Toti acei ce-ntreaga vara
Au lucrat din zori in seara,
Toamna au roade bogate
Au si fructe, si bucate ,
Mere,
Pere,
In panere.
Prune
Bune
Si alune,
Si gutui
amarui,
Cu puf galben
Ca de pui.
Si tot felul de legume,
De nu le mai stii pe nume.
Toamna Demostene Botez
′′ Chiar iubesc lucrurile simple,
Ele miros a adevăr."
Floriana Antonelli
Nimic nu poate înlocui și suplini nițică bunătate sufletească, nițică bunăvoință, toleranță, înțelegere.
Nicolae Steinhardt
Viața are două daruri prețioase: frumusețea și adevărul. Primul l-am gasit in inima celor care iubesc si al doilea in mana celor care muncesc.
Khalil Gibran
Câți ani am? Booh!!! Depinde!!
Am 5 de ani când îmi dau niște vești bune și sar în jur.
Am 10 ani când primesc un cadou pe care mi l-am dorit atât de mult să-l primesc.
Am 15 ani când îmi iau telefonul sperând că cineva mă caută.
Am 18 ani când sunt fără griji și îmi fac valiza pentru plecare.
Am 20 ani când sunt pierdută și când simt că deja am văzut și experimentat totul în viață.
Am 30 ani când mă gândesc doar la muncă și carieră.
Am 35 ani când mă gândesc că poate e timpul să am un copil.
Am 40 de ani când cred că pot face totul singur.
Am 50 ani când cred că am petrecut prea mult timp fiind mamă sau mamă lucrând și e timpul să-mi schimb viața.
Am 60 ani când încep să am niște regrete.
Am 70 ani când sunt singur și aș vrea ca toată lumea să fie lângă mine.
Am 80 ani când ceilalți îmi spun unele episoade și îmi dau seama că nu îmi amintesc.
Am 90 ani când repet mereu aceleași lucruri.
Am 100 de ani când ajung la un punct de reper pe care îl credeam imposibil...
Nu mă întrebați deci câți ani am, nu pot să nu vă răspund: ′′ Depinde..."
Sursa:Net
O dedicație pentru toate femeile: femeia fenomenală ești chiar tu.
Femeile frumoase se întreabă care e secretul meu,
Pentru că nu sunt nici frumoasă și nici nu am alura de manechin,
Dar când încerc să le răspund
Cu toate cred că le spun minciuni.
Le spun:
Este cuprinderea brațelor mele,
Rotunjimea șoldurilor,
Felul în care merg,
Și arcuirea buzelor.
Sunt o femeie
Fenomenală.
Femeia fenomenală,
Asta sunt eu.
Când intru într-o încăpere,
atât de încrezătoare
pe cât își poate imagina cineva,
Bărbații se ridica în picioare
Sau cad în genunchi;
Roiesc in jurul meu
Ca albinele în jurul stupului.
Le spun:
Este focul din privirea mea,
Și scânteia din zâmbetul meu,
Unduirea taliei,
Și bucuria din mersul meu.
Sunt o femeie
Fenomenală.
Femeia fenomenală,
Asta sunt eu.
Bărbații, chiar ei se întreabă
Ce îi atrage la mine.
Și încearcă din greu,
Dar nu-mi pot atinge
Misterul interior.
Când încerc să le arăt
Ei spun că tot nu înțeleg.
Le spun:
E arcuirea spatelui meu,
Și lumina zâmbetului,
Freamătul sânilor
Și grația comportamentului.
Sunt o femeie
Fenomenală.
Femeia fenomenală,
Asta sunt.
Acum înțelegi
De ce țin capul plecat.
De ce nu fac vâlvă vorbind despre asta
Și nici strig în gura mare.
Când vezi trecând
Ar trebui să te mândrești.
Îți spun:
Stă în zgomotul tocurilor mele,
În unduirea părului,
În palma mâinii,
În dorința mângâierii.
Pentru că sunt o femeie
Fenomenală.
