Elena Latan

[latan.elena]

Buna dimineata,Soare,buna dimineata,Viata!





Uitaţi-vă la curcubeul din nor, chiar în inima ploii. E un semn că soarele, deşi nu-l puteţi vedea, încă mai străluceşte - că deasupra norului încă e lumina soarelui şi căldură şi un cer albastru, fără nori.

Charles Kingsley

[latan.elena]

Pasărea cântă şi nu ştie că ea cântă,
Omul cântă şi ştie că el cântă,
Sfântul cântă şi ştie că Dumnezeu este cel care cântă în el.

Seninătatea sfântului nu este stoicism,
nici negaţie,
nici indiferenţă.
Sensibil la tot.
Înghite tot.
Dar totul ajunge la el transformat prin credinţa sa.
Mâine ? El este în mâna lui Dumnezeu.

Henri Le Saux

[latan.elena]

"Viața este ca mersul pe bicicletă:
Dacă vrei să te echilibrezi, trebuie să te miști. "

Albert Einstein

[latan.elena]

''Chiar credeţi că numai oamenii slabi pot fi supuşi ispitelor? Va asigur ca exista tentatii atat de teribile incat pentru a le rezista e nevoie de tarie, de tarie si de curaj.''

Oscar Wilde



Întotdeauna va exista o altă oportunitate, o altă prietenie, o altă iubire, o nouă forță. Pentru fiecare sfârșit există un nou început.

Antoine de Saint-Exupery



Nu cunosc o rugăciune mai frumoasă decât cea cu care se încheiau spectacolele antice ale Indiei: „Fie ca toate ființele vii să fie ferite de durere. ”

Arthur Schopenhauer

[latan.elena]

''Dacă ar fi să întâlnesc în viață oameni pentru care doar rațiunea este predominantă m-aș teme, pentru că de multe ori acești oameni sunt răi.
[…]
Dar acolo unde există sentiment, mă simt mult mai în siguranță, pentru că persoana care judecă cu sentimente este probabil mult mai aproape de adevăr și dimensiunea umană decât persoana care judecă doar cu rațiune."

Aldo Carotenuto

[latan.elena]

Citate din Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade

“S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s-o privească. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi...”

“Nu te cunosc, nu ştiu cine eşti, nu ştiu ce faci. Nu pot avea secrete faţă de dumneata. N-am spus asta la nimeni, dar d-tale ţi-o pot spune: totul depinde de Timp. Dacă nu rezolvi problema asta chiar acum, cât eşti tânără, te prinde viaţa şi te macină pe dinlăuntru, şi într-o zi te trezeşti bătrână, iar în ziua următoare te trezeşti pe patul de moarte, şi atunci e prea târziu ca să mai încerci ceva. Trebuie să cauţi asta acum, cât eşti tânără. Asta e o problemă de tinereţe...
Ce trebuie să caut? îl întrebase Ileana.
Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul d-tale: ţi se fac din toate părţile semne, încrede-te în semne. Urmăreşte-le...”

“Nu ne putem împotrivi acestui destin. Dar avem măcar datoria să protestăm împotriva lui. Şi, eu cel puţin, nu am alt mijloc de a protesta decât refuzând să fiu confiscat, macerat şi terorizat de acest destin. Dacă va fi să mor azi, mâine sau într-o lună - am să mor. Dar am să mor, cel puţin, mândru că n-am renunţat la demnitatea mea umană, la libertatea mea. Istoria mă va omorî, dar nu va omorî un sclav - ci un om liber, care a ştiut să-şi smulgă măcar o frântură din viaţa lui teroarei istoriei.”

“Dar iubirea aceasta ar putea să-mi revele ceva. Poate te-am întâlnit şi m-am îndrăgostit de d-ta ca să mă înveţi ceva. Învaţă-mă, atunci! Spune-mi de ce mi-ai apărut în cale. Nu te-am întâlnit aşa, din întâmplare, doar ca să flirtez cu d-ta; nu-mi place să flirtez. Nu mi-am înşelat niciodată soţia. Dar am simţit, întâlnindu-te, că mi s-a făcut un semn.”

“Lumina aceasta ascunde altceva. Viaţa întreagă ascunde altceva. Aşa cum sunt eu, aşa cum e Biriş, ascundem, fiecare din noi, altceva. Se află ascuns undeva în noi, în adâncul fiinţei noastre. Altceva.”

