"Poet al florilor, al dragostei și al mării, el se remarcă prin sensibilitate delicată, fantezie sclipitoare, rafinament intelectual și muzicalitate.”
Dimitrie Anghel - Wikipedia
DIMITRIE ANGHEL: „NEBUNI SUNT, DOAMNE, VISĂTORII!”
*
Gherghina
S-au stîns într-un aflux de sînge bujorii roşi, iar albii crini
Şi-au anunţat de la o vreme şi ei palorile lunare:
Cu o mireasmă, cu o umbră, ori prin fantastice lumini,
Apropiata agonie şi-o prevesteşte fiecare.
Culorile ca un incendiu, în clipa ultimului ceas,
S-aprind — căci ceasul cel din urmă oricum e o apoteoză —
Mai darnic îşi răstoarnă crinul parfumul ce i-a mai rămas
Pe fundul urnei, şi, cînd moare, mai roză se preface-o roză.
Gherghina singură, spre toamnă, cînd sînt grădinile pustii,
Nu-mprăştie nici o mireasmă, ci rece şi nepăsătoare,
Cînd stă să-i vie şi ei ceasul înfricoşatei agonii,
Şi-nalţă tot mai sus în aer, zîmbind, marmoreana-i floare.
Ca şi cum n-ar fi fost născută cu celelalte pe pămînt,
Fără palori şi fără umbre, ci tot mai dreaptă în lumină,
Ea luptă mîndră pîn’ la urmă şi se coboară în mormînt
Purtînd cununa ei de aur pe frunte, sus, ca o regină.
Cântecul greierului
Sînt poate milioane de ani de-atunci — o, Soare !
De cînd tu cel ce astăzi urci bolţile de-azur.
Erai de-abia o pată prin neguri călătoare,
O forţă-n mers ce-şi cată o formă şi-un contur.
Aşa erai, dar timpul ţi-a modelat conturul
Şi incendiul ce-n tine mocnea de veşnicii,
Înflăcărat deodată a luminat azurul
Şi ale mele negre şi mari melancolii.
Aşa erai pe vremea întîiei aurore,
Pe cînd eu, negrul greier, rapsodul fără glas
Ce te cînta-nstrunîndu-şi elitrele-i sonore,
Aşa am fost de-a pururi şi-acelaşi am rămas.
Eu sînt întîiul sunet care-a trezit ecouri
Făr-a trezi pe lume fiorul unei uri,
Rapsodul ce-a rupt pacea înaltelor platouri
Şi-a deşteptat visarea funebrelor păduri.
Ca într-o seră caldă trăiam punctînd tăcerea,
Privind plin de uimire cum vremile în mers
Înalţă continente ori pregătesc căderea
A cine ştie cărui fragment de univers.
Părea cum că natura arareori sătulă
De vechile tipare căta izvoade noi;
— Cum de-a putut fragila şi fina libelulă
Vîslind atîtea veacuri, s-ajungă pîn’ la noi ?
Azi năruia şi mîine, cum o-mbia capriciul,
Zvîrlea în dar eterne nimicuri pe pămînt,
De-atunci şi-a aprins lampa albastră licuriciul,
Şi n-a mai fost în stare s-o stingă nici un vînt.
O aripă de gîză, un sunet şi-o lumină
Au stăruit şi totuşi atîţia uriaşi
Făcuţi să-nfrunte vremea s-au prefăcut ruină
Şi-au dispărut din lume făr-a lăsa urmaşi.
*
Balul pomilor
Cu legănări abia simțite și ritmice, încet-încet,
Pe pajiștea din fața casei, caișii, zarzării și prunii,
Înveșmîntați în haine albe se clatină în fața lunii,
Stînd gata parcă să înceapă un pas ușor de menuet.
Se cată ram cu ram, se-nchină, și-n urmă iarași vin la loc,
Cochetarii și grații albe, și roze gesturi, dulci arome,
Împrăștie în aer, danțul acesta ritmic de fantome,
Ce-așteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.
Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea,
Și astfel umbrele căzute pe pajiște par mantii grele
Zvîrlite de dănțuitorii ce au rămas numa-n dantele,
În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.
Pe gura scorburilor vîntul plecat a deșteptat un cînt,
Și-nvoalte mîneci horbotate se-ntind ușoare să salute
Preludiul acestei stinse și dulci orchestre nevăzute,
Și-apoi cu reverențe pomii s-au înclinat pîn’ la pamînt.
Ghirlanzi de flori îi leagă-n treacat și-un arc sub fiecare ram
Boltește-albastre perspective, sub care alte cete ninse
Coboară pe pămînt din ceruri, venind cu candele aprinse
Să facă și mai albă noaptea acestui alb epitalam.
Așa-s în clipa asta toate, dar mîine albii cavaleri,
Despodobiți de-atîtea gratii, ce le-mprumută luciul lunii,
Vor deveni ce-au fost de-a pururi: caișii, zarzării și prunii,
Banalii pomi din fața casei, ce-i știu de-atîtea primăveri.
*
Puterea amintirii
Ne vom aduce-aminte de toate pîn’ la urmă,
O, draga mea… Şi dacă viaţa nu se curmă
Ci stăruieşte încă închisă în morminte,
Atuncea şi acolo ne vom aduce aminte !
Inertă de-ar sta mîna pe veci, şi gura mută,
Ca două negre peşteri ce-arar, îşi împrumută
Ecoul fără voie şi cînta în furtună,
A noastre două inimi cînta-vor împreună.
De nu va vrea ce-i nobil în noi şi ce-i lumină
Să-şi amintească, totuşi, aceea ce-a fost tină
Va tremura, căci pururi argila modelată,
Păstrează urma mînei de care-a fost sculptată.
Oricum, pînă la capăt aminte ne-om aduce,
Şi oricît de departe destinele ne-or duce,
Mereu şi pretutindeni, oricînd şi orişiunde,
Cînd mi-oi suna eu lanţul, al tău îmi va răspunde !Mai mult:
Bel-Esprit
Marcaje