Femeia fenomenală,
Asta sunt eu.Femeia fenomenală - WebCultura
Ultima modificare făcută de latan.elena; 20.09.2021 la 15:10.
Ana Blandiana
Lasă-mi, toamnă
Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,
Uite, ochii mei ţi-i dau.
Ieri spre seară-n vântul galben
Arborii-n genunchi plângeau.
Lasă-mi, toamnă, cerul lin.
Fulgeră-mi pe frunte mie.
Astă-noapte zarea-n iarbă
Încerca să se sfâşie.
Lasă, toamnă-n aer păsări,
Paşii mei alungă-mi-i.
Dimineaţa bolta scurse
Urlete de ciocârlii.
Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi
Fructele şi lasă
Urşii neadormiţi, berzele neduse,
Ora luminoasă.
Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai
Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum.
“Să știi că transformarea incepe uneori cu o toamnă. Așa că niciodată să nu blestemi toamna.”
Yasmin Mogahed
Nu fi îngrijorată că drumul tău nu este la fel cu al celorlalţi. E nevoie de curaj ca să fii tu însăţi şi să nu trăieşti reacţionând la ceea ce le place sau le displace altora. Fii curajoasă şi urmează-ţi inima. Tu trebuie să-ţi urmezi propria ta cale unică, pentru a te onora pe tine însăţi şi pentru a-ţi îndeplini ţelul spiritual.
Dacă sensul vieţii tale îi incomodează pe alţi oameni, atunci ei nu trebuie să împărtăşească această călătorie cu tine. Dacă aşa stau lucrurile, nu fi dezamăgită.
Atunci când ceilalţi aleg să plece – aceasta se datorează, de obicei, faptului că ei trebuie să meargă într-o anumită direcţie, pentru a se onora pe ei înşişi si pentru a-si trai propriile experiente catre Trezire, intelepciune, desavarsire, iubire neconditionata, echilibru si maturizare spirituala.
Paul Ferrini - Cuvinte de intelepciune pentru fiecare zi
"Nu subestima puterea cuvintelor și a gândurilor. Tot ceea ce-ți repeți în fiecare dimineață poate să te pună pe cărarea dorită a vieții. Gândește și vorbește despre bucurie, succes, fericire și binecuvântări pentru a-ți influența destinul."
Nina Bolivares
"Nu poti sti niciodată când e prea devreme, când e prea târziu . Timpul are întotdeauna ultimul cuvânt.”
George Bacovia
′′ Cea mai slabă verigă este și cea mai puternică. Rupeți lanțul."
Stanislav J. Lec
Ultima modificare făcută de latan.elena; 20.09.2021 la 15:13.
Intimă
Cincinat Pavelescu
Îţi mai aduci aminte, doamnă?
Era târziu şi era toamnă,
Şi frunzele se-nfiorau,
Şi tremurau în vântul serii
Ca nişte fluturi chinuiţi,
Ca nişte fluturi rătăciţi
Din ţările durerii.
Ţi-aduci aminte iar de seara
Şi-amurgu-acela violet,
Când toamna şi-acorda încet,
Pe frunza galbenă, chitara?
Pe lac, ce-n luna s-argintase,
Încet o lebădă trecea,
Şi pata-i albă se pierdea
În seara care se lăsase…
Şi-atunci, doar inimă şi vise,
Ne-am dus ca lebădă şi noi,
Călcând nisipul plin de foi
Sub ceaţa care-l umezise.
Aşa născut, în plină toamnă,
Amorul meu ce-nmugurea
Sub foi ce toamna-ngalbenea…
Îţi mai aduci aminte, doamnă?
Povestea poeziei lui Cincinat Pavelescu “Îți mai aduci aminte, Doamnă?"
“Eram student în drept la Paris, acum treizeci de ani. Tânăr, încrezător și plin de speranțe, îmi purtam poezia prin saloane, cucerind cu câte un madrigal ori serenadă, răsfățat de prieteni și iubit de femei.
Într’un sfârșit de toamnă, o minunată zi parisiană cu irizări albastre peste cupole, poduri și turle de biserici, am pornit să-mi plimb nostalgia în minunea parcului dela Versailles. Căutam prilej de inspirație pentru un poem ce mă frământa de mult.
