Elena Latan

[latan.elena]

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie1850, Botoșani, Moldova – d. 15 iunie1889, București, România) a fost un poet, prozator și jurnalistromân, considerat, în general, ca fiind cea mai cunoscută și influentă personalitate din literatura română. Eminescu a fost un membru activ al societății literare Junimea și a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, oficiosul Partidului Conservator. Făcând parte din curentul romantic târziu, poeziile sale au frecvent subiecte metafizice, mitologice și istorice. Printre operele notabile se numără Luceafărul, Odă (în metru antic) și cele cinci Scrisori (I, II, III, IV și V).

Wikipedia



15 ianuarie - Ziua Culturii Naționale

Ziua Culturii Naționale este o sărbătoare națională, care are loc anual în România pe 15 ianuarie cu scopul de a promova cultura, arta, și efortul academic. Ziua de 15 ianuarie a fost aleasă ca Zi a Culturii Naționale, întrucât reprezintă data nașterii poetului național al românilor, Mihai Eminescu. Wikipedia

Mihai Eminescu - Luceafărul
Constantin Brâncuși - Muza adormită



Cel mai frumos tărâm: împărăţia cuvintelor .

Mihail Eminescu




„Poet înseamnă să ai nevoie de poezie ca de aer. Ea să fie răsuflarea ta. Înseamnă ca tot ce se frământă în tine, tot ce arde în tine, cugetare, visare, dureri şi bucurii, îndoieli şi aflări, să fii mânat ca de o poruncă, a le exprima în poezie. Să fii prieten bun al cuvintelor. Aceasta este, simplu zis, talentul… Împărăţia cuvintelor este cel mai frumos tărâm. Nu poţi fi scriitor şi mai cu seamă poet, dacă nu eşti prieten aproape al cuvintelor. Ele au viaţa lor. Sunt ca nişte fiinţe noi, cu chip, au înţeles riguros al lor, au fiecare un glas, un timbru. Şi o anume întindere. Poetul trebuie să le cunoască foarte bine, pe fiecare. Să le iubească, să le poată chema pe nume… Atunci, cuvintele îl vor iubi şi ele şi vor veni în chemarea lui, să-i tălmăcească limpede, bogat, frumos, sunător, gândul, simţământul. Să-i zidească poezia”.

Mihail Eminescu

[latan.elena]

"Ave,maree-a luminilor,ave !

Cel mai mare poet sunt vreo optsprezece, printre care mă număr şi eu.
Mari poeţi sunt vreo patru, respectiv Lucian Blaga, Tudor Arghezi, George Bacovia şi Ion Barbu! dar, Doamne, poet este numai unul şi acela este Mihai Eminescu!..
A intuit cu forta gândului său iluminat si modern că perenitatea este posibilă numai în neodihna ritmului.. versuri de o rară fortă emotională ne vorbesc despre Eminescu.. despre cel născut din zăpezi.. despre nemurirea noastră!..
Prin Eminescu, tot ceea ce n-am avut ca tradiţie bimilenară a culturii, deodată ne pare a fi avut.
El este atât de mult al nostru, încât noi din nebăgare de seamă am început să devenim ai LUI. Eminescu este însuşi destinul limbii române, şi numai un zeu nebun şi-ar putea imagina că poţi tăia o idee cu un fir de iarbă şi că poţi alăpta la sânul Căii Lactee o rază.
El este cel mai dificil poet român şi cel mai de neînţeles.
Este poetul care a supravieţuit cel mai intens în literatura noastră pentru că a exprimat cel mai acut pricina şi sensul literaturii: A FI"

Nichita Stanescu




Către Eminescu

Tu n-ai murit
pentru că eu sunt trupul tău care vorbeşte cu vorbele tale
Când drag îmi este mie pe lumea asta
cu iubirea ta mă gândesc la amorul tău,
Mihai, dacă-ai şti cât de tare îmi lipseşti
ca şi ochilor, ca şi pietrelor şi curcubeilor.
Le-am zis de tine,
că-ntârzii, le-am zis,
că nu treci de sânge ne trebuie să renaşti
şi nici anapoda de raze ca să ne fii cu noi de faţă.
Mihai, tu care eşti mai tânăr decât mine
gândind în vorbele tale nu mă lăsa să îmbătrânesc
Mihai, nu de înţelepciune duc lipsă,
de cântec, m-auzi?
de cântec, m-auzi?
de cântec, m-auzi?
M-a apucat apoia pietrelor, apoia ierburilor,
m-a apucat apoia fructelor de toamnă, Mihai.
Cineva trebuie să guste această apoie coaptă
şi miezoasă
Creierul sâmburos al acestei apoi
nu este creier descreierat.
Ca dovadă timpul ce trece, secunda prea repede ce ni s-a dat
ca dovadă locul tău în sâmburele limbii acesteia
ca dovadă inima ta ce a făcut pat din creierul meu
ca dovadă singurătatea mea
care nu credeam să învăţ a muri vreodată.

Nichita Stanescu

[latan.elena]

„Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în tija subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

George Călinescu



„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.”

