Linistea este limbajul prim al lui Dumnezeu.
Orice altceva este o palidă traducere.
Fr. Thomas Keating
′′ De fiecare dată când sunt chemat în numele Sufletului Omului,
voi urma întotdeauna apelul de oriunde mi se adresează."
Carl Gustav Jung
Linistea este limbajul prim al lui Dumnezeu.
Orice altceva este o palidă traducere.
Fr. Thomas Keating
′′ De fiecare dată când sunt chemat în numele Sufletului Omului,
voi urma întotdeauna apelul de oriunde mi se adresează."
Carl Gustav Jung
Ploaia Sfântului Ilie
Plouă!...
Zi și noapte, plouă ―
Ploaie veche,
Ploaie nouă,
Ploaie-n rate
Calculate
De cerescul cămătar,
Și la termen, achitate ―
Să ne spele de păcate
După noul calendar...
Ploaia Sfântului Ilie
Abia stă...
Și-cepe iar!...
Parcă-ar fi o păpădie
Ca barba Sfinției sale ―
Barbă fără-asemănare,
Ce se spulberă-n spirale,
Peste „România Mare”,
Pe care Sfântul Ilie
Ar fi luat-o cu chirie
Pentru... hidroterapie!...
Plouă!...
Zi și noapte, plouă...
Plouă-așa cum se știe
Să mai fi plouat cândva...
Ca și cum Sfinția sa
N-ar fi om de omenie,
Și-ar fi ―
Doamne!... Cum să zic?...
Om ca noi ― la suflet mic ―
Om adică, cu păcat,
Nu chiar sfânt adevărat...
Plouă!...
Zi și noapte, plouă...
Plouă-așa ca și cum ploaia
N-ar fi ploaie, ci... potop!...
Stop, Sfinte Ilie...
Stop!...
Domolește-ți telegarii
Și mai crapă-ți barba-n două,
Că de când tot plouă... plouă,
Ploaie veche,
Ploaie nouă,
Ne-au murit toți cărturarii
De ftizie,
Și-n spital
Nu ne-a mai rămas decât
Un opet, cu-o tuse-n gât
Ca o strofă de... cristal!...
Nu-l lăsa, Sfinte, să moară,
Că-i păcat de-așa comoară!...
Nu-l lăsa să moară-n ploaie
Ca pe biată cucuvaie...
Iar de-o fi să fie-așa
Cum socoți Sfinția ta,
Vreau să zic
Să-l pedepsești
Pentru faptele-i lumești,
Dă-i cerneală și hârtie
Și-un consemn ceresc,
Să-și scrie
Ultima lui poezie:
Ploaia Sfântului Ilie!...
Ion Minulescu
Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943, Copăceni, raionul Sîngerei, Moldova – d. 5 noiembrie 2010, București, România) a fost un autor, critic literar, eseist, director de reviste, poet, publicist, textier, scriitor, traducător și om politic român.
Adrian Păunescu - Wikipedia
ADRIAN PĂUNESCU: „TRECUTUL MI-L ASUM ȘI NU MI-E TEAMĂ”
Acest poem de Adrian Păunescu a fost publicat pe net, însoțit de o notă explicativă: este ultima poezie scrisă de poet, în 4 noiembrie, și trimisă unui prieten din diaspora, pe patul de moarte. Generația de astăzi poate nici nu-l cunoaște, alții probabil nu-și mai amintesc de el decât din scandalurile politice și efectele lor mediatice, dar sunt și alte generații – și nu puține, care au crescut cu Cenaclul Flacăra și poeziile lui. Pe atunci se știa și se vorbea prea puțin de politică și era, cu siguranță, mult mai bine.
Citiți cu atenție, și, dacă nu vă amintiți, încercați să învățati, chiar dacă mai târziu, cu atât mai bine!
Eu recunosc că am făcut greșealaSursa:Adrian Păunescu: „Trecutul mi-l asum și nu mi-e teamă” | Bel-Esprit
De a slăvi prea mult conducătorul
Făcând-i ode și îndemnând chiar sala (să cânte):
Partidul, Ceaușescu și Poporul.
Dar nu uitați că tot eu sunt cel care
L-am criticat și-am insuflat dorința
De libertate, bunăstare și schimbare
Subtil, necenzurându-mi conștiința.
