Nichita Stănescu: „Poetul nu are biografie; biografia lui este, de fapt, propria lui operă(…)”
Nichita Stănescu[1] (31 martie 1933, Ploieşti-judeţul Prahova-13 decembrie 1983, Bucureşti), considerat, atât de critica literară cât şi de publicul larg, drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română (el însuşi o denumea „Dumnezeiesc de frumoasă”), aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970; ca orice mare scriitor, nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion[2], un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici…Player audio
00:0voce: Nichita Stănescu
Până a ajunge poet, scriitor, eseist, a urmat (în perioada 1944-1952) cursurile Liceului „Sfinții Petru şi Pavel”[3] din Ploieşti; între 1952-1957, avea să
urmeze cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti…
„Nu poţi să vezi zâne dacă nu eşti zănatic.”
Comportamente, reacţii, atitudini, decizii, valori, principii… Inevitabil, apare întrebarea fundamentală: „Cine stabileşte ce este normal şi ce nu este pe tărâmul normalității?” Desigur, și întrebarea derivată: „Unde apare limita clară între normal şi anormal?” În 1952, s-a căsătorit[4] cu Magdalena Petrescu, „a doua dragoste” din adolescenţă[5]; în 1962, uniunea legalizată cu poeta şi eseista Doina Ciurea[6] a plămădit tema volumului O viziune a sentimentelor; mai târziu, fiind împreună cu poeta şi autoarea Gabriela Melinescu și-au stimulat inspirația („cheia tuturor lucrurilor”, pentru asemenea creator) în „a scrie şi a construi universuri abstracte”; în 1982, și-a unit singurătatea[7] cu Todoriţa (Dora) Tărâţă…
Corector, apoi redactor la secţia de poezie a„Gazetei literare”. Publică, la Editura „Tineretului”,un volum[8] cu 11 elegii. Tipăreşte Necuvintele[9], apare şi volumul de poezii Un pământ numit România. Redactor-şef adjunct al revistei „Luceafărul”[10], devine (în 1970) redactor-şef adjunct la „România literară”[11]. Publică două noi volume de poezii: Belgradul în cinci prieteni şi Măreţia frigului. Pentru Cartea de recitire (eseuri) obţine, a treia oară, Premiul Uniunii Scriitorilor. I s-a acordat, pentru ultima oară, Premiul Uniunii Scriitorilor şi i s-a atribuit Premiul internaţional „Johann Gottfried von Herder”[12]. La 4 martie 1977, Nichita Stănescu încearcă, zadarnic, să-și salveze un prieten (Nicolae Ştefănescu), fiind el însuși lovit de un zid care s-a prăbuşit după cutremur; în urma şocului, suferă o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului (aceasta va lăsa câteva sechele şi după vindecare). În 1978[13], publică volumul de poezii Epica Magna, care primeşte, în acelaşi an, premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române[14]. Fusese nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (1980)[15]…„Am să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta.Eu nu prea cred că există poeţi, cred că există poezie.”
Dependența de alcool a fost una de notorietate… Cunoscuţi şi prieteni apropiaţi ai poetului povesteau despre consumul „fără margini”, despre admiratorii care veneau în vizită (cu sticle pline de votcă şi de palincă), despre sumele cheltuite pe băutură[16]; în cazul lui Nichita, până şi beţiile erau fermecătoare, alcoolul acționa ca un catalizator de funcții, ca un „drog” care îi menţinea inspiraţia, îl stimula să creeze (cu cât îl consuma în cantități mai mari, „cu atât părea mai lucid”). În august 1981, are prima criză hepatică[17]. În 1982, primea Premiul „Cununa de aur” a Festivalului internaţional de poezie de la Struga (Macedonia)[18]. În timpul călătoriei (fosta Iugoslavie) are o criză aproape sinonimă cu moartea[19] (apoi, într-o deplasare la Focşani, în noiembrie, şi-a fracturat piciorul stâng[20]). La 31 martie 1983, când împlinea 50 de ani de viaţă, poetului i s-a organizat o adevărată „festivitate naţională”. Pe 12 decembrie, durerile din zona ficatului ating semnificația îngrozitorului[21]; poetul se stinge la ora 2:10 (două şi zece minute)/13 decembrie 1983[22]…
„Întunecând întunericul am deschis porţile luminii.”