“Am urmele unui trecut care, nu numai că e mort, ca orice trecut, dar care n-a transmis nimic epocilor care au venit după el. Trecut fără urmaşi.”

“Tu ştii foarte bine ce vreau să spun, repetase Ştefan. Poate mai există şi altceva în afară de dragoste. Poate există undeva o posibilitate deschisă miracolelor, un mister ireductibil, un secret pe care nu izbutim încă să-l descifrăm.”

“Timpul d-tale interior, singurul care contează, îţi aparţine. Poţi munci visând, sau amintindu-ţi, sau gândind. Numai munca săvârşită întru împlinirea unei vocaţii, şi în primul rând scrisul, pentru că procesul lui e cel mai complicat, numai această muncă te confiscă definitiv. Numai actul creaţiei îţi cere această jertfă...”

“Tu îţi mai aduci aminte cine a spus că miracolele sunt irecognoscibile, în sensul că sunt camuflate printre întâmplările de toate zilele, că sunt împlinite, în aparenţă, de către oameni care seamănă cu noi toţi, oamenii de rând?”

“Odată, când eram mic, mă întorceam acasă într-un car cu fân. Asta se petrecea la via noastră de lângă Râmnicu-Sărat. Adormisem și m-am trezit deodată, singur în carul cu fân - și deasupra mea erau numai stele. Erau numai stele. Și parcă totul se oprise pe loc. Parcă timpul nu mai curgea. Nu erau decât stele.”

“O văd şi acum. Storurile erau lăsate, şi în cameră era o penumbră misterioasă, o răcoare de o cu totul altă natură decât răcoarea celorlalte camere în care pătrunsesem până atunci. Nu ştiu de ce, mi se părea că totul pluteşte acolo într-o lumină verde; poate unde perdelele erau verzi. Căci, altminteri, camera era plină de fel de fel de mobile, şi lăzi, şi coşuri cu hârtii şi jurnale vechi. Dar mie mi se părea că e verde. Şi atunci, în clipa aceea, am înţeles ce este Sambo. Am înţeles că există aici, pe pământ, lângă noi, la îndemâna noastră şi totuşi invizibil celorlalţi, inaccesibil celor neiniţiaţi — există un spaţiu privilegiat, un loc paradisiac, pe care, dacă ai avut norocul să-l cunoşti, nu-l mai poţi uita, apoi, toată viaţa. Căci în Sambo simţeam că nu mai trăiesc aşa cum trăisem până atunci; trăiam altfel, într-o continuă, inexprimabilă fericire. Nu ştiu de unde izvora beatitudinea asta fără nume. Mai târziu, amintindu-mi de Sambo, am fost sigur că acolo mă aştepta Dumnezeu, şi mă lua în braţe îndată ce-i călcam pragul. N-am mai simţit, apoi, nicăieri şi niciodată, o asemenea fericire, în nici o biserică, în nici un muzeu; nicăieri şi niciodată.”

“Mă întreb chiar dacă istoria nu ne apare atât de absurdă tocmai din cauza acestei confiscări monstruoase în profitul unui singur fel de a vedea lumea, a unui singur comportament, care nu poate fi decât limitat şi, deci, fals...”

“Nu mă pot lăsa posedat de un eveniment, oricât ar fi el de actual și de catastrofal. Îl discut un ceas, două, încerc să-l înțeleg, mă acomodez sau nu mă acomodez cu el, dar apoi trec mai departe și mă ocup de altceva. Măcar atâta libertate să mai profităm cât ni se îngăduie: libertatea de a ne alege subiectele de reflecție, de conversație sau glumă...”

“I se păruse că fusese păcălit, că cineva îşi bătuse joc de el lăsându-l să creadă că tinereţea nu e totuna cu numărul anilor, şi că poţi să-ţi numeri anii, unul după altul, ca şi cum ar fi vorba de altceva decât de propria ta viaţă care se scurge...”

“„Un om trăieşte autentic... Un credincios nu are mai mult de două, trei experienţe religioase în toată viaţa lui, adăugase. Restul e rutină. Ca şi viaţa noastră: o serie nesfârşită de automatisme. Doar câteva ceasuri autentice la zece, cincisprezece ani. Şi când vrei să ieşi din rutină, faci istorie...”