Am făcut și mult bine-n stânga-n dreapta
Atât cât s-a putut, fără să-mi pese
Periclitându-mi starea, familia și casa
Dar toate s-au uitat și-s fapte șterse.
De-aceea spun că ultima dorință
Să mă iertați de v-am greșit vreodată
Și-mi fac adânc proces de conștiință
Căci nu e om pe lume fără pată.
As vrea ca să rămân în mintea voastră
Doar un poet ce și-a iubit mult țara
Ce a descoperit și șlefuit talente
Ce-au scormonit prin inimi cu chitara.
Trecutul mi-l asum și nu mi-e teamă
Nici nu mi-a fost, nu-mi este, n-o să-mi fie
Nu m-am dezis de clasa proletară
Și am simțit că am o datorie,
De a stârni în mintea tuturora
Și mai ales în suflete de tineri
Că nu suntem o țară oarecare
Și-avem destin măreț și vom fi liberi.
Când noi cântam în sălile-arhipline
Și recitam pe voci de milioane
Visam la Marea noastră Românie
Și vă-ndemnam: Treceți batalioane!
Un dor aș mai fi-avut, dar ce păcat
Că n-am putut opri din cale vremea
Să văd autostradă prin Carpați
Din Chișinău-Arad cu via Țebea.
Sunt unii care mă lovesc și-acuma
Când m-am urcat la ceruri, ce oroare!
Cuvinte grele-aruncă, nesimțire
Și toți vor ca să cadă în picioare.
Eu vă privesc de-aici de sus, cu milă
Aș vrea să fiți mai buni, dar nu se poate
Se răsucește Ștefan în morminte
De-atâta ură, pizmă, nedreptate.
Îmi este jenă, silă….chiar mă bucur
Că am plecat de-acolo, dar mă doare
Când văd valori, talente, caractere
Ce-și fac familiile peste hotare.
Ce să vă spun, românii mei de bine
Ce-aveți sfială, bun simț și onoare
Poporul nostru-i cel mai bun din lume!
Nu lăsați țara călcată în picioare.
Nu plecați capul, țineți pieptu-n față
Cu fruntea sus, să n-o coboare nimeni
Să vă clădiți cu toții altă viață
Mesaj către românii de pretutindeni!
Să iei aminte țara mea de suflet
Ia atitudine și dă răul afară
Unde s-a dus Grânarul Europei
Banala țară-industrial-agrară.
Să iei aminte țara mea de glorii
Cu patimă îți spun din neființă
Clădește-ți viitorul pe trei sfinte
Pe muncă, educație, credință.
În timp ce vă îmbărbătez de-aicea
Din ceruri și din sfere tutelare
Văd iarăși vorbe grele prin ziare
Pe forumuri, pe la televizoare.
N-am omorât pe nimeni niciodată
Nici când murim nu ni se mai dă pace
La toți găsiți cusururi și reproșuri
Nu mai lăsați pe nimeni să se-mpace.
Nu-mi stă în caracter, dar mă doboară
Limbaju-ascuns al poeziei mele
Mă rog să piară din această țară
Oamenii falși și clica de lichele.
Ultima modificare făcută de latan.elena; 20.07.2021 la 23:21.
Ultima modificare făcută de latan.elena; 21.07.2021 la 01:17.
Adrian Păunescu
Telefon peste moarte
În lumea numelor străine,
Mă simt, şi eu, un străinez,
Iau telefonul lângă mine
şi n-am ce număr să formez.
Trăiesc, fără speranţă, drama
Că neamul meu, acum, e frânt,
Mi-e dor de tata şi de mama,
Dar nu au număr, la mormânt.
Pot sa fiu omul bun, fiul plin de virtuti
Tot n-am unde sa-i sun, pe parintii pierduti
Dupa cat mi-e de dor si la cum i-am iubit
Cred ca numarul lor este plus infinit
De convorbiri cu ei sunt gata
şi în necunoscut mă zbat,
îi sun pe mama şi pe tata,
Dar crucea sună ocupat.
Au numere secrete parcă
şi aparatul n-are ton,
Deodată aflu şi tresar că
Nici moartea n-are telefon.
Mi-e dor de voi, părinţi din moarte,
Cu lacrimi bine vă cuvânt,
şi uit că aţi plecat departe
şi n-aveţi roaming, sub pământ.