Îi spusese, oarecum premonitoriu, prietenului Johnny Răducanu[23]: „Când oi muri, am să fiu un amărat de poet, care n-o să aibă nici cruce!”… „Ce poem îţi place mai mult?”, îl întrebase amicul Aurelian T. Dumitrescu; „Odă în metru metru antic, pentru că începe cu cel mai frumos vers care s-a scris vreodată în limba română: «Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată»”, i-a răspuns Nichita. „Viaţa asta trece prea repede, îngrozitor de repede. N-apuci să te naşti, c-ai şi îmbătrânit.”„La început când încă mai purtam
pe suflet coaja de var a sufletului
credeam şi speram
iubind să fiu iubit.
Mai târziu când dădeam din trup
ca dintr-o aripă
în sângerosul aer, mi-am zis:
dacă pot să iubesc mi-e destul
şi mi-este surâs
şi mi-este vis
dacă pot să iubesc.
La urmă, la umbră
am cântat:
dacă cineva poate să iubească
e împărat
dacă cineva este iubit
e infinit
şi dacă există iubire
din goluri se naşte plinul...”
] Numele de la naştere era Nichita Hristea Stănescu… Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, provenea dintr-o familie nobilă orginară din Rusia; tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, a fost ţăranul prahovean devenit, mai târziu, meşteşugar şi comerciant ploieştean….[2] „Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeţi din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) şi că el însuşi este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi abilităţile lui a schimbat faţa poeziei româneşti. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut…” (Eugen Simion)[3] Devenit „Mihai Viteazul”…[4] „Poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală” (Nichita Stănescu). Poetul, care a murit în 1983, umbla din floare în floare. Dincolo de cele trei aventuri matrimoniale, „îi ieşeau în afară ba o mână, ba un picior, ba aureola genialităţii lui, fiind incapabil să-şi asume o responsabilitate pentru mult timp”, povestea, cu un umor irezistibil, criticul Alex Ştefănescu…[5].Cei doi se vor despărţi, după un an…[6] Nichita şi-a adunat poeziile sale„băşcălioase”, scrise, potrivit propriile sale cuvinte, „fără mamă, fără tată”,într-un volum numit Argotice – cântece la drumul mare, publicat în 1992, după moartea sa, de Doina Ciurea…[7] Cum era, de fapt, acasă la Nichita Stănescu, în acel „mic univers boem”, în care viața lui a ars cu intensitate, până la 50 de ani? „Totul era magic la el”, își amintește pictorul, graficianul, sculptorul Mircia Dumitrescu, un prieten al poetului. „De când intrai. Te întâmpina normal un om total sărac care, până să se însoare cu Dora, avea o saltea aşezată pe jos şi o masă cu şase scaune bonanza, pe care şi alea cred că i le dăduse cineva, şi un dulăpior bonanza, dar bătălia, vorbele, ideile… Era un loc unde te informai şi puteai să ştii tot. Din afară. Brusc. Erai în plin cancan. Mi-aduc aminte… Veneau şi generali de Securitate şi oameni foarte mari, erau şi mediocri mulţi care se vânturau pe acolo. Vă daţi seama că, dacă era un om care n-avea clanţă la uşă… Împingeai uşa şi intrai în casă, pur şi simplu. La fel se întâmpla şi când locuia dincolo, pe «Grigore Alexandrescu», la d-na Covaci, avea o căsuţă în spate pe strada aia” (n.n. – la ultima sa locuinţă, din Strada „Piaţa Amzei” nr. 9, în faţa geamului apartamentului său creştea celebrul salcâm „Gică”), „dar viaţa se petrecea în spaţiul public. Ţin minte o imagine când cineva a venit şi i-a zis: «Fii atent, că ăsta e general de Securitate»”. La care Nichita a zis: «Păi, mai bine să audă un general de Securitate decât să audă vreun mic căţel care cine ştie cum îmi răstălmăceşte vorbele…»”. Așa a trăit Nichita până la sfârșit. Cu un fel de libertate pe care și-a creat-o singur și la care n-a vrut să renunțe. Iar alcoolul care l-a ucis a făcut, de fapt, parte din ea. „În vara lui 1977, atunci când m-am împrietenit cât de cât cu Nichita, era deja dependent de alcool. Mai bine zis, de vodcă”, afirma Ștefan Agopian…