“E adevărat. Acesta e păcatul nostru cel mai mare, că nu putem trăi în \ prezent. Numai sfinţii trăiesc necontenit în prezent...”

“Aș vrea să stăm odată de vorbă. Dar aș vrea să stăm de vorbă deschis, așa cum vorbeam altădată.”

“Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. (…) Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească.”

“În literatură, oamenii elementari, cu pasiuni puternice, dominați de un singur viciu sau oarecum maniaci, par vii și autentici. Ceilalți, mai ales oamenii buni, blânzi, inteligenți și, în primul rând, oamenii preocupați de probleme morale, par fazi, fără contur, lipsiți de personalitate. În fond, literar vorbind, sunt neinteresanți.”

“Stăpânul nostru, al tuturor, este astăzi Războiul, începu din nou Ştefan. El a confiscat întreaga istorie contemporană, timpul în care am fost ursiţi să trăim. Europa întreagă trăieşte ca un monstruos automat, pus în mişcare de veştile lansate în fiecare minut de sutele de posturi de radio, de ediţiile speciale ale ziarelor, de convorbirile între prieteni... Chiar când rămânem singuri, tot la Război ne gândim, adică, tot sclavii Istoriei suntem. Teroarea evenimentelor este nu numai umilitoare pentru fiecare dintre noi, ca fiinţe umane, dar este, în cele din urmă, sterilă. Nimic nu se alege din acest contact permanent cu Istoria; nu ne îmbogăţim cu nimic, nu descoperim nimic care să merite într-adevăr să fie descoperit...”

“De tot ce se intampla in lume sunt si eu vinovat. Pentru ca nu sunt un om intreg, nu sunt o unitate armonioasa, sunt un ins dezaxat, fara centru. Probabil ca mai sunt si altii, zeci de milioane, ca mine. Si cum pentru societatile moderne lumea inseamna tot mai putin Cosmos si tot mai multa Istorie, iti dai seama ce repercusiuni poate avea dezechilibrul acesta interior in afara de noi. Cum am putea fi creatori in Istorie noi, cateva zeci de milioane de dezechilibrati?”

“înainte chiar de a afla vreun răspuns satisfăcător, continuase Ştefan, şi numai prin faptul că a fost rostită „întrebarea justă" regenerează şi fertilizează; şi nu numai fiinţa omenească, ci întreg Cosmosul. Ghicesc în acest simbolism solidaritatea omului cu Firea întreagă; întreaga viaţă cosmică suferă şi se ofileşte prin nepăsarea omului faţă de problemele centrale. Uitând să ne punem întrebarea justă, pierzându-ne timpul cu futilităţi sau întrebări frivole, ne omoram nu numai pe noi, ci omoram prin moarte lentă şi sterilizare o părticică din Cosmos.”

“Începu să sufle un vânt rece, tăios, care învolbura ninsoarea, ridicând-o până foarte sus în văzduh. Ștefan rămăsese acolo privind în urma lor, în întuneric. O mare liniște pătrundea pe nesimțite din adâncurile ființei lui, amuțindu-l. Lor nu li se poate întâmpla nimic; sunt din munte, sunt asemenea muntelui. Oameni din alt ev. Toate vor continua să rămână așa cum sunt cum, neschimbate, netulburate; oameni, pietre, anotimpuri. Când vor muri, se vor naște alți oameni în munte, la fel ca ei; oameni cărora niciodată nu li se va întâmpla nimic.”

“Credeam că ce ai o dată, rămâne al tău până la moarte.”

“Trăiește el, ca om, ca ființă totală - și nu se lasă trăit de țesuturile lui, de glandele lui, de automatismele lui, ca noi toți, ceștilalți...”

― Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene

Sursa: Noaptea de Sânziene Quotes by Mircea Eliade

[latan.elena]

"În noaptea aceea a Sfântului Ion de vară, se schimbă crângul cerului după porunca cea prea înaltă și soarele începe să deie îndărăt. De aceea în zodie e zugrăvit la vremea asta semnul racului. La miezul nopții a rânduit Dumnezeu un răstimp de liniște, când stau în cumpănă toate stihiile, și cerurile cu stele și vânturile, după care dintrodată toate purced în scădere. Iarna începe a-și pregăti harmasarii în grajdurile ei din miazănoapte. În acel ceas al cumpenei, Dumnezeu a orânduit pace între toate animalele, jigăniile și paserile. Le dă și lumina înțelegerii pentru acel răstimp, ca să grăiască întocmai așa cum grăiesc oamenii. Oriunde s-ar afla, toate se strâng în sobor și stau la sfat."