I.L. Caragiale

Număi poetul,
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului :
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde păsări ca el
Se întrec în cântări.
(Mihai Eminescu)

Să ne aducem pururi aminte de Mihai Eminescu, cel mai ales între toţi scriitorii acestui neam, apărut pe neaşteptate în literatura lâncedă şi convenţională a epocii, în viaţa lui scurtă a dus arta poeziei la înălţimi neântrecute până astăzi, îmbogăţind ritmul, rima şi expresia artistică, a dat cuvintelor simple valori nouă şi armonii surprinzătoare, sentimentelor adâncime unică, viziunilor orizont nemărginit.
Acest monument măreţ al literaturii poporului nostru a fost clădit în mai puţin de douăzeci de ani în care se numără şi anii de suferinţă când poetul a fost copleşit de o boală necruţătoare, care la 1889 i-a întrerupt brusc cursul vieţii. Acest monument, mai durabil decât arama, a fost clădit între chinuri morale într-o epocă de nepăsare şi neânţelegere a geniului său, în neliniştea crâncenă cotidiene, a lipsei umilitoare de haine şi pâine, în exploatarea unei societăţi literare şi a unui club politic a vieţii.
Mihail Sadoveanu

Cu Eminescu apare în literatura europeană ultimul mare poet romantic, păstrând în existenţa şi opera sa conturul caracteristic al dramei artiştilor romantici. Năzuind necontenit spre un plan de viaţa superior etic şi artistic, căutând cu patos adevărul şi refuzând consecvent compromisul, Eminescu s-a aflat în permanent conflict cu lumea vremii sale din pricina nonconformismului, a sincerităţii în faptele de viaţă şi a înălţimii de gândire, dublată de o sete de cunoaştere absolută.
Zoe Dumitrescu Buşulenga.

A iubit nemărginit valorile vieţii, a căutat în ele granitul absolutului şi, negăsindu-l, din amărăciune fata de faza istorică în care i-a fost dat să trăiască, şi din durere, sfâşiere şi revoltă faţă de mărginirea fiinţei omeneşti, a tăgăduit … Aici sta marea taină a atitudinii eminesciene.
D.Caracostea.

L-am idolatrizat întotdeauana pe Eminescu şi dacă n-am comentat niciodată opera lui este pentru ca viziunea lui despre lume îmi este foarte, apropiată. Tot ce este negativ în el, tot ce este spaimă în lume, eu în lume şi în el o regăsesc. Nimic nu te paralizează în aşa măsură pe cât afinitatea întemeiată pe admiraţie.
Emil Cioran.

Eminescu (…) a fost şi rămâne cea mai copleşitoare mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc, atunci când se alimentează din adâncimile fertile şi insondabile ale unui fond autentic.
Ştefan Augustin Doinaş

Recitindu-l pe Eminescu ne reântoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă.
Mircea Eliade.

Eminescu este unul din exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs umanitatea. Avem convingerea că dacă mai trăia, sănătos, încă douăzeci de ani, el ar fi fost considerat, fără putinţă de contestare , ca unul din cei mai mari creatori de poezie din întreaga literatură a lumii. (…) Dar Eminescu nu este numai un poet de geniu. Este ceva mai mult. El este cel dintâi care a dat un stil sufletului românesc şi cel dintâi român în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă a sufletului daco-roman cu cultura occidentală.
Garabet Ibrăileanu

Întâmplarea a făcut ca unul dintre cei mai mari poeţi lirici ai secolului al XIX-lea, secol atât de bogat, cel mai bogat în lirici, să se nască la noi, într-un colţ din fundul Moldovei
Iar dacă ne gândim la calitatea pură şi profundă a lirismului său, dacă ne gândim la faptul că Eminescu a apărut într-o literatură începătoare, fără tradiţii, fără modele, fără limbă artistică, fără limbă literară fixată ; dacă ne gândim că el a avut de luptat cu mizeria, cu boala, cu obtuzitatea mediului şi răutatea oamenulor, dacă mai adăugăm că opera lui, creată în condiţii aşa de grele a fost înfăptuită până la vârsta de treizeci şi trei de ani, până la vârsta când un poet de o aşa puternică gândire abia începe să devină ceea ce e menit să fie, – atunci poate avem dreptul să spunem că în Eminescu natura crease pe cel mai mare liric modern şi că, geloasă pe propria-i operă, i-a plăcut să sfarme de timpuriu minunata oglindă în care s-a răsfrânt atât de încântător.
Garabet Ibrăileanu

Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită.
Nicolae Iorga

A iubi pe Eminescu, a-l respecta, a-l admira şi a-l recomanda contemporanilor ca îndreptariu, aseasta cuprinde în sine şi altă datorie, anume datoria de a gândi şi de a scrie ca el. A gândi ca el, acesta înseamnă a gândi potrivit cu tradiţia, înseamnă a gândi potrivit cu cugetarea europeană, înseamnă a gândi potrivit cu misiunea deosebită pe care o are naţiunea noastră şi care nu se poate confunda cu misiunea altor naţiuni pe care am putea să le imităm. A sărbători pe Eminescu, aceasta cuprinde datoria de a trăi o viaţă ca a lui : viaţa unui om care nu s-a vândut nimănui, care nu s-a folosit nici de munca, nici de sprijinul altuia, care s-a oferit jertfă întreagă pentru poporul său. Aceasta înseamnă acceptarea, fără un cuvânt de protestare, a muceniciei absolute.
Nicolae Iorga

