată „festivitate naţională”. Pe 12 decembrie, durerile din zona ficatului ating semnificația îngrozitorului[21]; poetul se stinge la ora 2:10 (două şi zece minute)/13 decembrie 1983[22]…

„Întunecând întunericul am deschis porţile luminii.”

Îi spusese, oarecum premonitoriu, prietenului Johnny Răducanu[23]: „Când oi muri, am să fiu un amărat de poet, care n-o să aibă nici cruce!”… „Ce poem îţi place mai mult?”, îl întrebase amicul Aurelian T. Dumitrescu; „Odă în metru metru antic, pentru că începe cu cel mai frumos vers care s-a scris vreodată în limba română: «Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată»”, i-a răspuns Nichita. „Viaţa asta trece prea repede, îngrozitor de repede. N-apuci să te naşti, c-ai şi îmbătrânit.”

„La început când încă mai purtam
pe suflet coaja de var a sufletului
credeam şi speram
iubind să fiu iubit.
Mai târziu când dădeam din trup
ca dintr-o aripă
în sângerosul aer, mi-am zis:
dacă pot să iubesc mi-e destul
şi mi-este surâs
şi mi-este vis
dacă pot să iubesc.
La urmă, la umbră
am cântat:
dacă cineva poate să iubească
e împărat
dacă cineva este iubit
e infinit
şi dacă există iubire
din goluri se naşte plinul...”

] Numele de la naştere era Nichita Hristea Stănescu… Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, provenea dintr-o familie nobilă orginară din Rusia; tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, a fost ţăranul prahovean devenit, mai târziu, meşteşugar şi comerciant ploieştean….[2] „Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeţi din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) şi că el însuşi este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi abilităţile lui a schimbat faţa poeziei româneşti. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut…” (Eugen Simion)[3] Devenit „Mihai Viteazul”…[4] „Poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală” (Nichita Stănescu). Poetul, care a murit în 1983, umbla din floare în floare. Dincolo de cele trei aventuri matrimoniale, „îi ieşeau în afară ba o mână, ba un picior, ba aureola genialităţii lui, fiind incapabil să-şi asume o responsabilitate pentru mult timp”, povestea, cu un umor irezistibil, criticul Alex Ştefănescu…[5].Cei doi se vor despărţi, după un an…[6] Nichita şi-a adunat poeziile sale„băşcălioase”, scrise, potrivit propriile sale cuvinte, „fără mamă, fără tată”,într-un volum numit Argotice – cântece la drumul mare, publicat în 1992, după moartea sa, de Doina Ciurea…[7] Cum era, de fapt, acasă la Nichita Stănescu, în acel „mic univers boem”, în care viața lui a ars cu intensitate, până la 50 de ani? „Totul era magic la el”, își amintește pictorul, graficianul, sculptorul Mircia Dumitrescu, un prieten al poetului. „De când intrai. Te întâmpina normal un om total sărac care, până să se însoare cu Dora, avea o saltea aşezată pe jos şi o masă cu şase scaune bonanza, pe care şi alea cred că i le dăduse cineva, şi un dulăpior bonanza, dar bătălia, vorbele, ideile… Era un loc unde te informai şi puteai să ştii tot. Din afară. Brusc. Erai în plin cancan. Mi-aduc aminte… Veneau şi generali de Securitate şi oameni foarte mari, erau şi mediocri mulţi care se vânturau pe acolo. Vă daţi seama că, dacă era un om care n-avea clanţă la uşă… Împingeai uşa şi intrai în casă, pur şi simplu. La fel se întâmpla şi când locuia dincolo, pe «Grigore Alexandrescu», la d-na Covaci, avea o căsuţă în spate pe strada aia” (n.n. – la ultima sa locuinţă, din Strada „Piaţa Amzei” nr. 9, în faţa geamului apartamentului său creştea celebrul salcâm „Gică”), „dar viaţa se petrecea în spaţiul public. Ţin minte o imagine când cineva a venit şi i-a zis: «Fii atent, că ăsta e general de Securitate»”. La care Nichita a zis: «Păi, mai bine să audă un general de Securitate decât să audă vreun mic căţel care cine ştie cum îmi răstălmăceşte vorbele…»”. Așa a trăit Nichita până la sfârșit. Cu un fel de libertate pe care și-a creat-o singur și la care n-a vrut să renunțe. Iar alcoolul care l-a ucis a făcut, de fapt, parte din ea. „În vara lui 1977, atunci când m-am împrietenit cât de cât cu Nichita, era deja dependent de alcool. Mai bine zis, de vodcă”, afirma Ștefan Agopian…