Mihail Sadoveanu, Nopţi de sânzâiene




În noaptea magică de Sânziene se deschid cerurile





Tradiţia sărbătorii Sânzienelor, a Solstiţiului de vară şi a zilei Sfântului Ioan Botezătorul

de Melania Radu

Noaptea de Sânziene este o noapte magică, un moment de linişte, de echilibru, în care se deschid porţile cerului şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. Se spune că mai ales în această noapte (23-24 iunie, noaptea premergătoare zilei Sfântului Ioan Botezătorul) cei norocoşi pot întâlni Sânzâienele.

Numite în tradiţia populară şi Sfintele, Frumoasele, Măiastrele, Sânzienele sau Sânzâienele sunt fiinţe ireale, fantastice, făpturi luminoase din aer, albe, frumoase, binefăcătoare, care au numai însuşiri bune. Fuioare uşoare de vânt în timpul zilei, noaptea se transformă în zâne cu părul galben şi rochii albe de abur, ce dansează hore ameţitoare prin grădini, mutându-se dintr-un loc într-altul, cântând în aer cu glasuri nemaiauzit de armonioase. Sunt entităţi ale aerului, transparente, pure şi nobile, foarte greu de perceput, dată fiind natura lor instabilă, fluidă, predispusă la mişcări foarte rapide.
Spre deosebire de alte personaje mitice, ca Ielele şi Rusaliile, Sânzienele (Drăgaicele) sunt binevoitoare omului, aduc fertilitate culturilor agricole, femeilor căsătorite, păsărilor şi animalelor, dau miros şi puteri tainice florilor, tămăduiesc bolile şi suferinţele oamenilor şi apără lanurile de intemperiile naturii. Sub un nume sau altul, aceste făpturi mitice există în folclorul tuturor popoarelor, nu numai în Europa, ci pe toate continentele.



Sărbătoarea Sânzienelor are loc la trei zile după Solstiţiul de Vară, cea mai lungă zi din an, moment de răscruce situat la mijlocul anului şi înscris sub semnul focului, al Soarelui. În cinstea acestuia se aprind focuri uriaşe pe culmile dealurilor. Încinşi cu brâuri din pelin, oamenii se rotesc în jurul focului, apoi aruncă în foc aceste brâuri ca să ardă odată cu toate posibilele necazuri viitoare. La final, se rostogolesc la vale roţi aprinse, şi ele simboluri ale Soarelui, care se îndreaptă odată cu vara către toamnă şi care au rolul de a alunga spiritele rele. Uneori, sunt lăsate să plutească pe ape mici ambarcaţiuni cu lumânări. Se practică săritul peste focul purificator. Se crede că cine va trece prin foc sau va sări peste el în această noapte, se va purifica şi întregul an care urmează va fi apărat de duhurile rele, de boli şi va fi fericit. Tradiţiile acestea, care există şi acum în ţările Europei Centrale şi de Nord datează de secole, cu mult înaintea creştinismului.

După ce se trece de miezul nopţii şi focurile se sting, oamenii se îndreaptă în linişte spre casele lor, lăsând locul spiritelor care, după credinţa populară, în noaptea aceasta ca şi în toate nopţile importante ale anului, hoinăresc hai-hui prin lume. De aceea, cu această ocazie se realizează şi practici de pomenire a morţilor, numite Moşii de Sânzâiene: se face curăţenie la morminte, se pun flori, se aprind lumânări şi se dă de pomană la cimitir.
În această zi, florile de sânzâiene, împletite în cununi, sunt atârnate, până în anul următor, la ferestre, la porţi, la streşinile caselor, cu credinţa că vor apăra oamenii, animalele şi recolta de forţele nefaste, malefice şi vor aduce noroc şi belşug. Aceste cununi sunt folosite şi pentru prevederea viitorului, în funcţie de felul în care cad după ce sunt aruncate pe casă.

