"Sufletul este casa noastră, ochii noștri sunt ferestrele lui și cuvintele noastre sunt mesagerii lui. "
Khalil Gibran
"Sufletul este casa noastră, ochii noștri sunt ferestrele lui și cuvintele noastre sunt mesagerii lui. "
Khalil Gibran
Adrian Păunescu a fost critic literar, eseist, director de reviste, poet, publicist, textier, scriitor, traducător și politician român.
Anul nașterii: 20 iulie 1943, Comuna Copăceni, Sîngerei
Data morții: 5 noiembrie 2010, Spitalul Clinic de Urgență București, București
Adrian Păunescu este cunoscut mai ales ca poet — debutând în 1960 și fiind unul dintre cei mai prolifici autori români ai perioadei — și ca organizator al Cenaclului Flacăra, întrunire muzical-culturală desfășurată periodic în anii 1973–1985, de regulă în orașele mari ale României, unde artiștii promovați de poet prezentau lucrări muzicale și literare în fața unui public numeros. În cadrul cenaclului, Păunescu a încurajat cultura de masă îndrăgită de publicul tânăr, fiind tolerat până la un punct de puterea comunistă care însă l-a închis în cele din urmă; el a inventat sintagmele „generația în blugi” și „muzică tânără” pentru a-și desemna tinerii spectatori amatori ai unui stil vestimentar nonconformist, respectiv sonoritățile iubite de aceștia, ale genurilor folk și rock.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Adrian_P%C4%83unescu
Lume, lume
De la mine pân' la tine
Numai fluturi şi albine,
De la tine pân' la mine,
Numai rău şi nici un bine.
De la mine pân' la ea,
Numai lanţ şi numai za,
Unde-i ea şi unde-s eu,
Numai piese de muzeu.
De la noi până la lume,
Numai fiare fără nume,
De la lume pân' acasă,
Numai vreme friguroasă.
De la mine pân' la ei,
Numai lupte şi scântei,
Ei acolo, eu aici,
Şi-ntre noi e-un fel de bici.
De la voi la oarecine,
Numai guşteri şi ruine,
Din neanţ la dumneavoastră,
Numai gratii la fereastră.
De la noi până la noi,
Numai ei, din doi în doi,
Invers, de la noi la noi,
Numai stare de război.
De la toate pân' la toate,
Numai tu, singurătate,
Numai tu şi eu şi plânsu-mi,
De la eu până la însumi.
Adrian Paunescu
7 noiembrie 1997
Fişă personală
Adrian Păunescu
Om între oameni, pe o planetă
Unde atâţia pier expiraţi,
Dunărea-mi poartă setea secretă,
Am o pecete, sunt Munţii Carpaţi.
Eu sunt stăpânul patriei mele,
Adeverinţe că sunt n-am cerşit,
În reverenţe şi temenele
Neamul meu nu este rostogolit.
Eu sunt din ţara lui Foaie-Verde,
Eu sunt din neamul lui Făt-Frumos,
Urmele mele nu se pot pierde,
C-am străbătut veşnicia pe jos.
Marea mea Neagră, poartă-mi Carpaţii
În adâncimea lăcaşului tău,
Tu, ce eşti neagră doar pentru alţii,
Şi pentru mine albastră mereu.
Eu tot destinul meu fericescu-l
Cu poezie ca să nu mor,
De la Ovidiu la Eminescu,
Mai am de-a pururea un singur dor.
Una din lacrimi Olt mi se cheamă,
Cealaltă-i Mureş şi alta e Jiu,
Prutul şi Crişul sunt de o seamă,
Limba română o apăr şi-o ştiu.
Ştiu ce e iarna, ştiu ce e vara,
Merg şi la târguri, dar nu să mă vând,
Numele meu de familie-i Ţara
Şi Mioriţa prenumele blând.
Multe războaie-am făcut şi aş face
Ca să mă apăr de orice duşmani,
Dar m-aş înscrie urgent la o pace,
Mi-e dor de o pace de-o mie de ani.