[8] Trei ani după prima călătorie peste hotare (1963), în Cehoslovacia…[9] Care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor…[10] Alături de Adrian Păunescu…[11] Revistă condusă de Nicolae Breban…[12] În anul 1973, publicase antologia de poezii de dragoste „Clar de inimă”, iar, în 1975, era recompensat cu Premiul internaţional „Johann Gottfried von Herder”; în acelaşi an publica antologia „Starea poeziei”/premiul Uniunii Scriitorilor/ şi devenea publicist comentator la revista „România literară”…[13] În acelaşi an, îi apărea traducerea în limba bulgară a volumului „Bazorelief cu îndrăgostiţi”, publicat de Editura „Narodna Kultura”…[14] Ales post-mortem membru al Academiei Române…[15] Scriitorul suedez Arthur Lundkvist l-a propus Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaţilor la Premiul „Nobel” pentru Literatură, Nichita Stănescu fiind nominalizat alături de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn; laureatul ediţiei 1980 a fost poetul grec Odysseas Elytis…[16] Până la 2.500 de lei – pentru câteva zile, în condiţiile în care un salariu „gravita”, pe atunci, în jurul cifrei 1.000…[17] Crizele au căpătat continuitate în toamna anului 1981, atunci când poetul s-a internat la spitalul „Fundeni”; după ce era externat, a ascuns – faţă de toţi – semnele maladiei, afişându-se optimist, medicii declarându-se „uimiţi de rezistenţa şi vitalitatea sa extraordinară”… Într-o dimineaţă anterioară anului 1981, Nichita s-a trezit, la ușa casei, cu Eugeniu Proca/dirijat, de la distanță, de Elena Ceaușescu/; i s-a spus că ministrul Sănătății, trimis personal de tovarăşa, a venit să-i facă un tratament pentru ficat. „A încercat Nichita să-i spună că nu era cazul să se deplaseze personal, la care ministrul cu o amabilitate părintească i-a mărturisit că a venit, fiindcă cele două apeluri ale lui fuseseră ignorate de Nichita şi în plus era o plăcere să discute cu marele poet la el acasă. La promisiunile lui Nichita că în două trei zile o să se prezinte oriunde va dori profesorul, acesta a replicat destul de sec: «Stimate domn, pleci la tratament chiar în clipa aceasta cu mine, de bună voie sau legat de echipa pe care am adus-o cu mine, putem pleca la tratament buni prieteni sau supăraţi unul pe altul!»”/Tratamentul s-a desfăşurat la Mangalia Nord, tocmai pentru a-l rupe pe Nichita de anturaj; în perioada respectivă, vizitele i-au fost supravegheate cu mare stricteţe („pentru a nu fi deranjat”); tratamentul a costat circa două milioane de lei (sumă enormă la nivelul anilor 1979-1980, fiindu-i administrate cele mai noi medicamente existente pe plan mondial şi cele mai sofisticate vitamine pentru refacerea ficatului, combinate cu o psihoterapie prin care a fost convins să bea alcool mai rar şi mai puţin). „Părerea mea, bazată numai pe intuiţie, este că urmarea tratamentului a fost prelungirea vieţii lui cu câţiva ani”, susținea Mircea Gociman…[18] În februarie, acelaşi an, moare tatăl poetului; lui Nichita Stănescu i-a apărut volumul „Noduri şi semne”, subintitulat „Recviem pentru moartea tatălui”, o selecţie din tot ceea ce scrisese de la ultima sa apariţie editorială…[19] Care necesitase intervenţia medicilor…[20] Întâmplare care îl va imobiliza în casă pentru următoarele şase luni…[21] În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu ajungea la Spitalul de Urgenţă „Fundeni”, acuzând dureri atroce în zona ficatului; cu o zi înainte participase la nunta unor prieteni – a ajuns cu trenul în Bucureşti, chiar în seara despre care scriu, cu câteva ore înainte să moară… Diagnosticul oficial a fost „stop cardiorespirator”. „La autopsie, s-a constatat că nu mai avea nici măcar o celulă de ficat. Şi-l băuse pe tot”, povestea (înaintea propriei sale dispariții) poetul Cezar Ivănescu…[22] Ultimele sale cuvinte ar fi fost: „Respir, doctore, respir”… Cât timp se scurseseră, din clepsidră, fărâmele de viață, recunoștea: „Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte”…[23] Maestrul Johnny Răducanu, legat printr-o prietenie de nezdruncinat cu Nichita Stănescu, avea un mod neobişnuit de a-l comemora; mergea la mormântul poetului şi îi vărsa o sticlă de votcă pe pământ. „Bre, ce faci acolo? Hai, vino înapoi, că mă plictisesc singur aici”…
Sursa:http://www.radioiasi.ro/stiri/prim-p...ria-lui-opera/
Marcaje