Cântăreţ al elanurilor româneşti îndreptate spre scrutarea universului şi al umanităţii ancorate în viaţa socială … Eminescu s-a aplecat cu aceeaşi cuprinzătoare înţelegere şi asupra vieţii intime a omului. A cântat speranţele, dorinţele, modurile bucuriei omeneşti de a se afirma prin dragoste şi comuniune cu viaţa naturii, dar şi modurile – mult mai numeroase în vremea sa – ale insatisfacţiei sufleteşti a omului, exprimate prin sentimentul singurătăţii, al durerii de a nu fi înţeles sau de a fi trădat în dragoste, afirmând … idealul unei vieţi de onestitate şi plinătate sufletească, de trăire sinceră şi pasionată a sentimentelor.
G.Munteanu

Eminescu, de pildă, a fost saturnul poeziei lirice filosofice. A istovit genul… impunându-şi marea lui personalitate, i-a supt seva până la sleirea definită… Şi-a impus pesimismul lui total ca o formulă a lirismului însuşi. Şi-a creat o limbă a lui, nouă, puternică, o armonie proprie, uhn r4itm personal, a încetăţenit cuvinte, a creat chiar cuvinte, într-un cuvânt, a creat în formă şi în fond o nouă poezie lirică românescă, rupând cu alexandrismul dulceag şi optimist… Desigur, un mare câştig pentru literatura noastră ; un geniu în umbra căruia au pierit însă câteva generaţii de poeţi lirici… Lirismul român nu s-a ridicat nici astăzi deplin de pe urma sleirii lui, deşi au trecut treizeci de ani de la moartea marelui poet…
Ca spre o lumină orbitoare, toate talentele plăpânde s-au îndreptat spre dânsul. Năzuind după viaţă, au dat peste moarte. Saturnul i-a înghiţit curând.
Eugen Lovinescu

Îmi pare că-l văd încă palid, slab, cu plete lungi lăsate pe umăr şi cu privirea sa adâncă şi melancolică. O împreunare de aşa mare talent şi de atâta modestie este ceva extraordinar. Lipsit cu totul de ambiţie, el nu avea nici o aspiraţie pentru îmbunătăţirea situaţiei sale sociale şi chiar materiale … Moartea, de altminteri, era pentru Eminescu stingerea eternă, fericita nirvana a indienilor, a căror metafizică era obiectul studiilor sale neobosite şi a meditaţiilor sale adânci.
Iacob Negruzzi

Prin Eminescu şi moştenirea miraculos rămasă de la el, ni s-a făcut un dar de care n-au avut parte alte culturi, fie şi cele mari. La scara culturii noastre, funcţia lui Eminescu poate fi mai vie decât cea a lui Shakespeare în Anglia, sau a lu Goethe în Germania, căci el nu e un simplu poet, nici un suflet nenorocit, ci o conştiinţă de cultură completă, de la deschiderea către matematici, pe care abia le cunoştea, până la aceea către istorie.
Constantin Noica

Eminescu începe cu haosul de contraste, spre a se sfârşi cu cel de nediferenţiere totală.
Constantin Noica

Dar ca şi folclorul nostru, Eminescu este un fenomen originar.
Constantin Noica

Faţa lui Eminescu e dublă: priveşte odată spre noaptea comună, a vegherii, a naturii şi a umanităţii, iar altă dată spre noaptea fără de început a visului, a vârstelor eterne şi a geniilor romantice … în planetariul romantismului, singularitatea lui Eminescu prinde figura din această faţă cu două profiluri: unul neptunic, născut din spuma amară şi din ape tânjind spre orizonturile lumii, celălalt plutonic, învăpăiat de focul originar.
Ion Negoiţescu

Ca şi muzica, poezia lui Eminescu scoate din enormul inconştient stări nebănuite de suflet, pe care le lasă cu nelămuritul lor şi, exprimând inexprimabilul, ne face cunoscut, in clipele de fulger, profund sufletul nostru … Farmrcul acestei poezii se explică prin efectul ei asemănător cu al muzicii. De aici şi senzaţia de infinit pe care o dă poezia lui Eminescu. Emotivitatea care este principiul explicativ al poziei eminesciene a avut nevoie de imagini sugestive, de sonorităţi de formă.
Garabet Ibrăileanu

Eminescu avea o cultură cu totul de carte; cu toate acestea, dacă limbajul şi ideile străine, rămăsese la el aproape inconştient de aspiraţii şi de năzuinţe naţionale.
Gheorghe Panu

Eminescu depăşeşte nu numai raza romantică, ci şi toate celelalte antecedente cunoscute; într-adevăr, el ne apare drept unul din cei mai mari poeţi ai categoriei departelui din întrega literatură universală.
Edgar Papu

El crescuse în Moldova, în Bucovina, la Sibiu, la Blaj, la Bucureşti, şi în multele lui cutreerări, mereu în mijlocul poporului român, citise cronicarii şi multe cărţi bisericeşti, cunoştea literatura română în toate fazele ei şi n-am cunoscut om stăpânit, deopotrivă cu dânsul, de gândul unităţii naţionale şi de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc.
Ioan Slavici

