Buna dimineata,Soare,buna dimineata,Viata!
Viaţa înseamnă a transforma constant în lumină şi flacără tot ceea ce suntem şi tot ce întâlnim.
Friedrich Nietzsche
Buna dimineata,Soare,buna dimineata,Viata!
Viaţa înseamnă a transforma constant în lumină şi flacără tot ceea ce suntem şi tot ce întâlnim.
Friedrich Nietzsche
'' Cel mai greu lucru de ascultat este instinctul tău, intuiția ta personală ... întotdeauna șoptește, nu țipă niciodată. Este foarte greu de auzit. Trebuie ca în fiecare zi din viața voastră, să fiți pregătiți să ascultați ceea ce vă șoptește intuiția în ureche. Foarte rar țipă. Și dacă poți să asculți șoapta ... dacă îți atinge inima și este ceva ce crezi că vrei să faci pentru restul vieții tale, aceea este ceea ce vei face pentru restul vieții tale și noi vom beneficia din tot ceea ce faci.''
Steven Spielberg
Nu-ți fie teamă să dai vorbe bune și să faci fapte bune.
Cu cât punem mai multe lemne în foc, cu atât revine mai multă căldură.
Omar Khayyam
Când vrăbiile culeg firimiturile pe care le-ai lăsat în pragul ușii, sunt fericite.
O parte din acea fericire se întoarce și la tine.
Romano Battaglia
De-or trece anii
Mihai Eminescu
De-or trece anii cum trecura,
Ea tot mai mult imi va place,
Pentru ca-n toat-a ei faptura
E-un "nu știu cum" ș-un "nu știu ce".
M-a fermecat cu vro scanteie
Din clipa-n care ne vazum?
Deși nu e decat femeie,
E totuși altfel, "nu știu cum".
De-aceea una-mi este mie
De ar vorbi, de ar tace;
Dac-al ei glas e armonie,
E și-n tacere-i "nu știu ce".
Astfel robit de-aceeași jale
Petrec mereu același drum
In taina farmecelor sale
E-un "nu știu ce" ș-un "nu știu cum".
SPERANȚA
Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţe, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.
Precum călătorul, prin munţi rătăcind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slaba lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vânt
Din noaptea pădurii de iese:
Aşa şi speranţa - c-un licur uşor,
Cu slaba-i lumină pălindă -
Animă-nc-o dată tremândul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
Şi unde o vede s-avântă.
La cel ce în carcere plânge amar
Şi blestemă cerul şi soartea.
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcând să-i apară în negru talar
A lumii par?nimfă - moartea.
Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sân,
Privirea de lacrime plină,
Văzând cum geniile morţii se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin,
Speranţa durerea i-alină.
Căci vede surâsu-i de graţie plin
Şi uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin
Şi faţa-i umbreşte cu păr ebenin,
La pieptu-i îl strânge mai tare.
Aşa marinarii, pe mare umblând,
Izbiţi de talazuri, furtune,
Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând,
Speranţa îi face de uită de vânt,
Şi speră la timpuri mai bune.
Aşa virtuoşii murind nu desper,
Speranţa-a lor frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de plată în cer,
Şi face de uită de-a morţii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchină.
Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţe, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.
MIHAI EMINESCU, 1866 11/23 septembrie.
Mihai Eminescu - Grafică poetică: Mihai Cătrună
Ultima modificare făcută de latan.elena; 16.01.2022 la 22:13.
Doamne, ce trebuie să facem noi, ceilalți? Cei mulți, dar ceilalți! După ce tu le-ai făcut pe toate singur, ce ne-a mai rămas și nouă, celor de pe fundul lucrurilor făcute?
Marin Sorescu, Paracliserul
Apusul din seara asta, în Munții Bucegi.Dragos Asaftei Bucegi Mountains
"Naşterea noastră nu înseamnă decât somn şi uitare.
Sufletul nostru, steaua care ne luminează viaţa, vine dintr-o altă lume, foarte îndepărtată.