[8] Trei ani după prima călătorie peste hotare (1963), în Cehoslovacia…[9] Care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor…[10] Alături de Adrian Păunescu…[11] Revistă condusă de Nicolae Breban…[12] În anul 1973, publicase antologia de poezii de dragoste „Clar de inimă”, iar, în 1975, era recompensat cu Premiul internaţional „Johann Gottfried von Herder”; în acelaşi an publica antologia „Starea poeziei”/premiul Uniunii Scriitorilor/ şi devenea publicist comentator la revista „România literară”…[13] În acelaşi an, îi apărea traducerea în limba bulgară a volumului „Bazorelief cu îndrăgostiţi”, publicat de Editura „Narodna Kultura”…[14] Ales post-mortem membru al Academiei Române…[15] Scriitorul suedez Arthur Lundkvist l-a propus Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaţilor la Premiul „Nobel” pentru Literatură, Nichita Stănescu fiind nominalizat alături de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn; laureatul ediţiei 1980 a fost poetul grec Odysseas Elytis…[16] Până la 2.500 de lei – pentru câteva zile, în condiţiile în care un salariu „gravita”, pe atunci, în jurul cifrei 1.000…[17] Crizele au căpătat continuitate în toamna anului 1981, atunci când poetul s-a internat la spitalul „Fundeni”; după ce era externat, a ascuns – faţă de toţi – semnele maladiei, afişându-se optimist, medicii declarându-se „uimiţi de rezistenţa şi vitalitatea sa extraordinară”… Într-o dimineaţă anterioară anului 1981, Nichita s-a trezit, la ușa casei, cu Eugeniu Proca/dirijat, de la distanță, de Elena Ceaușescu/; i s-a spus că ministrul Sănătății, trimis personal de tovarăşa, a venit să-i facă un tratament pentru ficat. „A încercat Nichita să-i spună că nu era cazul să se deplaseze personal, la care ministrul cu o amabilitate părintească i-a mărturisit că a venit, fiindcă cele două apeluri ale lui fuseseră ignorate de Nichita şi în plus era o plăcere să discute cu marele poet la el acasă. La promisiunile lui Nichita că în două trei zile o să se prezinte oriunde va dori profesorul, acesta a replicat destul de sec: «Stimate domn, pleci la tratament chiar în clipa aceasta cu mine, de bună voie sau legat de echipa pe care am adus-o cu mine, putem pleca la tratament buni prieteni sau supăraţi unul pe altul!»”/Tratamentul s-a desfăşurat la Mangalia Nord, tocmai pentru a-l rupe pe Nichita de anturaj; în perioada respectivă, vizitele i-au fost supravegheate cu mare stricteţe („pentru a nu fi deranjat”); tratamentul a costat circa două milioane de lei (sumă enormă la nivelul anilor 1979-1980, fiindu-i administrate cele mai noi medicamente existente pe plan mondial şi cele mai sofisticate vitamine pentru refacerea ficatului, combinate cu o psihoterapie prin care a fost convins să bea alcool mai rar şi mai puţin). „Părerea mea, bazată numai pe intuiţie, este că urmarea tratamentului a fost prelungirea vieţii lui cu câţiva ani”, susținea Mircea Gociman…[18] În februarie, acelaşi an, moare tatăl poetului; lui Nichita Stănescu i-a apărut volumul „Noduri şi semne”, subintitulat „Recviem pentru moartea tatălui”, o selecţie din tot ceea ce scrisese de la ultima sa apariţie editorială…[19] Care necesitase intervenţia medicilor…[20] Întâmplare care îl va imobiliza în casă pentru următoarele şase luni…[21] În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu ajungea la Spitalul de Urgenţă „Fundeni”, acuzând dureri atroce în zona ficatului; cu o zi înainte participase la nunta unor prieteni – a ajuns cu trenul în Bucureşti, chiar în seara despre care scriu, cu câteva ore înainte să moară… Diagnosticul oficial a fost „stop cardiorespirator”. „La autopsie, s-a constatat că nu mai avea nici măcar o celulă de ficat. Şi-l băuse pe tot”, povestea (înaintea propriei sale dispariții) poetul Cezar Ivănescu…[22] Ultimele sale cuvinte ar fi fost: „Respir, doctore, respir”… Cât timp se scurseseră, din clepsidră, fărâmele de viață, recunoștea: „Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte”…[23] Maestrul Johnny Răducanu, legat printr-o prietenie de nezdruncinat cu Nichita Stănescu, avea un mod neobişnuit de a-l comemora; mergea la mormântul poetului şi îi vărsa o sticlă de votcă pe pământ. „Bre, ce faci acolo? Hai, vino înapoi, că mă plictisesc singur aici”…