Niciodată nu s-a văzut la noi un temperament de artist completat de-o cultură aşa de vastă şi de o originalitate atât de marcantă. În poezia noastră dulceagă şi destul de ofticoasă, versul lui Eminescu se detaşează într-un relief izbitor. Simţi îndată că ai de-a face c-un reformator … E o necunoscută vibrare de gândire şi de sentiment. Altă limbă, altă viaţă, cuvintele au suflet, culoare, formă, fiecare epitet e o explozie de lumină. Ce vigoare extraordinară şi ce frumuseţi ritmice, neatinse încă până la el!
Alexandru Vlahuţă

Dacă românii recunosc în Eminescu pe cel mai mare poet al lor e pentru că Eminescu tocmai a ştiut să exprime în mod remarcabil sufletul ţării sale, traducând cu fidelitate aspiraţiile sau visurile compatrioţilor săi. Sinteza personală, poezia lui e la fel sinteza a ceea ce s-ar putea numi spiritualitatea românească.
Cu acest titlu, ea merită să fie cunoscută cu exactitate.
Alain Guillermou

Sursa:Citate şI aprecieri critice despre Mihai Eminescu şi opera lui.



PENTRU NUMELE LUI EMINESCU

Adrian Păunescu


Doamne, care ții pământul, între cumpene depline,
şi faci lacrima de mamă sacră piatră de hotar,
„Toate-s vechi şi nouă toate, vremea trece, vremea vine”,
naşterea lui Eminescu dă-ne-o nouă, iar şi iar.

Nu-i cuvânt mai drag ca dânsul şi nu-i altă zeitate,
către care să se-nchine zilnic, un popor întreg,
geologii necunoscute se unesc să ni-l arate,
ochii codrilor de-aramă plâng prin el, că-l înțeleg.

Eminescu! zice Marea necum Neagră, cât Albastră,
Eminescu! zice piatra roditoare din Carpaţi,
Eminescu! zice Alba care este Mecca noastră,
Eminescu! zice Putna către Doină, către frați.

Şi, ca din subconştientul de-ntuneric al rostirii,
ca din tulbure Ev Mediu luminat de-un dulce iad,
nume dă singurătății într-un murmurat oniric:
„Focul pâlpâie în sobă, iară eu pe gânduri cad”.

Şi, mai mult decât un farmec, Eminescu-i o problemă,
cartea lui, nici azi întreagă, cere dreptul la cuvânt,
dacă lacrima rămâne strategia lui supremă,
şi-l urmează cu credinţă cei ce nu-s şi cei ce sunt.

Nu-i poet cum este dânsul, inimă romano-dacă,
peste versuri cade cerul, dacă scrie despre cer,
„Codrul - frate cu Românul de săcure se tot pleacă”
şi pier păsările noastre dacă vine drum de fier.

Eminescu este Doina, şi vorbită, şi cântată,
Eminescu este Doina, când tăcere, când caval,
Eminescu este Doina ce nu moare niciodată,
cât respiră-n ea voinţa geniului național.

El în sine însuşi poartă al simțirii noastre nume
şi tiparul gurii noastre este poezia sa,
nu există variantă să-l dizolve, să-l rezume,
el, din chiar substanţa firii totdeauna va dura.

Toate vârstele se uită, cine dintre noi mai ştie
ceea ce doar ochii mamei să-şi mai amintească pot,
unde ni se duce viaţa, unde eşti copilărie,
„Unde eşti copilărie/Cu pădurea ta cu tot?”

Eminescu! zice dulce o Moldovă născătoare,
Eminescu! zice aprig o Muntenie de har,
Eminescu! zice sobru un Ardeal în Aşteptare...
Eminescu! zice Ţara din hotar până-n hotar.

Unde nu pătrunde gândul, Eminescu mai pătrunde,
unde a murit cuvântul el aduce glas de leac,
şi dintr-ale limbii noastre cifruri şi vâltori afunde
el înalță către ceruri Rugăciunea unui Dac.

Nu vom osteni să-l ținem pururea la suprafaţă,
dincolo de timp şi mode, Eminescu e deplin,
Eminescu este cerul ce în şcoală se învaţă
dacă oamenii au voie şi la cer şi la destin.

Graiul ni-i la noi acasă, Miorița - pe la stâne,
nu ne e literatura un oracol, monoton,
„Când privesc zilele de-aur a scripturilor române”
ce-i poet, poet rămâne, nu zglobiul epigon.

E de-aici şi, dintr-o dată, simţi că e de nicăierea,
el multiplică ideea că tristeţea mişcă tot,
el prin sine dovedeşte ce puternică-i durerea,
care face să dispară optimismul idiot.

Vin ai lui să-l amintească în creştine parastase,
câte-o maică mai bătrână plânge moartea lui şi-acum,
tinerii îl țin de mână, nu vrea nimenea să-l lase,
pentru el să nu existe jalea ultimului drum.

Împăratul, Proletarul sunt la el în poezie,
ce te legeni, se întreabă fiecare codru des,
naţia, pe dinafară, versurile i le ştie,
şi de fiecare dată ele tot mai multe ies.

E o anumită oră, către răsărit de lună,
despre care-n româneşte el a scris pe veci de veci,
,,Somnoroase păsărele pe la cuiburi se adună"
şi din versurile-acestea nu mai poți nicicând să pleci.