Noi provenim din Dumnezeu, care este căminul nostru, şi ne naştem în această lume într-o uitare aproape deplină şi într-o goliciune aparentă, dar înconjuraţi de norii slavei divine."
William Wordsworth
Fiecare dintre noi avem puțin praf de stele înăuntru, o mică scânteie care rezistă tuturor încercărilor.
Orice întuneric ar fi în jurul nostru, nimic nu poate stinge acea lumină.
Odile Dormeuil
Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii.
Mihai Eminescu
BUSTUL lui MIHAI EMINESCU din Constanta a fost executat cu multa maiestrie la inceputul anilor '30 de catre sculptorul Oscar Han. Monumentul este situat in apropierea marii, pe faleza Cazinoului, indeplinindu-se astfel una dintre dorintele exprimate de artist in versurile poeziei "Mai am un singur dor..."
"Mai am un singur dor:
In linistea serii
Sa ma lasati sa mor
La marginea marii. "
Poetul Mihai Eminescu a vazut marea pentru prima data in anul 1882, pe vremea cand avea 32 de ani. Acesta a poposit timp de 10 zile la Constanta pentru a face bai de mare, la recomandarea medicilor, si s-a indragostit iremediabil de frumusetea intinderii de apa. Initiativa inaltarii unui monument in cinstea lui Mihai Eminescu a apartinut lui I.N. Roman, stralucitul avocat, scriitor, jurnalist, primar si om politic al Constantei, care l-a cunoscut personal pe poet. I.N. Roman a fost cel care s-a ocupat de strangerea de fonduri necesare lucrarilor. Din nefericire, personalitatea constanteana a murit in 1931, inainte ca statuia sa fie terminata. Bustul lui Mihai Eminescu, sculptat in 1932, a fost dezvelit doi ani mai tarziu, pe data de 15 august, de Ziua Marinei, in prezenta regelui Carol al II-lea. Pentru a marca evenimentul, regele a recitat prima strofa din poezia "La steaua", iar corul prezent a intonat "Mai am un singur dor". (litoralul românesc.ro). Mă mândresc pentru că trăiesc la țărm de mare.(via Doina Grozea)
Dan Cristian Mihăilescu
Când crivăţul cu iarna... - Mihai Eminescu
[ I ]
Când crivățul cu iarna din nord vine în spate
Și mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,
Când lanuri de-argint luciu pe țară se aștern,
Vânturi scutur aripe, zăpadă norii cern...
Îmi place-atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,
S-aud cânii sub garduri că scheaună și latră,
Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge clești,
Să cuget basme mândre, poetice povești.
Pe jos să șadă fete pe țolul așternut,
Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,
Iar eu s-ascult pe gânduri și să mă uit de lume,
Cu mintea s-umblu drumul poveștilor ce-aud.
Orlogiul să sune * un greier amorțit *
Și cald să treacă focul prin vinele-mi distinse,
Să văd roze de aur și sărutări aprinse
În vreascuri, ce-n foc puse trăsnesc des risipit,
Ca vorba unei babe măruntă, țănduroasă.
Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă.
Din el o aud astfel cum voi să o aud
Ș-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit.
Și mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,
O-nșiră apoi iarăși cum dânsa a voit.
Astfel gândirea-nșiră o mie de mărgele *
Un șir întins și luciu dar fără de sfârșit;
Somnul m-apucă-n brațe prin gândurile mele
Și-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit.
Prin șirul lor ce sună, orlogiul cu jele
L-aud sunând ca greier bătrân și răgușit;
În urmă tace chiar și a mamei rugăciune *
La gânduri sclipitoare un capăt ea le pune.
Ajung la ea și noaptea umbririle-i și-ntinse,
Pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări,
Amorul lin își moaie aripele lui stinse,
Pe ochii ei eu caut profunde sărutări *
Ea-nchide surâzândă lungi genele ei plânse
Și glasul ei e cântec în line tremurări,
Pe sâni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea așează *
Adorm și ea la capu-mi surâde și veghează.