Sursa:http://www.radioiasi.ro/stiri/prim-p...ria-lui-opera/

[latan.elena]

"... Poezia nu va pieri niciodată atât timp cât vor fi oameni. Oamenii cu suflet viu au nevoie de sufletul scris, sufletul tulbure are nevoie de sufletul limpede, întocmai cum focul şi gheaţa stau îmbrăţişate de-a pururi..."

Nichita Stănescu




Din afara ființei umane am venit
în făptura ființei umane.
Abia m-am obișnuit cu felul ei
și am fost chemat deodată înapoi

Drag de om, la revedere.
Pureci de plantă si ierburi,
voi câini , regi ai mirosului,
voi păsări ale aerului regine,

nu cred să mai mi se dea voie
să vin înapoi.

Dar, - oriunde voi fi,
mă va mistui dorul
de neîmplinirea de om, de arbore,
de pește , de pasăre
de stâncă, de glob.

Nichita Stanescu

• Forum
• URIASII IN GANDIRE AI NEAMULUI ROMANESC

Nichita Stănescu: noduri și însemne





E făcut să mă domine neîntregul
zeița fără brațe, zeul fără glezne.
Copacii fără trunchiuri, iarba fără verde,
slalom de alb prin verticale bezne.
Se cațără paianjeni pe tăcerea colțuroasă
și înapoia propriei ei zbateri smulse,
se trage inima-ntr-un trup mai vechi, mai
singur, cu timpul dus, contururi scurse.

E făcut să mă domine neîntregul,
medalie bătură doar pe-o parte zilele
care încep după-amiaza și sfârșesc
după-amiaza, fără să continue mai departe.

Autoportret pe o frunză de toamnă




Nichita Stănescu - Poezii - Poetii nostri





Nichita Stanescu - Poezii - Romanian Voice

[latan.elena]

Poezii în manuscris Nichita Stănescu



Nichita Stănescu, scrisoare către Cezar Ivănescu (26 noiembrie 1970)

Dragă Cezare,

Te îmbrăţişez şi îţi sărut inima,
pentru minunatul articol publicat
în revista „Argeş“.
Ai făcut un gest de o mare
şi rară prietenie.

Toată ziua de azi
(joi, 26 noiembrie 1970) când ţi-am
citit eseul, am fost fericit, nu din
infatuare, ci, din comunicare.

Nichita Stanescu



Trista vedere a girafei

Trist este acel care se poate îndrăgosti
de altcineva;
care-și face oglindă dintr-o aripă de pasăre;
care speră mâine că va ploua peste mare;
care se roagă la dumnezeul muzicii cântate;
care nu-și poate închipui altceva
decât că este.

Ah, dac-ai putea să alungi
amintirea ta ca și cum ar fi a altora.
Ah, dac-ai putea să chemi numai pentru tine
venirea de suflet!

Nichita Stanescu




Gnomică

În definitive, trupul de bărbat e cel mai frumos
tăiat de aripa acestei planete.
Foarte alb e, până şi ultimul os
cel prelungit în eternitate

Numai să nu-l atingi cu amprenta
penei de ibis,
martor chemându-l întru absenta
zburare a lumii, pe iris …

Numai să nu-l atingi sub capace
ţestoase, pe ţărmuri terestre …
Nerupt dacă e, pe timp de pace
Cel mai frumos, trupul bărbatului este!