Floarea de Sânziană (Gallium verum sau Gallium mollugo – după culoarea galbenă sau albă) este o floare de câmp cu inflorescenţe mărunte, pline de polen, frumos mirositoare, care înfloreşte în preajma solstiţiului de vară, în perioada coacerii cerealelor. Ea are numeroase întrebuinţări în medicină şi cosmetică, drept pentru care mitologia populară i-a acordat şi proprietăţi mistice, fiind folosită în practicile magice efectuate în noaptea premergătoare zilei Sfântului Ioan Botezătorul. Dacă o fată tânără o pune sub pernă în noaptea respectivă, îşi va visa cu siguranţă ursitul. Dacă îşi pun în păr sau în sân floarea respectivă, atât fetele cât şi femeile devin mai atrăgătoare şi mai drăgăstoase. Dacă se spală la ivirea zorilor cu roua căzută pe Sânzâiene sau se îmbăiază în apă curgătoare devin mai frumoase.

În medicina populară, Sânziana are numeroase întrebuinţări, dar pentru a avea eficienţa dorită trebuie culeasă după un anume ritual: florile se culeg în zorii zilei de Sf. Ioan Botezătorul, în timp ce tulpina şi seminţele, cum este şi firesc, toamna. Dacă sunt culese corespunzător, proprietăţile lor sunt miraculoase. Astfel, întăresc copiii debili şi limfatici, dacă se pun în apa lor de baie; vindecă frigurile; puse în alcool vindecă rănile şi urmele loviturilor; roua căzută pe flori în noaptea de Sf. Ioan Botezătorul este leac sigur pentru bolile de ochi şi piele.
În acelaşi timp, floarea de Sânziană este un reper calendaristic agrar. Dacă înfloreşte înainte de Sf. Ioan Botezătorul, înseamnă că vegetaţia plantelor este prea avansată. La trei zile după Solstiţiul de Vară, ziua începe deja să scadă. Întreaga vegetaţie îşi pierde cîte puţin sevele şi aromele. De aceea, ultima zi de culegere a plantelor vindecătoare este ziua de Sânzâiene, fiind considerată cea mai bună zi din an pentru aceasta, florile potenţându-şi puterile şi mirosurile înainte să le înceapă declinul. Multe din florile şi ierburile care se culeg în această zi, sunt duse la biserică, cu credinţa ca vor fi sfinţite şi prin aceasta vor fi curăţate de influenţele negative ale Rusaliilor/Ielelor, zânele rele ale pădurilor.
Pentru ţărani această zi este foarte importantă pentru prognoza vremii. În credinţa populară se crede că dacă plouă de Sf. Ioan Botezătorul sau după Sânziene,este de rău augur, deoarece următoarele 40 de zile va ploua neîncetat.
Din seria obiceiurilor legate de această zi face parte şi tradiţia băii de solstiţiu (21 iunie) sau de ziua Sf. Ioan Botezătorul (24 iunie). Aceasta se face într-o apă curgătoare şi se consideră că spală toate nenorocirile şi supărările anului trecut, precum şi că ajută ca să se împlinească toate dorinţele în următorul an. Există de asemenea obiceiul unui scăldat ritual pentru păstrarea sănătăţii. Pentru acest lucru sunt alese locuri anume, ape din sălbaticie. Se mai spune că dacă la miezul nopţii bei roua căzută pe floarea de Sânziană, aceasta purifică şi este aducătoare de noroc, iar dacă faci în această zi o baie în care ai turnat decoctul făcut din nouă plante anume – obligatoriu şi Sânziana, tot anul vei fi sănătos şi-ţi va merge bine.
Lista credinţelor populare legate de această sărbătoare este foarte bogată:
– În această noapte, ca şi în noaptea de Crăciun, se spune că animalele stau de vorbă. Cine le pândeşte le poate înţelege graiul şi poate afla multe taine.
– Tot în această noapte se spune că răsare în mod magic floarea albă de ferigă, care aduce noroc celui care o va culege, înfruntând curajos duhurile care o păzesc; acesta va putea citi gândurile oamenilor şi va descoperi comori ascunse.