Formez un număr, oarecare,
Întreb precipitat de voi,
Dar uit că mort e cel ce moare
şi nu mai vine înapoi.
şi, vai, de-atâta timp încoace,
Vă chem şi-n visuri, să v-ascult,
Dar iarba pe morminte tace,
Cu număr desfiinţat demult.
şi, dacă o să ţinem minte,
Probabil, când o fi să mor,
Am să vă caut în morminte,
Pe-un număr de interior.
Singura iubire - Adrian Păunescu
Va trebui sa recunosc, in fine,
Cu-n fel de ultima sinceritate,
Ca te-am iubit, iubita mea, pe tine,
Mai mult decat pe celelalte toate.
Ca TU mi-ai fost mereu si rea si buna,
Obsesia in orice insomnie,
Si cat ti-am daruit cu totul tie
N-avura celelalte impreuna.
De-acum nici inapoi, nici inainte
Nu mai exista oamenii si timpul.
Tu-mi esti acum iubirea pur si simplu,
Si singura ce mi-o aduc aminte.
Ingenunchiat le cer acum iertare
De tot ce afla din aceste randuri,
Si tie-ti cer sa nu te mai inganduri,
Sa poti sa duci povara asta mare.
Nici nu mai ai acum de ce te teme,
Sunt spuse toate cele spuneri,
Si tu acum incepi sa porti pe umeri
Broboada impletita de blesteme.
Si totusi simt ca asta nu ajunge,
Nu satura si nici nu te cultiva
Iubirile ramase in arhiva.
Tu simti ca existam cand curge sange...
Redevenim copii - Adrian Păunescu
Reînfloreşte lemnul porţii
Pe unde pleci, pe unde vii,
în faţa dragostei şi-a morţii,
Noi toţi redevenim copii!
Norocul veşnic să te bată
Că iar mă simt adolescent,
Trăind o lecţie uitată,
Incorigibil repetent.
Şi uite pleci fară nădejde
Şi mi te rupi adânc din piept
Şi carnea mea îmbătrâneşte
Cu-ntregul timp cât te aştept,
Şi când te-ntorci din întâmplare
în faţa ta mă plec umil
Şi cu-o mirare foarte mare
Te văd şi redevin copil.
îmi eşti când soră şi când mamă,
Iar când te pierd eşti fata mea,
Mereu tăcerea mea te cheamă,
Mereu tu eşti altcineva.
Pe drumul meu podit cu zaruri,
La intersecţii mai rămân,
Ca un copil ce-aşteaptă daruri,
Dar toţi ceilalţi îl cred bătrân.
Sunt cel ce mai nimic nu ştie
Din tot ce-i aducea folos,
Iubirea e-o copilărie
Din care-nvăţ să mor frumos.
(Manifest pentru mileniul trei, 1986)
Ultima modificare făcută de latan.elena; 21.07.2021 la 00:47.
IUBINDU-NE INTRADUCTIBIL- ADRAN PAUNESCU
Iată, îţi spun,
e seară
şi luna deasupra munţilor Rodnei
desferecă trezorerii
şi toate cele pe care
nu le putem vedea îndeobşte
din cauza grabei,
a stresului,
a rutinei,
se văd ca-ntr-o sală
cu statui în al cărei fundal
apare din moarte
sculptorul însuşi,
iluminat de extazul
real în lumea fizică
a unei himere
pe care numai el o vede.
Astfel văzurăm Ineul
ca un cap de sculptor
răsărind din grohotişuri,
din brazi,
şi din substanţa cosmică a himerei
care înşine eram.
Iată îţi spun
ar trebui
să ne oprim din dragostea noastră
pentru a o putea povesti.
De ce nu vrei
să-ţi desfaci buzele din buzele mele
şi braţele din braţele mele,
ca să lăsăm, cu bună ştiinţă,
şi altora, dragostea noastră
exprimată pe de-a-ntregul estetic?
Nu vrei tu, iubirea mea,
ca şi cei ce se vor iubi mâine
să iubească iubirea noastră?
Nici nu-mi explic
de unde am această stare de graţie
în care scriu.
Oricum, mă simt ca un pian
ale cărui clape nu aşteaptă
degetele pianistului spre a cânta,
ci dintr-o străveche şi dulce credinţă
se ridică ele însele şi izbesc,
după o partitură
numai de ele ştiută,
degetele care ar trebui
să le lovească.