Nichita Stănescu



Pentru o mie de cântece

Pentru o mie de cântece
am fost născut
Nouă sute nouă zeci şi nouă
sunt răguşite de cântecul, unul
pentru care-am fost născut
Nu ma înjumătăţiţi voi timpuri !
S-ar putea, înalt cum este
cântecul, unul,
să fie la urmă..

Nichita Stănescu



Chip ianifer - Nichita Stănescu

El era un singur ochi peste tot,
o singură gură de jur împrejur
un singur piept de jur împrejur
o singură gură de jur împrejur

El era blestemat,
de Fatum era blestemat.
Sub coastă avea două inimi
două inimi, două inimi,
două inimi.

Nichita Stănescu




Eminescu – poem si desen de Nichita Stănescu

Atâta să nu uitați:
că el a fost un om viu,
viu,
pipăibil cu mâna.
Atâta să nu uitați
că el a băut cu gura lui, –
că avea piele
îmbrăcată în ștofă.
Atât să nu uitați, –
că ar fi putut să stea
la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină
Atât să uitați! Numai atât, –
că El a trăit,
înaintea noastră…
Numai atât,
în genunchi vă rog, să uitați!

[latan.elena]

https://www.facebook.com/watch/?v=681940943597042

În fiecare ramură, în fiece trunchi, ți-am clădit câte-o biserică
dar atâtea ziduri și ziduri în beton te înferică
Copacii sunt din ce în ce mai rari în țara de jos, în țara de sus
și tot nu pricep de ce nu-l mai urăsc pe Isus

Orga privirilor lui s-a frânt în colinde
„Ne dați, ori nu ne dați, ne dați-ne dați?” răsună, se-ntinde
Dar pe străzi nu mai este nici iarnă, nici vară;
oamenii își poartă surâsul ca pe o povară

În fiecare ramură goală ți-am clădit câte-o biserică,
– un cuib al păsărilor ce se întorc, se-ntunerică
Dar au crescut zidurile de beton și furnalele ‘nalte și grele
proptind cerul cu îngeri, de ele.

Peste noapte veniră și mâinile lui Isus și mă mângâiau
Poate că strigasem smintit: „Închină-te, închină-te!”
Dar nu mă auziră, sau poate că nu mai erau
când m-am trezit, cu coastele de sub inimă vinete

Dați-mi brazi tineri! Doi brazi tineri! n-auziți cum vă spun?
Nu, nu atât de mari, nu vreau pom de Crăciun
Vreau brazi tineri, fără munți, fără soartă,
s-aud zgomotul cuielor, când au să-mi bată în poartă!

Nichiota Stanescu

[latan.elena]

Sensul iubirii (1960)




„Sensul iubirii” a fost cartea cea mai minunată din viaţa mea. În primul rând, pentru că ea a apărut foarte târziu. A fost un debut târziu. În al doilea rând, pentru că nu a fost un debut adevărat. În clipa în care ea mi-a apărut, era mult mai puţin talentată decât îmi imaginam eu că sunt. Şi era mult mai puţin adevărată decât puteam eu să o fac. Dar, în fine, a fost un act de crispare. Orice debut este întrucâtva şi un act de crispare.

Eh… „Sensul iubirii” este ca şi primul sărut, într-un fel,… absolut stângaci şi fără consecinţe.
-Nichita Stănescu, cf. unui interviu, TVR.




Cântec

Cu-n gând foşnesc toţi arborii, mai pur
şi cu-o bătaie-a inimii, răsună
larg discul orizontului dinjur
pară lovit de-un răsărit de lună.
Cu timpu-acesta bolţii îi supun
rubine şi smaralde, ametiste
şi cărămida trupului mi-o pun
la ridicarea lumii comuniste.

Mai mult:

Sensul iubirii (1960) – Pentru Nichita


Ce bine că eşti
Nichita Stanescu

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt



M-a uitat Dumnezeu, gândindu-mă
până când gândul
mi-a devenit trup.
M-au uitat frunzele
adumbrindu-mă
până când nevăzutul
mi-a devenit văzut.
Stau ca și cum cineva
ar trebui să-și aducă aminte de mine
și-ntre timp ros de aer și nins
mi se stinge lumina-n oricine.