Dac-am pierde cifrul nostru, l-am găsi oricând într-însul
noi din Domnul Eminescu am renaşte, cum am fost,
el acestei ţări îi prinde şi-i civilizează plânsul,
şi dă fiecărei lacrimi o istorie şi-un rost.

Nu a lăcrămat degeaba nici o frunte omenească,
toate-aceste lacrimi sfinte în biblioteci rămân,
cum rămâne Eminescu peste vreme să vorbească,
din clopotniţa de lacrimi a poporului român.

Eminescu! zice vântul care trece prin pădure,
Eminescu! zice ploaia care spală marii munţi
Eminescu! zice pruncul care-nvață să murmure,
Eminescu! zice moartea care pune frig pe frunți.

Dacă muzica e, totuşi, cea mai pură dintre arte,
ascultați-o cum răsare dintr-o liră de poet,
„Mai departe, mai departe,/Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet/Îndulcind cu dor de moarte".

De întreaga lui lucrare ne e dor şi ne e sete,
dacă plumbul n-o arată într-un teasc la Bucureşti,
Eminescu tot apare, dar cu Opere Complete,
teafăr la poligrafia fenomenelor cereşti.

Unde nu e Eminescu, este dor de Eminescu,
când românii sunt ca dânsul, parcă dânşii eminesc,
numai Dumnezeu mai este mai presus de Eminescu
că şi-acolo unde este şi el este şi ei esc.

Cât va fi sub cer iubire şi în oameni tot iubire,
Eminescu le va trece suferinţa lui la toţi,
ce firesc, din harta lumii, crește vuietul subţire,
ce l-au declinat, întâii, plopii lui fără de soţ.

Trubaduri tresar deodată din umbriş de stampă veche,
parcă vântul mişcă singur instrumente îngereşti,
drame şiroind de lacrimi, peste fiece pereche:
“Pe aceeaşi ulicioară/Bate luna la fereşti".

Şi rămâne Eminescu, cu atât mai mult al nostru,
cu cât e intraductibil peste spațiul românesc,
dulce-n el mai sună cornul codrul îşi mai suflă rostul,
iar izvoarele de munte echilibrul şi-l găsesc.

,,De din vale de Rovine" vin călării cu scrisoare,
iar răspunsul se întoarce de din vale de destin,
în poema lui de geniu astăzi nimeni nu mai moare,
intră-n ea, cu tot cu leagăn, cei ce sunt şi cei ce vin.

Ce-i cu voi? întreabă dânsul pe acei ce într-o doară
cred că trebuie să lase patria, fugind din ea,
poate omul să se nască, poate omul să şi moară,
el o patrie păstrează, orişicâte ar schimba.

Nu vi-i bine unde-i bine, bine e la voi acasă,
nu vă păcăliţi cu biruri şi cu tragice minciuni,
nu va fi nicicând ferice cine patria şi-o lasă,
va sădi deşertăciune, va găsi deşertăciuni.

Fiți ai ţării şi păziți-o de vreo patimă coruptă,
nu lăsati incompetenții să o facă sluga lor,
puneți mâna pe unelte, şi de pace şi de luptă,
nu vă pierdeţi nici ruşinea, nici încrederea-n popor.

Astfel, zise Eminescu turn înalt de rană trează,
astfel ziserăm că zise şi intrarăm, iar, în vers,
să-l vedem cum sub comanda universului lucrează,
devenind intimă parte a acestui Univers.

„Din Boian la Vatra-Dornii" Doina lui îl cheamă tragic,
n-are somn şi n-are poftă decât doar de adevăr,
Eminescu reapare, chip albit, de rege dacic,
mâna lui se odihneşte în strivite flori de măr.

El ne încurajarea de a merge mai departe,
dacă pașii noştri, bieţii, bat încet pe caldarâm,
el ne e învățătorul şi de viaţă şi de moarte,
şi de zbor de vultur care ne-a oprit să ne târâm.

Când ne oboseşte viaţa şi când ritmul ne omoară,
printr-o dulce terapie în adânc trupesc pătrund,
vorbele de rai ambiguu retrăite-a câta oară:
„Vino-n codru la izvorul care tremură pe prund”.

Uite floarea lui albastră pretutindenea conspiră,
uite noaptea cum începe dinspre sara lui pe deal,
când o fată suie ochii către stele, pe fereastră,
totul e ca-n Eminescu, el ni-i accident fatal.

Când trec oameni de la coasă trec din el, nu de la coasă,
geografia ni-i deplină doar în poezia lui,
cum istoria prin dânsul alte înţelesuri lasă,
cum nimic în limba noastră fără Eminescu nu-i.

Ce a fost mai este încă şi ce este o să fie,
necuvântătoare lucruri parcă-ncep a cuvânta:
„Lasă-ţi lumea ta uitată, mi te dă cu totul mie”
şi sunt lumi primordiale în tiparul El şi Ea.

E condiția internă a oricărui om şi lucru,
legea lui reglementează de ce mări la toţi ni-i dor,
ca în el nervos e brațul, ca în el doineşte cucul,
ca în el se nasc copiii, ca în el bătrânii mor.

L-au făcut pungaş deştepţii ca să-l cheme în procese,
că-i lipseau bibliotecii nişte cărți, cum s-a aflat,
ce ruşine, ce ruşine, dup-atâta timp reiese
să-l acuzi pe Eminescu că e hoţ şi vinovat.