– Când te mai văd? o întrebai plin de speranțe.
– Lăsăm întâmplarea să decidă. Astfel cum a făcut minunea de a te găsi în parcul de la Versailles, sunt sigură că te voi întâlni într’o bună zi și pe străzile Cartierului Latin, pe scările facultății, ori la galeria vreunui teatru.
Avea dreptate. Era mai romantică viziunea ei decât dorința mea acuta, nerăbdătoare.
Trecură zile, trecurtă luni întregi, și nu am mai văzut-o. Glasul ei grav și cald mă obseda. Mă urmărea lumina ochilor ei albaștri și fruntea de vis. Zădarnic îmi alerga privirea pe bulevarde, prin stații de tramvai și parcuri, zădarnic cercetam figurile trecătorilor grăbiți. Aminitirea ei mă ispitea ca o muzică tulburătoare, ca o simfonie neterminată. Dar în zadar. Fata din grădina Versailles-ului dispăruse pentru totdeauna…
La capătul celor trei ani de studii, cu diploma de licență în buzunar, o porneam înapoi către țară.
Numit în magistratură într’o comună din județul Muscel, am fost promovat după aceia judecător de ocol la Constanța și, mai târziu, procuror la Buzău. Trecuseră douăzeci de ani dela venirea în țară.
Tinerețea rămăsese în urmă, departe. Părul la tâmple încărunțise, iar chelia strălucea întocmai ca acum. Studentul de odinioară devenise domnul rotofei de astăzi, cu monoclu, baston și pretenții.
Într’o seară m’am pomenit invitat pe neașteptate în casa administratorului financiar împreună cu câțiva colegi de tribunal. Lume multă, lumină, dans, veselie.
În mijlocul tumultului, auzul îmi fu atras de un glas ce îmi părea familiar. Erau niște noi veniți, salutându-se cu gazda.
M’am întors curios să-i văd. Un colonel cu soția. S’au făcut prezentările.
– Procurorul Cincinat Pavelescu.
– Doamna și Domnul Colonel M.
Doamna păli subit, lăsând să-i scape o ușoara exclamație de surpriză. Vădit tulburată, în neputința de a se stăpâni, cu fața îmbujorată de emoție, m’a întrebat în franțuzește:
– Nu mă recunoști? Oare părul cărunt și ochelarii să mă fi schimbat atât de mult în douăzeci de ani?
Adresându-se soțului, îi spuse ascuzându-și cu greu neliniștea:
– Știi… îți amintești că ți-am mărturisit… despre întâmplarea aceia atât de bizară dela Versailles. Este domnul… este personajul de care îți povesteam…
Colonelul a surâs binevoitor și s’a depărtat discret, lăsându-mă în tovărășia doamnei. Ne-am privit îndelung, mișcați, învinși de povara celei mai grele amintiri: tinerețea.
Îmbătrânisem amândoi. Apoi, cu liniștea glasului moale, acelaș ca și pe vremea când îl ascultam înfiorat în înserarea albastră a parcului dela Versailles, mi-a povestit în fraza întretăiate, simple, existența ei de atunci și până acum. Ducea viață liniștită, având trei copii, un soț bun și devotat. Băiatul cel mai mare era student, precum fusesem și noi odinioară, când ne-am cunoscut.
Cu păr cărunt, cu fața încă frumoasă, dar lipsită de strălucirea de altă dată, părea o mică burgheză resemnată, privind viața prin lentila ochelarilor, figură episodică desprinsă din romanele cu subiecte provinciale.
Când a sfârșit de povestit, boabe mari de lacrimi i se rostogoleau pe obraji. I-am strâns mâinile, am vrut să-i vorbesc, dar nodul din gât nu m’a lăsat să-i spun tot ce gândeam.
S’a dus apoi senină, ca după spovedanie, să-și regăsească soțul. M-am strecurat nevăzut de nimeni și am ieșit în stradă. Eram tulburat și aerul nopții îmi făcea bine.