"Cântec" , volumul "Necuvintele"




"Poezia nu este într-o limbă anume
ci intr-un suflet anume."


Nichita Stănescu

[latan.elena]

https://www.youtube.com/watch?v=U-nIKXLoHmw




Casatorit de trei ori, cu Magdalena Petrescu, Doina Ciurea si Tudorica Tarata (Dora), Nichita a avut patru relatii de durata, dintre care cea mai aprinsa, dar si cea mai dificila a fost cu Gabriela Melinescu, singura cu care nu s-a casatorit.



Tu ai un fel de paradis al tău….în care nu se spun cuvinte.




Despre amorurile lui Nichita au circulat multe legende, că era gelos sau că-şi ţinea iubitele închise în casă, despre unele poveşti sunt mărturii făcute chiar de el şi consemnate de prieteni. Destinul face ca, după ce încheierea iubirilor cu Nichita, trei dintre femeile vieţii lui să plece în străinătate – în Australia, în Suedia şi, respectiv, în Paris.
„Este esenţial a iubi înainte de a urî“, spunea deseori Nichita prietenilor. Şi, poate, mai des, femeilor, existenţe efemere sau pasiuni îndelungate din viaţa boemă a poetului.
Leoaică tânără, iubirea i-a sărit de multe ori în faţă frumosului înger blond Nichita Stănescu. Cu trei iubiri oficializate şi una mistuitoare, dar niciodată concretizată cu acte, din oroarea lui Nichita pentru tribunale, poetul şi-a trăit viaţa amoroasă la fel de mistuitor şi răvăşitor ca versurile sale
„In tinerete era un barbat frumos. Mai tarziu insa din cauza alcoolului se buhaise, nu mai avea nici dinti in gura iar fata ii era cianotica. Si totusi nu era femeie care sa-i reziste”, povesteste Ivanescu. Nichita tragea tot timpul la o carciuma pe langa Palatul Elisabeta, acolo unde canta si Johnny Raducanu. Intr-o seara, la sueta lui Nichita participa si o tanara blonda. Cu greu Nichita a convins-o sa se intalneasca cu el, langa Piata Amzei, unde locuia poetul. Nerabdator, Nichita a iesit pe strada in intampinare. Dand cu ochii de niste militeni, fara ca acestia sa-i ceara, Nichita se legitimeaza. Fata a vazut scena de departe si a plecat. O alta iubire a lui Nichita a fost o vaduva cu un copil, Ionica ii spunea, si pe care Nichita o vizita in mai toate week-endu-rile. Ionica l-a parasit si-a plecat in Franta.



Magdalena

Carnal prin definiţie, aşa cum şi-l amintesc prietenii, Nichita s-a căsătorit de foarte tânăr. La 19 ani, în perioada de debut literar, o ia de soţie pe Magdalena Petrescu, sora celui mai bun prieten. A fost o dragoste adolescentină care a ars scurt şi cu patimă, astfel că după numai un an se despart, iar Magdalena pleacă în Australia. La maturitate, după moartea lui Nichita, amintirea magnetică a poetului a făcut-o să se întoarcă în ţară şi să răscumpere pianul confiscat de comunişti al familiei Stănescu, la care Nichita ţinea foarte mult. Pianul a fost donat şi este şi acum la Muzeul „Nichita Stănescu“ din Ploieşti.


Doina

Cuceritor, cu sânge de rus prin vene, din partea mamei, blond şi foarte chipeş, Nichita şi-a găsit destul de repede o nouă muză, în magnetica Doina Ciurea, fosta iubită a lui Nicolae Labiş, rival în dragoste şi creaţie al lui Nichita. În perioada studenţiei lui Nichita la Universitatea Bucureşti (1952-1957), Labiş era deja un nume. „Nu-l iubeam – eram topit de invide. Fusese îndrăgostit de femeia pe care eu o iubeam. El publica şi semnul tipărit al literei mi se părea miraculos şi de neatins.(…) Atâta vreme cât el a trăit, eu nu am publicat nici un vers. El a murit în decembrie, eu am debutat în martie“, spunea Nichita. Nichita şi Doinea Ciurea s-au căsătorit în 1962, pe când poetul avea 29 de ani. Iubirea pentru frumoasa brunetă l-a inspirat, aşa cum a susţinut tot timpul Nichita, în volumul „O viziune a sentimentelor“. Publicat în 1964, cuprinde poate una dintre cele mai cunoscute poezii ale poetului, „Leoaică tânără, iubirea“.