Iată Carpaţii-nviaţi de cascade,
Cu ei m-am născut şi-al lor frate rămân,
Vestea îmi merge de om cumsecade,
Nici mult, nici puţin, doar atât, un român.
Ultima modificare făcută de latan.elena; 20.07.2022 la 23:45.
Pacient - Adrian Păunescu
Eu n-am să mă fac bine niciodată
Mereu voi suferi de-o boală grea,
Simţindu-mi conştiinţa vinovată,
Că nu e totul bine-n ţara mea.
Puteţi să mă-ntrebaţi:- Ce vrei, băiete?
În treburile mari de ce te bagi?
Am să răspund milos şi pe-ndelete:
-Eu ştiu că îmi sunt dragi cei ce-mi sunt dragi.
Mi-am investit şi nervi şi timp şi viaţa,
În drumul care m-a ademenit
Şi-am acceptat să dorm pe copci de gheaţă
Şi să trăiesc pe muche de cuţit.
Puteam să-mi fac în alte părţi avere,
Puteam să fiu un bun european,
Puteam să mă înscriu la mamifere,
Ins metabolic de la an la an.
Puteam să am un os, cum au toţi servii,
Să-l rod meschin şi fără de idei
Dar epocii eu i-am cedat toţi nervii
Şi ea nu-mi dă nici drogurile ei.
Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Ţară,
Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Neam,
Nu e-năuntru hiba, ci afară,
Trăiam un veac, albil dacă eram.
N-am dreptul la o mare suferinţă?
Nu-mi daţi cartelă nici pentru prăpăd?
Ei, bine-atunci , în mine ia fiinţă
Un neam pe care voie am să-l vad.
Şi n-am să pot să-ngadui niciodată,
Acest trup nelegiuit, al meu,
Să-nveţe nebunia blestemată
De-ai fi uşor când ţării îi e greu.
Ca fluturele părăsind omida,
Când vine peste toţi o clipă grea,
Sunt un atlant murind cu Atlantida,
Deşi puteam zbura, dacă voia.
N-aveţi la dumneavoastră-n farmacie,
Medicamente, boala să-miluaţi,
Un singur leac îmi trebuieşte mie:
Să-i pot vedea pe ceilalţi vindecaţi.
Această boală e o boală rară,
Această boală grea,
Această boală se numeşte Ţară
Şi leacul este ea şi numai ea.
Trădătorilor de ţară ~ Adrian Păunescu
Aţi cultivat şi vîntul şi furtuna
Şi n-aţi avut măcar un lucru sfînt,
Ce iese după voi v-a fost totuna
Aţi ofensat şi oameni şi pămînt.
Nu v-a fost milă nici măcar de mame,
Aţi aruncat idei în puşcării,
Voiaţi să moară patria de foame
Şi, dacă-aţi mai putea, aţi mai voi.
Aţi ars cuvintele limbii române
Pe ruguri de-mprumut, duhnind urît
Din cîte trei ciobani aflaţi la stîne
Voi pe toţi trei rîzînd i-aţi omorît.
Nu v-a fost greu şi nu v-a fost ruşine
Să măcinaţi ţinuturi şi statui,
Voi, fii ai pustiirilor străine
Prinţi sumbri ai domniei nimănui.
Trădînd pe Basarabi, pe Brîncoveanu
Aţi încercat să stingeţi acest neam,
Voi v-aţi vîndut şi inima şi lanul
Şi cifru-n care noi ascunsu-ne-am.
Aţi îndoit lumina ţării dreaptă
Şi aţi murit visînd-o în noroi,
Iar azi cînd nici mormîntul nu vă rabdă
Mai reveniţi în lume ca strigoi.
Voi, care cu o furie dementă,
Sfidînd istoria acestei ţări
Dăduseţi România în arendă
Închiriind-o celor patru zări,
Aţi dus în capitalele străine
Acelor ce şi azi valeţi plătesc,
Pămînt de-al nostru, soclu de suspine,
Şi-aţi dus chiar subpămîntul românesc.
