Buna dimineata,Soare,buna dimineata,Viata !
Atunci am înţeles cu toţii că începuse să răsară marele, invizibilul soare.
Nichita Stanescu
Buna dimineata,Soare,buna dimineata,Viata !
Atunci am înţeles cu toţii că începuse să răsară marele, invizibilul soare.
Nichita Stanescu
Azi ar fi fost ziua lui Nichita Stănescu, poetul îngerilor.
Într-o zi de 31 martie 1933 se năștea la Ploiești unul dintre cei mai iubiți și apreciați poeți români dintotdeauna, Nichita Stănescu stins in 13 decembrie 1983 la doar 50 de ani. Nichita Stănescu, poet, scriitor și eseist, ales membru post-mortem al Academiei Române.
''Nichita Stănescu[1] (31 martie 1933, Ploieşti-judeţul Prahova-13 decembrie 1983, Bucureşti), considerat, atât de critica literară cât şi de publicul larg, drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română (el însuşi o denumea „Dumnezeiesc de frumoasă”), aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970; ca orice mare scriitor, nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion[2], un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici…''
Continuare:Nichita Stănescu: „Poetul nu are biografie; biografia lui este ...
Nichita Stănescu - Wikipedia
Continuare:
https://www.slideshare.net/nicoluca1...prezentat-gata
Din moment ce tot m-am născut, mesajul meu este să încurajez viața, și, din moment ce m-am născut om, lucrarea mea este să încurajez umanismul. Ce dracului, mi-am mai zis, sa nu pot eu sa iubesc? Ce dracului, mi-am zis, sa imit dragostea fără s-o fi trăit? Ce dracului, mi-am zis, să fiu eu tocmai acela nemuritor și rece, când eu sunt muritor și cald?
Pentru o mie de cântece
am fost născut
Noua sute nouă zeci si nouă
sunt răgușite de cântecul, unul
pentru care-am fost născut
Nu ma înjumătățiți voi timpuri !
S-ar putea, înalt cum este
cântecul, unul,
să fie la urmă...
Nichita Stanescu
Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le
ducem cu noi până la URMĂ, sunt propriile noastre
sentimente, dragostele noastre, patemile noastre,
urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la
capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară?
Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai
puţin de ură, întrucâtva de patemi, dar… de
dragoste mai ales.
NICHITA STANESCU
"... Poezia nu va pieri niciodată atât timp cât vor fi oameni. Oamenii cu suflet viu au nevoie de sufletul scris, sufletul tulbure are nevoie de sufletul limpede, întocmai cum focul şi gheaţa stau îmbrăţişate de-a pururi..."
Nichita Stănescu
Nichita Stanescu-Camp
Dansul - Nichita Stanescu
Cum pluteam printre coloane,
in virtejuri diafane,
trupul tau lipit de pieptu-mi
sufletul mi-l strabatuse.
O, te uita,-ntoarce-ti vazul,
ce-mi rani cu geana neagra tâmpla arsa,
mintea dusa in lagunele sarate.
Parca intr-o zi un soare ce-l lovisem cu privirea
isi turti rotundul aur si veni atit de-aproape,
ca-l raci cu rasuflarea, cu privirea modelându-l
intr-o tânara femeie adormita, visatoare.
O, pe-un pat de nouri negri sta intinsa o femeie.
Trup de aur,
sâni de aur, sta intinsa o femeie.
Nourii plutesc aproape si ea doarme impietrita,
si imping pe bolta norul cu bataia inimii.
Cu cât se-nsera peste arborii rari,
cu atât începeau să lumineze mai
tare inimile noastre de hoinari,
căutatorii pietrei filozofale.
Totul trebuia să se transforme în aur,
absolut totul:
cuvintele tale, privirile tale, aerul
prin care pluteam, sau treceam de-a-notul.
Clipele erau mari ca niste lacuri
de câmpie,
și noi nu mai conteneam traversându-le.
Ora își punea o coroană de nori, liliachie.
Ti-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gândule?
Nichita Stănescu - Cu o ușoară nostalgie
10 poezii favorite din „111 cele mai frumoase p
Mi-ar fi plăcut să fii mai bine-o plantă.
O iederă să fii lângă obrazul meu, sunând,
când reci curenţii serii vin în pantă
din cerul rezemat pe-un singur gând.
Să-ţi fi ştiut căldura, lângă coastă,
de frunze tremurând şi lucind,
să fie-un singur trunchi secunda noastră
pe două ramuri luna sprijinind.
Şi foşnetul oraşului, mai altul şi mai smuls
ca marea din culoare, jos la diguri,
să fi bătut oprind cu un impuls
stâlpii tăcerii-naintând, nesiguri.