Gabriela

„Leoaică tânără, iubirea“ a fost, spun romanticii, o anticipare a unei iubiri devastatoare, dificilă şi neîmplinită cu poeta Gabriela Melinescu, o relaţie care a durat 10 ani, timp în care Nichita a fost în continuare căsătorit cu Doina Ciurea. Oroarea poetului de tribunale, aşa cum s-a justificat faţă de prieteni, l-a făcut să amâne divorţul până târziu, în 1981. Într-un final, a pierdut şi această mare iubire, după ce Gabriela s-a îndrăgostit şi apoi s-a căsătorit cu un editor suedez, Rene Coeckelberghs, apoi a plecat definitiv în Suedia, la mijlocul anilor ‘70.
Iată ce i-a povestit Nichita Stănescu lui Mircea Gociman, un bun prieten din Ploieşti, despre Gabriela Melinescu. Episodul de intimitate dintre cei doi bărbaţi care vorbesc despre „Gabrielele“ din viaţa lor este relatat pe gociman.com.
Nichita: „Am avut şi eu o mare iubire totală, dusă nu până la capăt ci până în pânzele albe ale capătului. Faptul că ne iubeam ca disperaţii şi eram în stare de orice unul pentru altul a făcut din relaţia mea cu Gabriela o poveste de dragoste şi sex irepetabilă. (…) Ce a existat însă între mine şi Gabriela s-a dovedit a fi unic. Îmi aduc şi acum aminte de buzele ei, de pielea ei, de formele minunate de care era suficient numai să mă apropii fără să le ating ca să mă fascineze. Doamne, ce frumos era, de ce a trebuit să se termine? … De ce a ars totul atât de repede?“
Mircea Gociman: „Nichita povestea rar, îşi alegea cu grijă cuvintele de teamă să nu strice vraja pe care chiar el o aşternuse, aşa că îl ascultam şi-mi era teamă să respir ca să nu cumva să destram această atmosferă mirifică, minunată“.
Şi din nou Nichita: „Totul a mers cum a mers o perioadă de timp, dar porcul de mine m-am încurcat cu alta din motive pe care nu le pot înţelege nici acum … am fost un porc cu P mare. Din momentul în care m-a dibuit, clişeul minunat pe care ţi l-am descris s-a stricat ca un joc de domino şi totul a devenit dificil. Scumpa mea, iubirea mea, nu mai avea încredere în mine şi pe bună dreptate. Nu mai pot, îţi spun altădată … iar ochii lui mari şi albaştrii s-au umplut de lacrimi“, îşi aminteşte Mircea Gociman spovedania lui Nichita. „Doi creatori nu prea pot convieţui. Era foarte greu de trăit cu un om care era un panteon întreg de persoane”, a scris la rândul ei Gabriela Melinescu despre Nichita în volumele pe care le-a publicat în Suedia. Din străinătate, Gabriela a militat pentru nominalizarea lui Nichita la premiul Nobel pentru Literatură, lucru care s-a şi întâmplat în 1979, alături de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn. Laureatul va fi poetul grec Odysseas Elytis. Invitat de Gabriela Melinescu în Suedia, la lansarea primelor cărţi ale lui Nichita traduse la Stockholm, poetul nu a vrut să meargă niciodată acolo, din cauza unei „gelozii absurde“.