Ajuns acasă, în singurătate, am luat condeiul scriind în amintirea celei din parcul dela Versailles, răscolitorul vers al unei tinereți apuse, aceasta superba poezie :
Îți mai aduci aminte, Doamnă?
Era târziu și era toamnă"...
La cimitirul Bellu, pe soclul bustului ce împodobește mormântul lui Cincinat Pavelescu, prietenii lui au pus să se graveze în piatră întrebarea unui singur vers atât de drag Maestrului:
„Îți mai aduci aminte, Doamnă?”
Sursă - Monica Musuroi
Nu te lăsa păcălit de părul alb, de maturitate,
din experiență, din tot ce am învățat,
din loviturile pe care le-am luat,
din ce murmură frunzele toamnei,
din ceea ce poate face viața cu noi când încearcă cu adevărat.
Suntem întotdeauna noi, cu aceeași inocență,
și continuăm să credem.
Romain Gary
Visează chiar dacă niciun vis nu devine realitate, chiar dacă viața dezamăgește, mai ales când ți se pare inutil sau copilăresc, pentru că cel mai mare dezastru din această lume nu este să vezi dorințele înflorite, dar nici măcar unul în inima ta.
Gabriela Pannia
Biruinţa nu este a aceluia care atacă, este a celui care caută pacea.
Cea mai fructuoasă învăţare este practica şi cea mai fructuoasă practică este ascultarea de Dumnezeu.
Priorităţile tale arată întotdeauna ce iubeşti mai mult, ce preţuieşti mai mult, ele sunt lista de preţuri a inimii tale.
Smerenia nu este o mască, este un scut care apără inima de pericolul mândriei.
Lumina ştiinţei este ca o lumânare care pâlpâie după cum bate vântul, iar Lumina Lui Dumnezeu este ca un Soare ale cărui Raze nu se clatină.
Ana Haz
Putem renaște în orice moment dacă știm să trăim cu ritmul anotimpurilor, timpul, iubirea, natura.
R. Battaglia
https://www.scottpowersfineart.com/portfolio-viewer?collection=3988#lg=1&artworkId=1656731
scott tallman powers paintings
Ultima modificare făcută de latan.elena; 20.09.2021 la 15:09.
Fara anotimp
Iar a venit o toamna, dar cand oare?!
Eu nu stiu sa fi fost o primavara, incepe iar sa fie numai sara
Si n-a fost zi cu soare.
Si zarzarii cand oare-au inflorit?
Cand au umblat albinele prin ei,
Cu zumzetul lor alb de clopotei
Cu care am copilarit?
Au inflorit si anu-acesta teii,
Ciresi si visini si castani?
Si au jucat, cu simplitate, mieii
Ca-n ceilalti ani?
Cand au trecut iar pasari calatoare?
(De mult timp nu mai trebuiau sa treaca)
Vad cei din urma cocostarci cum pleaca
Si-aud in mine tipet de cocoare.
Cand a trecut atata timp?
Eu unde-am fost si ce-am facut?
O primavara cate au trecut?
Mi-i viata fara anotimp.
Demostene Botez
Nu stiu de ce, dar parca imi place mult noaptea cand luna isi dezvaluie faţa.
Imi plac stele si jocul lor pe langa luna.
Probabil ca luna este vestitorul sentimentelor. La adapostul luminii sale se nasc, traiesc si mor sentimente.
Oricum,luna este asociata cu psihicul si imaginatia, cu trairile intime, cu emotiile si starile interioare. Luna are o influenta mare asupra tuturor,la mine e deja dependenţa.
Nu-mi place intunericul, ci doar lumina lunii. Este o lumina patrunzatoare...
Luna este "martorul momentelor de sensibilitate umană".
Suntem doi si singuri si-n loc de inima ne bate luna.
Nichita Stanescu
Mircea Bezergheanu
Momentan sunt 199 utilizatori care navighează în acest subiect. (1 membri și 198 vizitatori)
Permisiuni postare
Răspunde cu citat
Marcaje