– În această noapte se înconjoară casa cu făcliile aprinse, la fel câmpurile cu cereale, fâneţele, grajdurile, aceasta pentru ca anul următor să fie mai bogat. În acelaşi timp, se fac puternice zgomote nocturne pentru a alunga duhurile rele.
– Dacă o fată aruncă un buchet de flori de Sânziene prin uşa deschisă sau prin fereastră, atunci îşi va găsi în acest an ursitul. Alteori buchetul se pune sub pernă, căci se spune că visele din această noapte se împlinesc.
– Perioada solstiţiului de vară este şi prilej pentru organizarea târgurilor, bâlciurilor şi iarmaroacelor, pentru întâlnirea tinerilor în vederea căsătoriei (Târgurile de Fete).
– Una dintre plantele deosebit de folosite în medicina populară este verbina. Pentru ca să aibă eficienţă, verbina se culege doar în nopţile de Sânziene, de Înălţarea la Cer şi de Sf. Petru şi Pavel. Acestei plante i s-a acordat o importanţă şi un respect deosebit, încă din antichitate: romanii îşi împodobeau cu ea templele. Se considera că este sub influenţa planetei Venus, de aceea era folosită în ritualurile pentru dragoste. Dacă se punea pe câmp, atunci aducea prosperitate şi recoltă bogată. Dacă se punea în pantofi, îţi lua oboseala pe loc. Se spune că nu e voie să o scoţi din pământ cu un obiect din fier, ci doar cu unul din argint. Însă înainte de a o scoate se toarnă pe pământ ceară şi miere. După ce este scoasă (în noaptea sărbătorilor amintite) trebuie să fie pusă uşor pe pământ şi să fie vegheată pînă la răsăritul zorilor. În medicina populară se mai spune că dacă culegi această plantă înainte de asfinţitul soarelui, tot anul următor nu vei avea dureri de cap.
– La solstiţiul de vară se atârnă crengi de arţar la uşi şi la ferestre, pentru că există credinţa fermă că în acest fel vor fi îndepărtate toate forţele malefice. Frunzele de arţar culese în această zi şi puse la uscat vindecă orice rană şi înlătură durerea de cap.
– Dacă hainele, covoarele şi aşternuturile sunt expuse în 24 iunie la soare, ele nu vor fi mâncate de molii.
– Dacă în această zi vezi o furnică roşie, aceasta este de foarte bun augur. Iar dacă găseşti o furnică în portmoneu, este un semn indubitabil că vei avea un an foarte bogat.
– În unele zone se obişnuieşte ca în această zi să se mănânce turte din aluat cu flori de soc, în felul acesta întregul an care urmează vei fi sănătos. Crenguţe de soc sunt atârnate la ferestre şi la uşi, pentru a apăra în felul acesta casa de orice necazuri şi boli şi pentru a se asigura astfel bunăstarea în tot anul următor. Din cele mai vechi timpuri, socul este plantat lângă casele oamenilor deoarece se crede că în el sălăşluieşte un duh sau o zână bună care-i apără pe oameni de nenorociri. E considerat un sacrilegiu să tai un soc, copacul despre care ţăranii spun că „în faţa lui trebuie să-ţi scoţi pălăria”.
– Se spune că dacă culegi şi mănânci la miezul nopţi de Sf. Ion Botezătorul petalele florii de grâu, numită albăstrica, tot anul vei avea noroc în toate.

Sursa:https://yogaesoteric.net/in-noaptea-...chid-cerurile/




Du-te Soare, vino Lună,
Sânzienele îmbună,
Să le crească floarea floare,
Galbenă, mirositoare;
Fetele să le adune,
Să le prindă în cunune,
Să pună la pălărie
Struţuri pentru cununie;
Boabele să le răstească,
Până-n toamnă să nuntească!




Fetele fug şi culeg flori de Sânziene (Drăgaică), din care împletesc cununi. Cu aceste cununi se întorc în sat şi le aruncă peste casă; dacă se agaţă cununile de hornuri, fetele se vor mărita chiar în acel an. A doua zi, în zori, cetele de feciori străbat satele, cu struţuri de sânziene la pălărie, în semn că au căzut cununile de flori pe hornuri la casele fetelor ce îi interesează. Ei chiuie şi strigă:

Du-te Lună, vino Soare,
Că tragem la-nsurătoare;
Cununile neursite
Zac sub hornuri azvârlite.
Până-n miezi, cu steagu-n frunte,
Trec feciorii după slute,
C-alde alea nedirese
Nu vor să fie mirese.




Sânzienele, spre deosebire de iele, sunt zâne bune, umblă noaptea şi dau puteri oamenilor, animalelor şi plantelor.