Coşmare ţin pe cer această noapte
Şi voi mai apăreţi din cînd în cînd
Cînd vă aruncă gropile urlînd
Că nu mai pot nici ele să vă rabde.
Însă acum, cînd şansă nu mai este
Să vindeţi patria, bătrîni strigoi,
Voi ne salvaţi de sumbra-vă poveste
Vînzîndu-vă din viciu, voi, triştii, între voi.
(Manifest pentru mileniul III, Ed. Eminescu, 1984)
Poezii si Versuri
https://poeziisiversuri.com/poeti/adrian-paunescu/
Va ieși o lege după niște teze,
Va ieși o lege să ne anuleze,
Va ieși o lege, plină de contraste
Să incinereze fapta tagmei noastre.
Va ieși o lege să ne interzică
Și să ne ofere preț de târfă mică,
Va ieși o lege care să ne lege,
Va ieși o lege, prea fărădelege.
Va ieși o lege să consacre biciul,
Va ieși o lege să ne tragă-n urmă;
Să ne interzică vis și sacrificiu
Va ieși o lege să intrăm în turmă.
Salutăm această lege care vine,
Cu condoleanțe și urări de bine!
Adrian Păunescu - Teze și legi
20 iulie 1943
https://www.slideserve.com/adie/adrian-p-unescu-1943-2010
Ultima modificare făcută de latan.elena; 20.07.2022 la 15:11.
Rezervația de zimbri
de Adrian Păunescu
O mie de ani, vînătorii zeloșiVînatul suprem al pădurii-l vînarăNu porci, căprioare, fazani și cocoșiCi zimbri, că ei sînt pe stema de țară!
Măreț animal este zimbrul cel mut!O mie de ani de săgeți și rafaleDar el, melancolic, ca și la-nceputLa nimeni nu-nchină puterile sale.
Cu milă privește spre brazda de plugSpre ieslea lui tremură botul și naraMai bine vînat decît vită în jugCăci zimbrul nu ia de la alții povara.
Pe sine se poartă în negre păduriȘi tropotul lui grea furtună anunțăȘi-și duce lumina în ochii lui puriȘi tropot de zimbri viței în sămînță.
Mai bine trăiesc liniștiții plăvaniFurajul la iesle într-una le vineDecît cel gonit de o mie de aniDecît cel purtînd libertatea în sine.
Măreț animal și podoabă de prețEl liniște n-are, nicicînd și niciunde,Din simplul motiv că e-atît de mărețCă el nicăieri nu se poate ascunde.
Și el nici n-a prins păcătosul învățSă stea-n colivie, bîrlog sau în cușcă.Decît să-i miroasă a bici sau a hățMai bine-a săgeată și-a a strigăt de pușcă.
Dar, dup-o mie de ani de coșmarSe șterge surîsul și doliul se leagăPe-un munte în Hațeg, în codrul bizar,Rămîn zece zimbri, din rasa întreagă.
Vînat fără milă, stingîndu-se lentFrumosul din stemă abia mai tresare.Acum, l-a votat un întreg parlamentSă fie-apărat sub pedeapsa cea mare.
Nepoții acelor zeloși vînătoriÎl roagă pe zimbru să se înmulțeascăDar el ar muri și de-o mie de oriDecît înc-o dată un zimbru să nască.
Sătui de prigoană, cu un muget absent,Abia de mai pasc și mai leorpăie apăȘi nici nu le pasă că un parlamentBătrîna lor rasă ar vrea s-o re-nceapă.
Destul hăituiți, zac în mare plictisNimic nu-i irită – sînt parcă strigoiiPe care o mie de ani i-au trimisSă-ncarce de-o nouă revoltă și boii.