Vine cartea la putere, vine lacrima în carte,
maica lui îşi simte ţara picurându-i lapte-n sân,
Eminescu se ridică dintr-o Doină fără moarte
în clopotnița de lacrimi a poporului român.

Când spre el în anii dogmei glasuri rele se-ndreptară
să-l conteste şi să-l pună pe un postament mai mic
dinspre el, când îl mișcară, a vuit o-ntreagă ţară
Dacă n-ar fi Eminescu, Viața nu ne-ar fi nimic.

Nu există scufundare a valorii nemurinde,
cine dă în Eminescu, va lovi direct în noi,
de la el încep romanțe, ode, elegii, colinde,
fără el, am fi cu toţii mai săraci, mai trişti, mai goi.

Prin tristețea lui înaltă dă putere unei naţii,
prin melancolia mare care l-a învăluit,
dă încredere în sine, fiecărei generații,
cum îşi are casa între plus şi minus infinit.

„E uşor a scrie versuri/Când nimic nu ai a spune”
formele dezabuzate cad, şi regele e gol,
nu există poezie unde nu e pasiune,
rece a rămas hârtia? Fă-o grabnic, mototol.

N-are el cuvinte-n carte câte noi, cu toții, despre,
glas din urmă al naturii, când natura n-are glas,
când se naşte Eminescu, caii scapă din căpestre,
nici un arbore din codru fără freamăt n-a rămas.

Desfăcut dintr-o pictură muzical strunită parcă,
răstignit în cercuri albe ce se fac şi se desfac,
„Lacul codrilor albastru/Nuferi galbeni îl încarcă”
şi muzeul e deasupra, dar mai mult e jos în lac.

Şi albinele-n ştiubeie scriu o magică poveste
care-l poartă către faguri culegându-l de pe flori,
Eminescu - Bucovina, o pereche care este
şi pe cei care-o acceptă i-a făcut nemuritori.

Lângă fostele lor rude se adună şi strigoii
onomastica deplină a grădinilor ia foc,
şi poetul simte vârsta prin lumina rece-a ploii,
el, norocul limbii noastre, el, bătut de nenoroc.

Nu-i nimic fară de plată în această lume toată,
pân-la ultima centimă, până-n cruci de ţintirim,
naşterea lui Eminescu prin ea însăşi vinovată,
o plătim cu-atâta zbucium şi am vrea s-o mai plătim.

Mai cumplit decât armata pusă-n slujba ţării sale
nu-ți dă codrul nici o frunză la vreun braţ vrăjmaş s-o-nchini
„Împărat slăvit e codul,/Neamuri mii îi cresc sub poală”
ca şi când pământul însuşi ar vorbi din rădăcini.

Ca-ntr-o tragică revanşă, ca-ntr-o patimă divină,
scriu scrisorile-ntre ele alte rânduri de scrisori,
se ridică râul, ramul, ca să vadă cui se-nchină,
poruncind cum să se poarte domnitorii următori.

,,Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul..."
caldă scriere în piatră, demn şi tragic testament,
care-nscăunează râul, care-nscăunează ramul,
să ne cârmuiască firea mai adânc şi mai atent.

A trecut discret prin toată poezia populară,
însuşindu-şi flori de geniu de pe fiecare drum,
n-a lăsat nici o lumină a pământului să moară,
a descoperit ce-nseamnă nu știu ce şi nu ştiu cum.

Nu s-a aplecat trufiei, nici modest, dar nici precaut,
a ştiut şi cine este, dar şi ceilalți cine sunt,
,,De vorbiți mă fac că n-aud, nu zic ba şi nu vă laud”
şi-a păstrat mereu credinţa în popor şi în cuvânt.

Eminescu! zice Mircea dinspre Cozia-mpăcată,
Eminescul zice Ştefan dinspre multele-i cetăți,
Eminescu! zice Horea de pe fiecare roată,
eşti al nostru, ne eşti fiul, orişiunde te arăți.

Paşii lui în toată ţara risipindu-i cu iubire,
i-a fost drag românul simplu, om de milă şi curaj,
Bucurestiul i-a fost steaua, Iaşiul cheie pentru fire,
„Salutare, mică Romă!” murmura intrând în Blaj.

Doamne al melancoliei, cine va mai spune, cine,
ca şi el atât de simplu, ca şi el atât de clar,
Am răspuns: “Pădure dragă, Ea nu vine, nu mai vine!..."
şi lăsa, la ochii vineţi să viseze un stejar.

A iubit ca toți poeții, imposibil şi năprasnic,
a fost om şi a fost spirit, viu, de sus şi până jos,
sănătăţii limbii noastre cel dintâi chirurg şi paznic,
n-a glumit nici cu-o furnică, a luat totu-n serios.

Parcă sine despre sine ar mai da această veste,
parcă Eminescu însuşi s-ar privi în absolut:
„Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este”
şi oglinda în oglindă ce oglindă a născut.

În halucinanta noapte când Luceafărul apare,
şi-ntr-o iesle din Moldova se desfac din nou peceţi,
Laudati pe Eminescu, din hotare în hotare,
daţi dreptate poeziei şi iubiți-i pe poeţi.