Şi iată am starea de graţie
în care risc în fiecare clipă totul
şi nu pierd în nici una din clipe nimic.
Schiori din marile zăpezi veşnice
îmi sar pe lângă tâmple
şi mă încărunţesc
şi cad în memoria mea,
într-un slalom magnetic,
şi Munţii Rodnei,
acoperiţi de vistieria lunară
sunt şi ai mei în aceste clipe,
în care Someşul
se compune din lacrimile mele
şi ale tuturor cerbilor răniţi.
Totul mi se pare frumos,
chiar şi succesiunea anotimpurilor
pe care am contestat-o îndelung
îmi apare ca un inegalabil
capitol de estetică aplicată,
frunzele acestea ce cad pe noi,
într-o debandadă
extrem de bine organizată,
par zalele ruginite
ce se desfac din armurile
cu care p¬ ¬ ână la sfârşitul verii
se îmbracă agresorii
viscolitelor cetăţi din univers,
sunet de zale, sunet de frunze ce cad.
Nu ţi se pare interesant
că nu te-am mai întrebat
în toate aceste zile
de rodnică şedere
lângă Munţii Rodnei,
de nici o farmacie
şi că n-am mai ascultat
nici un buletin de ştiri?
Iată, îţi spun şi acum,
ai posibilitatea să devii eternă.
Nu merită să sacrifici
legenda pe care ţi-o pregătesc
de dragul unui sărut vremelnic,
de dragul unei îmbrăţişări pasagere.
Ca şi în adolescenţa ta
care nu s-a încheiat,
te rog pozează-mi, ca să te scriu cum eşti,
să te transcriu pe curat,
aşa cum te botezasem
provocator şi nărăvaş,
Carmen minutare,
lângă atâta Carmen Seculare.
Ţii minte noaptea trecută
când ne iubeam
şi între noi a intrat lumina lunii?
E-atâta lună plină
aici, la Năsăud,
încât acum îmi explic,
luminozitatea aproape inumană
a poeziei lui George Coşbuc.
Cred că pe-aici pe undeva,
ţăranii particulari
fac lună plină. Era în odaie,
n-o mai ţii minte?
Foşnea în hainele noastre
şi dezacorda pianul
preocupărilor clasice
ale preadolescentei care ne-a cedat
pentru câteva zile odaia.
N-am întâlnit atâta lună plină
niciodată.
Apare de ziua,
din fierării,
din pădurile Rodnei,
din confluenţa mirifică
a Ardealului cu Maramureşul şi Bucovina,
din inelul logodnicilor
care nu se mai căsătoresc,
din groapa comună
cu oseminte de aur
a protoistoriei naţionale,
nu ştiu de unde,
apare această lună plină,
care ieri noapte
a pătat cu aur
ţolul de lână
în care ne iubeam.
Hai, vino, îţi spun, să te arăt lunii.
Am ambiţii literare cu tine.
O iubire prea mare
între Gioconda şi pictorul ei
ar fi făcut-o imposibilă
pentru ceilalţi,
dar tu nu mai vrei nimic,
ba chiar acum îmi şopteşti
că nu-ţi mai trebuie
nici pâine, nici apă, nici poezie
şi nici legendă, ci numai iubire,
în stare primitivă,
fără ecou şi fără glorie,
şi poate ai dreptate,
poate că e destul
ce s-a scris până azi
în materie de poezie de dragoste.
Cum aş putea eu aduce
Munţii Rodnei sub cerneala mea
şi Someşul îndărătul ochilor mei
şi cine ar putea să măture
luna plină din odaia noastră
în care ne iubim
şi-n care pianul
cântă singur Chopin
şi, vai, ne odihnim din când în când
spre a putea pleca pe urmă liniştiţi
către focurile de zale ruginite
ale toamnei,
lăsând cărţile de dragoste ale lumii
să se citească una pe alta;
şi noi să ne iubim
în taină, primitiv,
intraductibil.
16 octombrie 1986, Năsăud
https://www.youtube.com/watch?v=-oZzyFYdMG0
PPT - ADRIAN P ĂUNESCU 1943-2010 PowerPoint Presentation, free
Momentan sunt 94 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 94 vizitatori)
Marcaje