Greoi cum sînt ei, ca surparea de zid,Chiar viața și-ar lua-o, dar nu au unealtă.Și-atunci stau cu-ncetul și se sinucidNici ochii, spre umbra cu arc nu-i mai saltă.
Și cîntă ce cîntă acei ce-i păzesc:„Ridică-te, zimbru, tradiție sfîntă!”Dar pofta s-a stins: în mileniul cîinescDegeaba al zimbrilor imn li se cîntă.
Ei nici nu mai cred că există vreun om.Sătui de prigoană, așteaptă un glonte.Blocați în pădure, în ultim sindromLi-i moartea plăcere și viața un front e.
Și stă rezervația ca un azilÎn care nimic nu mai vrea să se nascăȘi zimbrul e, astăzi, cu voia, sterilȘi poartă o față de vită, ca mască.
Destul l-au belit, l-au ucis, l-au gonit!Destul i-au tăiat din copite cu coasa!Colos mineral, zace zimbrul scîrbitStrivindu-și în sine jignirea și rasa.
Și mugetul lui, ca de vechi patefon,Abia mai ridică suflarea bolnavă.I-au tras și lumină, i-au pus telefon,Dar zimbrul, cu vremea, devine epavă.
În grevă, celulele sale s-au pusȘi creierii lui sînt uscați de prigoanăPuteri ca să pască aproape că nu-s.Și paznicii-i dau apă dulce din cană...
Se roagă de el, dar se roagă-n zadarSînt gata să-l lase să fugă, dar zimbrulS-a tras și din stemă, s-a tras din ziarȘi pleacă, tăcut, și din ultimul timbru.
Rugina, pe puștile morților vechiCît molia este, pe arc și săgeată,Dar zimbrii păstrează distante perechiȘi nu vor mai fi pe aici niciodată.
Se stinge un neam, chinuit mii de ani,Un neam luminat și puternic și mîndru.Jignit de dușmani, ieftinit de plăvani,Se-nchide-n afară și fuge-năuntru.
Ultima modificare făcută de latan.elena; 22.07.2022 la 18:50.
Ideologia perfectă ~ Adrian Păunescu
Ideologia atlantă este perfectă.
Prin modul ei de a inculpa
Ea provoacă legi
Pe care nu le poate respecta nimeni.
Parlamentul atlant,
Străbătut de un fior,
Eminamente ideologic,
Emite legi după legi,
Una mai aberantă decît alta,
Una mai imposibil de respectat
Decît alta,
Pentru ca toţi să fie vinovaţi
În faţa tuturor.
Poezii cenzurate, Editura Păunescu, 1990
Ultima modificare făcută de latan.elena; 22.07.2022 la 18:51.
Sursa:Lumea Poeziilor
Ultima modificare făcută de latan.elena; 22.07.2022 la 18:51.
Repetabila povară - Adrian Păunescu
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.
Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.
Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!
Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,
Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.
Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...
Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.
Ultima modificare făcută de latan.elena; 22.07.2022 la 18:52.
Ultima modificare făcută de latan.elena; 22.07.2022 la 18:53.
Andrei Paunescu
UN FALS, O FĂCĂTURĂ ATRIBUITĂ LUI ADRIAN PĂUNESCU CIRCULĂ PE INTERNET
• Ultimele texte ale lui Adrian Păunescu, scrise pe patul Spitalului de Urgență Floreasca …
Vezi mai:
https://www.facebook.com/.../a.16142.../2073244959632153/...
De la un cardiac cordial - Adrian Păunescu
De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.
Mă monitorizează paznici minimi
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.
Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.
Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.
Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.
Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă încă nişte ani,
Şi ţării mele minima dreptate.
Ultima modificare făcută de latan.elena; 22.07.2022 la 18:53.
"Nu cer nimic, în schimb,
Le pot avea pe toate,
Nu cer nici loc nici timp,
Eu am eternitate."
Ultima modificare făcută de latan.elena; 22.07.2022 la 18:54.
Momentan sunt 255 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 255 vizitatori)
Marcaje