S-aud cu-o frunză, cu o rădăcină,
mi-ar fi plăcut un anotimp sever,
când ultimele gheţuri se dezbină
în ele însele. Şi nu au loc şi pier.
Nichita Stănescu - O iedera să fii
Ultima modificare făcută de latan.elena; 01.04.2021 la 01:17.
Sensul iubirii (1960)
„Sensul iubirii” a fost cartea cea mai minunată din viaţa mea. În primul rând, pentru că ea a apărut foarte târziu. A fost un debut târziu. În al doilea rând, pentru că nu a fost un debut adevărat. În clipa în care ea mi-a apărut, era mult mai puţin talentată decât îmi imaginam eu că sunt. Şi era mult mai puţin adevărată decât puteam eu să o fac. Dar, în fine, a fost un act de crispare. Orice debut este întrucâtva şi un act de crispare.
Eh… „Sensul iubirii” este ca şi primul sărut, într-un fel,… absolut stângaci şi fără consecinţe.
-Nichita Stănescu, cf. unui interviu, TVR.
Cântec
Cu-n gând foşnesc toţi arborii, mai pur
şi cu-o bătaie-a inimii, răsună
larg discul orizontului dinjur
pară lovit de-un răsărit de lună.
Cu timpu-acesta bolţii îi supun
rubine şi smaralde, ametiste
şi cărămida trupului mi-o pun
la ridicarea lumii comuniste.
Mai mult:
Sensul iubirii (1960) – Pentru Nichita
Nichita Stănescu: noduri și însemne
E făcut să mă domine neîntregul
zeița fără brațe, zeul fără glezne.
Copacii fără trunchiuri, iarba fără verde,
slalom de alb prin verticale bezne.
Se cațără paianjeni pe tăcerea colțuroasă
și înapoia propriei ei zbateri smulse,
se trage inima-ntr-un trup mai vechi, mai
singur, cu timpul dus, contururi scurse.
E făcut să mă domine neîntregul,
medalie bătură doar pe-o parte zilele
care încep după-amiaza și sfârșesc
după-amiaza, fără să continue mai departe.
Autoportret pe o frunză de toamnă
https://www.youtube.com/watch?v=ebX8oeRZ-nc
Ultima modificare făcută de latan.elena; 01.04.2021 la 01:11.
Dorul cel mai dor de Nichita
Mărturisesc. Am furat o carte de la Biblioteca orașului. Aproape că nu îmi e rușine. Era de Nichita Stănescu. Nichita Stănescu, înțelegeți? L-am lipit de inimă, pe sub palton și l-am zdrobit de sânul stâng, care îmi zvâcnea de frică să nu mi-l ia cineva. Ah, Nichita Stănescu, înțelegeți?
Îngerul cu părul blond și ochii albaștri, înalt și zvelt, cu o umbră de zâmbet politicos pe figură, care avea la mână ceasul de auzit și ochelarii de micșorat timpul, uluitor și mirabil, nu om, ci poezie, nu om, ci cuvânt, nu om ci ființă fragmentată în nesfârșite substantive și dialoguri intime între măreție și infinit. Un curcubeu cu picioare lungi, curbat deasupra sufletelor. ”Poetul atât de măreț încât în versurile lui nu-l descoperim pe el, ci pe noi însiși”.
Continuare:https://www.catchy.ro/dorul-cel-mai-...-nichita/27799
Ultima modificare făcută de latan.elena; 01.04.2021 la 00:28.
https://www.youtube.com/watch?v=12Nwn1rNf7Y&t=3s
“Eu cred că un om este ceea ce-și aduce aminte despre sine însuși. Bunăoară, eu mă consider pe mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta, uneori, oamenii sunt, în aparență, schimbători, sau în mod diferit, fiindcă de fiecare dată îți aduci aminte alte lucruri despre tine însuți.”
Nichita Stanescu
"Sunt atât de fericit astāzi
de parcā mi-aș lua la revedere de la viațā,
de parcā mi-aș bāga în inimā un mār
ca sā nu mai batā, ci sā stea dracului,
ca sā pot sā mā apropii de tine și sā-ți spun:
- Mā, ți-o fi sete,
ia și tu și mușcā un mār !"
"Fārā inimā" Nichita Stānescu
“Acum, chiar acum, când citești tu, cititorule cuvintele acestea viaţa mea curge în faţa ta şi viaţa ta curge
în faţa cuvintelor mele.”
Nichita Stănescu
Momentan sunt 37 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 37 vizitatori)
Permisiuni postare
Răspunde cu citat
Marcaje