[ II ]
Dar toate-acele basme în somnu-mi mă urmează,
Se-mbină, se-nfășoară, se luptă, se desfac,
Copilele din basmu, cu ochii cu dulci raze,
Cu părul negru coade, cu chipul dulce drag,
Și feți-frumoși cu plete în haine luminoase,
Cu ochi căprii, nalți, mândri ca arborii de fag *
În visele din somnu-mi s-adun și se îmbină,
Fac nunți de patru zile și de patru nopți pline.
Îmi-pare atunci că mândră Ileană Cosânzeană,
Cu ochi, albastre stele, blondă, un spic de grâu,
În mine se-ndrăgește și-ușoară-aeriană
S-așază pe genunchii-mi, cunjură gâtul meu,
Eu netezesc cu mâna arcata ei sprânceană,
Ea ochii și-i închide, zâmbind în visul său *
Ochii i-s plini de lacrimi ce nu le înțelege,
Cu buze-abia deschise îmi spune blânde șege.
Îmi pare că e vară, că noaptea-i dulce brună,
Că lanuri undoiază, că apele lin plâng,
Că nourii îi sparge-o armonioasă lună,
Că stelele din ceruri se scutură și ning *
Prin lanuri înflorite noi mergem împreună
Și mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng
Și ea la îngrijirea-mi cea dulce îmi zâmbește,
Iar sufletul îmi râde, și inima îmi crește.
Luna prin nouri înger pe lume blând veghează.
Somnul aduce-n lume copiii lui nătângi.
Pe râu fiece undă se-mbracă cu o rază,
Copacii se cutremur în frunțile de stânci,
Lumina se-mprăștie în pânză luminoasă
Pe merii plini cu floare-n grădinele adânci *
Și eu, la trunchiul unui, visez la ea deștept,
În ploaia de flori roze pe dânsa o aștept.
Ea vine și pe sânu-mi când dulce ea se lasă
În pletele-mi și-ncurcă micuță mâna ei,
Și umeda-i suflare, pură, copilăroasă,
Adie blând pe frunte-mi și peste ochii mei,
Apoi fața-i uimită de pieptu-mi ea apasă
Și lacrimi de iubire i-nundă ochii săi,
Iar eu pe mâni, pe gură, pe ochi, pe albu-i gât
Încet, beat de iubire, o mângâi, o sărut.
Și sărutări o mie trezesc în ea mii vise
Și fruntea-i turburată s-apleacă ca un crin;
În ochii ei cei limpezi, sub genele-i închise,
O lume e de visuri, o lume de senin;
Ea fără șir vorbește, și dulcile-i surâse
Cu lacrimi se amestec, și buzele-i suspin *
Ea doarme astfel trează, din somn când se trezește
Cu buzele mă cată, cu ochii îmi zâmbește.
În vis mă arde soare și cerul e văpaie,
Pe lac barca e-mpinsă de valuri care merg,
Iar undele-i uimite, profunde și bălaie
Reflectă-n ele țărmii * se-ntunecă, se șterg...
În barcă șed ș-ascult eu a inimii-mi bătaie
Căci eu ca rândunica la dânsa iar alerg *
Pe-a malurilor arbori și frunza este mută *
Misterul lin surâde pe lumea cea tăcută.
Îngere palid...
Îngere palid, îți e mister
Cum că a lumei valuri și șoapte
Este durere și neagră noapte
Pe lângă cer?
Nu știi tu, înger, oare să zbori,
Să lași pământul, trista ruină?
De-ți place cerul, a lui lumină,
De ce nu mori?
O, dar pământul încă te ține
În niște lanțuri țesute-n rai.
Demult zburai tu în lumi senine
De nu iubeai.
Mihai Eminescu
RĂSAI ASUPRA MEA...
MIHAI EMINESCU
Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.
Speranța mea tu n-o lăsa să moară
Deși al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.
Străin de toți, pierdut în suferința
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic și n-am tărie.
Dă-mi tinereța mea, redă-mi credința
Și reapari din cerul tău de stele;
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!
NOAPTE BINECUVANTATA !
Momentan sunt 291 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 291 vizitatori)
Permisiuni postare
Răspunde cu citat
Marcaje