"Oamenii fac ceai din sânziene şi îl beau, le dau flori de sânziene animalelor să mănânce ca să fie apărate de boli", povesteşte etnologul maramureşean Janeta Ciocan.

Cine nu cinsteşte Sânzienele, adică cine nu le culege, nu împleteşte cununi şi nu le aruncă peste casă sau nu face niciun alt obicei din nenumăratele tradiţii existente, îşi atrage pedeapse din partea "zânelor" bune. În acest caz, Sânzienele împrăştie vijelii, grindină şi distrug recolte.

Continuare:https://www.realitatea.net/stiri/actual/sanzienele-2020-dragaica-traditii-obiceiuri-semnul-care-iti-arata-ca-vei-avea-noroc-tot-anul_

[latan.elena]

Floare de sânziană…
de Boris Ioachim

Sânziană, sânziană,
Floare eşti sau buruiană?
Buruiana dorului
Sau floarea norocului.

Buruiană de iubit
Sau floare de lecuit
Vise limpezi de fecioare
Ce mai cred în ursitoare?

Ce cred că-n vraja iubirii
Stă secretul nemuririi.
Şi parfumul tău aparte
Le ţine de rău departe.

Te culeg fecioare-n noapte,
Cu chicote şi cu şoapte
Despre un frumos ursit
Despre-un mult visat iubit.

Şi le stinge, dintr-o dat’
Şi aleanuri şi oftat.
Şi-mpletindu-te-n coroană
Sânziană, sânziană,

Pe creştete te aşează –
Chipul li se luminează,
Preschimbându-le-n prinţese,
Dacă nu chiar în crăiese

Nopţi, ah, nopţi de sânziene,
Cum îmi picură din gene,
Rouă rece şi amară –
Căci îmi amintesc de-o vară

Când sub stele mai visam
La al dragostei balsam
Şi sub vraja stelelor
Mă simţeam nemuritor.

…Sânziană, sânziană –
Floare eşti şi buruiană
Buruiana dorului
Şi floarea norocului…




Noaptea de sânziene

Ce adâncă în mistere e această noapte trează!
Ursitul să şi-l afle, fecioarele veghează…
E noaptea-nmiresmată de flori de sânziene –
Aceste flori menite visărilor eterne.

Ah! Flori de sânziene, firave, trecătoare,
Mai sunt, în astă lume, fecioare visătoare?
Sau sunteţi, mai degrabă, un mit, demult uitat
În veacul ce se-arată frivol şi desfrânat?

Mai văd, în amintire, în trecutul ăstei lumi,
Fecioare despletite, pe frunte cu cununi
Din flori de sânziene, cu râvnă împletite –
Visând ca toată viaţa să fie fericite…

Dar, Doamne, fericirea – acest abstract concept,
De nu e o himeră, e doar un jind în piept
Căci dincolo de piedici şi de dureri perene,
Doar poţi visa magia din nopţi de sânziene.

…Cu minte îmbâcsită de gânduri înnegrite –
Eu mai visez, în noapte, fecioare despletite
Fugind, prin iarba udă, pe frunte cu cununi
Din flori de sânziene – venind din alte lumi.

Boris Ioachim

[latan.elena]

Pe la miezul nopții, înflorește iarba-fiarelor, dar numai pentru câteva clipe. ”Cu această plantă se poate descuia orice încuietoare”, spuneau bătrânii umblați prin lume, drept pentru care era foarte căutată de tâlhari.
Aceștia o purtau la brâu sau încolăcită împrejurul degetului mic de la stângă.
După credința poporului, la Sânziene, ”ferega pe câteva minute înflorește, luminându-se ca ziua de soare toate locurile de pe lângă ea și, atunci, cunoscând-o, o poți prinde și culege”, spuneau vracii, în taină, ucenicilor lor.

Sursa: Net

[latan.elena]

"Pe nesimţite, deasupra lor, cerul îşi domolise sclipirea. O stea răsărise din senin, stingheră, în creştetul pădurii.
— S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s-o privească. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi…
— îmi pare rău că nu te pot urmări, vorbise ea târziu. Mi-ar fi plăcut să te pot înţelege…
— Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească…"

Mircea Eliade




“Sa scapi de Timp. Sa iesi din Timp. Priveste bine in jurul dumitale: ti se fac, din toate partile, semne. Increde-te in semne, urmareste-le…”.




NOAPTE MAGICA TUTUROR !