Bate clopotul la Putna, bate clopotul la Alba,
voievozii în morminte au un timp când nu rămân,
Eminescu dintr-o Doină tragic îşi ridică talpa
în clopotniţa de lacrimi a poporului român.

12 ianuarie 1988

[latan.elena]

Mihai Eminescu – CITATE despre Statul așa zis “Modern”, chipurile “Român” (în fapt Stat Ateu Anti-Român) și despre Exploatarea Românilor de către Străini:

– Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale: într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi; condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii (legitimităţii n.n.) sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor;
– Statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege şi nu-l va înţelege niciodată;
– Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine; …reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea;
– La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic;
– Constituţia noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc, parte străină, parte neexistentă, a dat loc la o declasare generală din cele mai dezastruase; nu mai există o altă deosebire între oameni, decât cea pe care o stabileşte banul, oricum ar fi câştigat;
– Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români, puţin îmi pasă!
– Aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele simple ale poporului român;
– Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Înzecitu-s-au şi însutitu-s-au oare averea românului şi veniturile lui pentru a plăti instituţiile de o sută de ori mai scumpe? Desigur că nu;
– Peste noapte şi prin surprindere, am admis legiuiri străine, legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului, fie din Berber, Nigritania, China sau Galiţia… Ei, bine, nu le-am admis pentru român, cu interesele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau şi care ştiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care (din cauza cărora n.n) planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau (şi nu se potrivesc) cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor şi netrebnic al statului modern;

Continuare:Mihai Eminescu – CITATE despre Exploatarea Românilor de ..

[latan.elena]

Lui Geo Bogza îi datorăm, poate, cel mai frumos basm românesc, în care ne spune cum Divinitatea a răsplătit sufletul curat românesc cu cel mai prețios dar posibil:
„Pe vremea când Dumnezeu şi Sfântul Petru umblau pe pământ sub chipul unor moşnegi gârbovi, sprijiniţi în toiag şi cu sandale rupte, se întâmpla să bată pe la uşile oamenilor, la căderea nopţii, iar de multe ori erau izgoniţi.
Odată i-a prins noaptea pe câmp şi, odată cu ea, o ploaie care le-a udat veşmintele şi i-a umplut de noroi. Şi, tot rătăcind ei, numai într-un târziu au ajuns la marginea unui sat, unde abia au îndrăznit să bată, cu toiagul, în prima poartă. Câini mari s-au repezit să-i sfâşie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc, întrebând cine bate. Şi au răspuns:
– Oameni buni!
Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă, unde nevasta şi copiii se treziseră din somn. El a început să dea porunci, dar cu blândeţe:
– Mario, ia mai pune nişte vreascuri pe foc! Tudore, dă fuga la fântână după o doniţă cu apă proaspătă! Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte!
Şi le-au dat să se spele şi să se şteargă cu ştergare albe şi i-au ospătat şi i-au pus să doarmă într-o odaie care mirosea a gutui şi busuioc.
A doua zi dimineaţă, iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus şi în traistă nişte mere cum nu mai văzuseră şi le-au urat drum bun.
Cum au ieşit din sat, Sfântul Petru a început să se roage la Dumnezeu:
– Doamne, fă ceva pentru oamenii aceştia, că tare ne-au primit frumos!
– Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petre, că ai văzut că nu erau nevoiaşi?
– Fă ceva, fă să-şi vadă măcar o dată sufletul.
– Să-şi vadă sufletul, spui, Sfinte Petre?
– Da, Doamne, să-şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul acela, de acolo.
– Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind gânditor satul din vale.
Iar, după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.”
Altfel spus,Mihai Eminescu reprezintă personificarea sufletului românesc.

Continuare:https://ecouri.ro/cand-s-a-nascut-mihai-eminescu/





Marcel Guguianu

[latan.elena]

MUZEUL VIRTUAL EMINESCU



Eminescu, ulei pe pânză de Sabin Bălaşa

Eminescu, Ateneul Român, autor Gh. Anghel



Statuia lui Eminescu – Cernăuţi (Marcel Guguianu)

” Arborele” Eminescu Colecţia M.C.

„Eminescu ultim”, văzut de Nichita Stănescu

Sursa: MUZEUL VIRTUAL EMINESCU

[latan.elena]

https://www.youtube.com/watch?v=HWzRBbd1M-s



Doi aştri

Am văzut doi aştri
Strălucind albaştri
Sub o frunte-n vis
M-a-necat seninul,
Când privii divinul,
Blândul lor surâs.
Şi mi-am zis în mine:
"Înger cu lumine
De-un adânc noroc...
Din a vieţii tale
Înflorită cale
Cum nu stai în loc?"

Mihai Eminescu









Scrisorile dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle



Povestea de dragoste dintre Mihai Eminescu și Veronica



Mihai Eminescu și Veronica Micle: iubire dincolo de mormânt





DE CÂTE ORI IUBITO...

De câte ori, iubito ,de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de gheață mi-apare înainte.
Pe bolta alburie o stea nu se arată,
Departe doară luna cea galbenă...o pată.
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasăre plutește cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.
Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,
Nici rău nu-i pare -acuma ,nici bine nu ...ea moare,
Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.

.................................................. ..........
Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,
Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț,
Când tu te pierzi în zarea eternei dimineți.