Dora

Ultima iubire a fost Tudoriţa Tărâţă, Dora Stănescu, o studentă de 22 de ani pe care Nichita a cunoscut-o când avea 45 de ani. A fost, din nou, o dragoste fulgerătoare. Chiar de la prima întâlnire, Nichita, care era gazda unei agape, s-a îndrăgostit de tânăra studenta, căreia i-ar fi spus: „Tu nu mai pleci de aici”. Când tânăra a plecat, totuşi, Nichita i-a spus „să ştii că tu o să fii nevasta mea!“. A doua întâlnire, petrecută după numai câteva zile, a povestit-o chiar Dora, restrasă la Paris după moartea lui Nichita, într-un interviu pentru LiterNet.ro. „A doua întâlnire a fost şi mai frumoasă. În ziua când fuseserăm cu toţii la el, ne povestise că trebuia să plece la Cluj, la un colocviu al poeţilor. Totuşi, când ne-am despărţit, mă făcuse să îi promit că trec peste două zile, dimineaţa, să îl vizitez. Aşa că peste două zile, conştiincioasă, sunam la el la uşă, convinsă ca e la Cluj. Dacă n-aş fi fost sigură că e plecat, cred că nu m-aş fi dus, dar aşa aveam ocazia să îmi împac conştiinţa şi să scap şi de întâlnire. Mă cam speriase. Am sunat liniştită şi mă pregăteam să plec convinsă că nu-i acasă. Când colo, văd că se deschide uşa! M-a invitat înăuntru şi m-a aşezat la masa rotundă unde stăteau de obicei prietenii. Mă simţeam foarte stânjenita şi foarte crispată. Eram prima oară singuri. Nu ştiam ce să fac, cum să mă port. Pe masă era o farfurie cu fursecuri. Nichita fuma şi se plimba prin cameră, ieşea pe balcon, se întorcea, iar ieşea, şi nu scotea o vorba. Era absolut neobişnuit, data trecută vorbise tot timpul! Din când în când, între două ţigări, spunea doar „mai ia un fursec“, iar eu ziceam „multumesc“. A trecut aşa vreo oră. La un moment dat a trebuit să rupă tăcerea, tensiunea ajunsese de nesuportat. „Ştii ce mi s-a întâmplat?“ a zis. „Am ajuns aseară la Cluj şi mi-am adus aminte că azi trebuie să mă întâlnesc cu tine. Aşa că m-am suit în tren şi m-am intors în Bucureşti“. Sosise în zori şi cumpărase fursecurile de lângă gară… Pe urma mi-a spus un lucru incredibil, ca-n romanţe, pe care n-aş fi crezut niciodată că-l poate rosti un poet de talia lui: „Când m-am gândit zilele astea la tine, parcă mi s-a răsucit un cuţit în inimă“. Poţi să crezi că Nichita a fost în stare să producă o asemenea frază?! Era foarte sincer şi emoţionat ca un licean, nu-i păsa cum sună. În momentul acela m-a dat gata. Atunci m-am îndrăgostit de el! Şi nu cred că premeditase nimic!“.
Nichita i-a pus Dorei lumea la picioare – „Toata viata mea este legata de Nichita. El m-a format. Atunci cand ne-am cunoscut, eram doar un copil, o fata foarte… teoretica, studioasa si atata tot. Nichita mi-a dat o directie. Eram foarte putin iesita in lume. Cand ne-am intalnit eu aveam 22 de ani si Nichita 45. Pe urma am implinit 23 si el 46 – in momentul cand am hotarat sa ramanem impreuna eram exact jumatatea lui. Suna a predestinare!”.



Alaturi de Dora, Nichita scria din ce in ce mai intens poezii de dragoste pe care ea era prea timida sa-i ingaduie a le publica. Dar le-a pastrat pe toate ca un semn al iubirii fara seaman, care nu tine cont nici de muzele care i-au populat poezia inainte sa apara ea, si nici de faptul ca destinul nu le-a ingaduit decat aproape 10 ani de iubire pe Pamant.
S-au căsătorit în 1982, la un an după pronunţarea divorţului de Doina Ciurea, şi doar cu un an înaintea de moartea poetului. Căsătoria legală a fost o conjunctură, deoarece poetul urma să primeasca Premiul pentru literatură „Cununa de aur“ în Iugoslavia, iar Dora, având alt nume, nu putea să îl însoţească.
Cezar Ivanescu spune ca Nichita avea obiceiul să improvizeze poezii mai ales când avea în faţă paharul cu băutură. Câteva versuri i-au fost dedicate si lui:



„Când eram mai tânăr şi un trup curat,
ingerul m-a ingerat,
cezarul m-a cezarat
nichita m-a nichitat”

sursa:https://wikipedlia.wordpress.com/tag/nichita-stanescu/

[latan.elena]

Nichita Stănescu

Interviu luat lui Nichita :
"- Două versuri de-ale tale, Nichita, sună așa: "Oh, am fost un om frumos/Și subțire, foarte palid..."
Ce mai știi de omul acela ?
- Aproape că l-am uitat.
- De ce ?
- Te rănește existența și te schimbă.Mi-e frică să mă uit în oglindă.Pentru că poezia se scrie cu un corn de melc, iar nu cu o baionetă.
- Ți-e dor de tânărul acela frumos ?
- Dacă mi-e dor ? Oh..."

[latan.elena]

https://www.youtube.com/watch?v=J0kTcp_kn3U
https://www.youtube.com/results?sear...hita+stanescu+



Nichita Stănescu

Și dacă pietrele sunt păsări dormind,
lung dormind,
ale unui alt aer?...
Și dacă arborii soldați sunt dormind,
după luptă dormind,
ale altei cetăți?...
Și dacă eu sunt un vis,
și dacă m-ar trezi cineva
spunându-mi:
tu esti; apără-mă și fii.

Nichita Stănescu - Somnul




Ultima poezie, numită chiar "Ultima", din ultimul volum antum al lui Nichita intitulat "Oase plângând", dedicată sie însuși și sculptorului arhitect sârb Bogdan Bogdanovici.

" Tu ce crezi: s-a născut vreodata cineva
dintr-o pricină rotitoare?
Tu ce crezi: s-a născut vreodata cineva
dintr-o pricină stătătoare?
Din ce cauză, a șobolanilor, șobolanii
vor să se nască șobolani?
De ce libelulele se înmulțesc în libelule?
Și porcul, cu ignatul lui cu tot,
Numai în porc?

Numai eu și cu tine,
proștii, idioții, lipsiții de ideal,
unul se înmulțește prin cuvinte
și altul prin semne.
Și, totuși, te întreb : de ce
șoarecele de câmp
vrea să nască și naște șoareci de câmp?

A dracului și putoarea asta de viață!"




Cu o ușoară nostalgie
Nichita Stănescu

Cu cât se-nsera peste arborii rari,
cu atât începeau să lumineze mai tare
inimile noastre de hoinari,
căutătorii pietrei filozofale.

Totul trebuia să se transforme în aur,
absolut totul:
cuvintele tale, privirile tale, aerul
prin care pluteam, sau treceam de-a-notul.

Clipele erau mari ca nişte lacuri
de câmpie,
şi noi nu mai conteneam traversându-le.
Ora îşi punea o coroană de nori, liliachie.
Ţi-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gândule?



VOI, repezi firi

Voi, repezi firi, cu cerul in afara, cu ceru-ntins pe stele indarat,
in voie la oricine-i dat sa
moara si innegrit sub talpi ca un omat; voi, strigate
indata rasplatite cu vid, pe margini
foarte nins, si ridicat pe miini racite, cu podul palmei neintins;
voi, cruci de lemn si
ingropate cu doua brate sub pamint,
lasind privirilor mirate un stilp inaintind,
pun vorba buna pentru voi, la mine, rupturi de timp, cu ore lente,
intoarse-n inima prin vine,
umplind tacerea cu mutenii afluente.

Nichita Stanescu




DIALOG CU ODA ÎN METRU ANTIC

Cea mai mare pedeapsă a noastră,
cei care suntem,
e lumina prin care fluieră un răsucit de înger
tulburător,
halucinanta natură,
timpul absorbitor,
mirosul de viață pe care-l are secunda,
mâncarea cumplită la Cina cea de taină.

Ah, ce întâmplare și viața noastră!
Ce întâmplare verdele de pe iarbă.
Ce accident de suflet calul alb pe colină.

Supuși cuvântului, de verb mă rog,
du-mă odată din groaza vieții,
du-mă, du-mă,
și nu mă mai pedepsi
și mie nu mă mai redă-mă!