Mihai Eminescu
(1879 , 1 Septembrie)



O stea în reci nemărginiri

O stea în reci nemărginiri
Au răsărit departe
Si, tremurând, parcă s-a stins
Parc-a apus de moarte.

Oricâta vreme au trecut
De-atunci și pân-acum,
Oricât viața s-a făcut
Pustie, fără drum,

Oricâte zile-am risipit,
De n-au rămas pe sfert,
O inimă care-a iubit
Mai speră în deșert.

O inimă care-a iubit
Deapururi are glas
Si dacă toate au pierit,
Durerea i-au rămas.

Si cum nimic nu stă pe loc,
Ci merg precum au mers,
O umbră-a stinsului noroc
Rămâne-n univers.

Mihai Eminescu



Cum s-a dus norocul nostru

Cum s-a dus norocul nostru
Şi răsună tristă ora
Cînd la cînturi zic adio
Tuturora, tuturora.

Nişte frunze-ngălbenite
Le închid în negrul scrin,
Nici prin gîndu-mi n-or mai trece
Nici pe buze nu-mi mai vin.

Cum se poate să plec astfel
Fără gînd de-a mai veni?
Nici cenuşa noastră-n lume
Scumpo, nu s-o întîlni.

Mihai Eminescu



Unde-s nopţile iubite
De uitare şi noroc
Cînd lăsai braţelor mele
Mlădiosul tău mijloc.

Unde-i teiul cu-a sa umbră
Cu-a lui flori pîn` la pămînt?
Ce mai vis e viaţa asta?
Fericirea – ce cuvînt!

Mihai Eminescu

[latan.elena]

Trecut-au anii

Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri
Şi niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nţelese, pline de-nţelesuri -
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,
O, ceas al tainei, asfinţit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieţii,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereţii
Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!

Mihai Eminescu

[latan.elena]

Steaua vieții - Mihai Eminescu

Când norii, palate fantastice negre,
Cu geamuri prin cari se vede zafir,
Ascult-ale mărei lungi cântece-alegre,
Când stele se mir,

Atunci printr-o geană de nouri, deschisă,
Din ochiu-i albastru se vede o stea,
Ce-mi miruie fruntea c-o rază de vise,
C-o rază de nea.

O, steauă iubită ce-abia stai prin stele,
Un sfânt ochi de aur ce tremuri în nori,
Ai milă și stinge lungi zilele mele
Cobori, o, cobori!

[latan.elena]

Dumnezeu și om - Mihai Eminescu


Cărții vechi, roase de molii, cu păreții afumați,
I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere bătrâne.
Strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine.
Triste ca aerul bolnav de sub murii afundați.

Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,
Te-am văzut născut în paie, fața mică și urâtă,
Tu, Christoase, -o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă,
Tu, Mario, stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci!

Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană
Ajuta numai al minții zbor de foc cutezător...
Pe când mâna-ncă copilă pe-ochiul sânt și arzător
Nu putea să-l înțeleagă, să-l imite în icoană.

Însă sufletul cel vergin te gândea în nopți senine,
Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger.
Lângă tine-ngenuncheată, muma ta stătea-n uimire,
Ridicând frumoasă, sântă, cătră cer a sale mâne.

În pădurile antice ale Indiei cea mare,
Printre care, ca oaze, sunt imperii fără fine,
Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine
Închinând înțelepciunei viața lor cea trecătoare.

Dar un mag bătrân ca lumea îi adună și le spune
C-un nou gând se naște-n oameni, mai puternic și mai mare
Decât toate pân-acuma. Și o stea strălucitoare
Arde-n cer arătând calea la a evului minune.

Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?
Fi-va visul omenirei grămădit într-o ființă?
Fi-va brațul care șterge-a omenimei neputință
Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?

Va putea să risipească cea neliniște eternă,
Cea durere ce-i născută din puterea mărginită
Și dorința făr- de margini?... Lăsați vorba-vă pripită,
Mergeți regi spre închinare la născutul în tavernă.

În tavernă?... -n umilință s-a născut dar adevărul?
Și în fașe d-înjosire e-nfășat eternul rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege
Răsări o stea de pace, luminând lumea și cerul...

Sarcini de-aur și de smirnă ei încarcă pe cămile
Și pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed, pare-o așchie din soare,
Lunecând pe bolta-albastră la culcușu-eternei mile.

Ș-atunci inima creștină ea vedea pustia-ntinsă
Și pin ea plutind ca umbre împărați din răsărit,
Umbre regii și tăcute ce-urmau astrul fericit...
Strălucea pustia albă de a lunei raze ninsă,

Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin
Povestind povești bătrâne, au văzut păstorii steaua
Cu zâmbirea ei ferice și cu razele de neauă
Ș-au urmat sfințita-i cale către staulul divin.

.................................................. ...................

Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,
Dară inima-i deșartă mâna-i fină n-o urmează...
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Și în ochiul lui cuminte tu ești om * nu Dumnezeu.

Azi gândirea se aprinde ca și focul cel de paie *
Ieri ai fost credința simplă * însă sinceră, adâncă,
Împărat fuși Omenirei, crezu-n tine era stâncă...
Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie.










,,În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu - ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă."

Mihai Eminescu