Elena Latan

[latan.elena]

Duminica din 14 martie, ziua care precede intrarea in Postul Sfintelor Pasti, este numita Duminica izgonirii lui Adam din rai, dar si Duminica iertarii. Sfintii Parinti i-au dat acestei duminici si acest nume, pentru a ne arata ca nimeni nu poate intra in post daca nu este in pace cu semenii.Dumnezeu nu poate fi trait de cel ce este in cearta cu aproapele. Caci El fiind iubire, este si iertare. Asa ca numai cel ce iarta se poate impartasi de aceasta iubire dumnezeiasca. Si pe cat de mult iarta, pe atat de mult se impartaseste de Dumnezeu.

Continuare :Duminica iertarii anunta Postul Sfintelor Pasti

[latan.elena]

Cea mai mare teamă din lume este cea a opiniei altora.
Din momentul în care nu îți mai este frică de mulțime, atunci nu mai ești oaie, devii leu.
Un vuiet mare vine din inima ta, vuietul libertății.
Osho



Zbor prin furtună cu credința că în spatele furtunii, soarele strălucește.
Virginia Woolf


Dan Cristian Mihăilescu

[latan.elena]

''Te-ai îndrăgostit de florile mele, dar nu și de rădăcinile mele.
Deci cand a venit iarna nu stiai ce sa faci.
Și nu ai așteptat noua mea primăvară."
Ysabeau Dennis



''Am nevoie de ceea ce este uman pentru a înflori din nou.
Fiecare dintre noi trebuie să fie un grădinar al inimilor noastre. ''
Fabrizio Caramagna

[latan.elena]

′′ Astăzi am pierdut capacitatea de a ne surprinde și de a ne minuna,nu din lipsă de minuni, ci din lipsa simțului minunatului".
G. K. Chesterton

[latan.elena]

Iubirea este puntea dintre tine și toate cele.
Rumi



Natura este o minune perpetuă,
O mie de fotografii de artă infinite!
Micciani Cinella

[latan.elena]

"Lași mirosul tău în aer
de metal și de femeie
și de car încins pe lutul
al întinderii caldee,
de coloană viitoare
dintr-un secol nenăscut
de zid ars de o văpaie
care-o arse și pe Ruth.
Și îmi pari că ești aievea
ploaie aspră,fraged nor
dulcea mea antichitate
dintr-un secol viitor."

Nichita Stănescu

[latan.elena]

"Nu te îndrăgosti de o femeie care citeşte, de o femeie care simte prea mult, de o femeie care scrie.
Nu te îndrăgosti de o femeie cultă, plină de vrajă, pasională, nebună.
Nu te îndrăgosti de o femeie care gândeşte, care ştie ea ce ştie şi, mai mult, ştie să zboare; o femeie sigură de ea însăşi.
Nu te îndrăgosti de o femeie care râde sau plânge când face dragoste, care ştie să-şi preschimbe trupul în spirit şi, cu atât mai puţin, de una care să iubească poezia (ele sunt cele mai periculoase), sau care să stea o jumătate de oră contemplând o pictură şi care să nu ştie să trăiască fără muzică.
Nu te îndrăgosti de o femeie însufleţită, lucidă şi ireverenţioasă.
Să nu-ţi doreşti să te îndrăgosteşti de o asemenea femeie.
Pentru că, atunci când te îndrăgosteşti de o femeie ca ea, fie că rămâne cu tine sau nu, fie că te iubeşte sau nu, de la ea, de lângă o asemenea femeie, nu te mai întorci niciodată".
Martha Rivera-Garrido






























Vladimir Volegov

[latan.elena]

https://www.youtube.com/watch?v=AEp2lue_eKw




Marea iubire a lui Marin Preda a murit





Aurora Cornu, prima soție a lui Marin Preda, și cea care l-a făcut pe autorul Moromeților să scrie prima sa scrisoare de dragoste, s-a stins din viață la vârsta de 90 de ani.




Aurora Cornu - Wikipedia





via Floriana Jucan

...Iar de-aș răspunde, oarbă, la chemare,
M-ai mistui-n văpaia trecătoare…
Aștept, iubite, flacăra albastră
Ciudata flacără care nu moare…

(Aurora Cornu-Flacăra albastră)

Un text frumos scris de Profesorul Ion Ionescu pe care îl împărtășesc aici... a doua zi după moartea Aurorei Cornu...

La 32 de ani, când începuse să scrie nuvelele lui din viața țărănească, se întâlnește cu o domnișoară de 20 de ani, o fată tot de la țară, frumoasă, talentată și inteligentă, colegă la Școala de literatură „M. Eminescu”cu Nicolae Labiș, care avea să-i cucerească inima din primele clipe de cunoștință. Este vorba despre Aurora Cornu, poetă, care se încercase și ea în arta scrisului. Fata venea tot de la țară, din Prahova. Avea ambiții mari pe care și le-a pus în practică mai târziu.

Scriitorul Marin Preda și poeta Aurora Cornu s-au cunoscut în 1952, la Uniunea Scriitorilor. Abia peste doi ani s-au revăzut, când tânăra, autoare a unui volum de versuri publicat în acel an, „Studenta”, devenea redactor la „Viața Românească”.
Era frumoasă, cu o privire inteligentă și l-a vrăjit pe scriitorul deja consacrat. El era cunoscut ca o persoană introvertită, singuratică și morocanoasă. Acum dintr-o dată s-a schimbat, devenise exaltat ca orice îndrăgostit.

În vara acelui an mergeau la mare împreună, în fosta stațiune „Vasile Roaită”. Ea ocupa, de o săptămână, camera pentru care avea el repartiţie. Marin Preda a încercat să fie politicos, spunându-i că dacă preferă camera, el se poate duce în altă parte. Ea nu a acceptat însă favorurile şi a început să-şi adune lucrurile împrăştiate prin toată camera. Preda o privea fix, din cadrul uşii, stânjenindu-i mişcările, îndrăgostindu-se de ele.

A doua zi, ieşind la plajă, Aurora a primit prima scrisoare de dragoste de la el:
„Dar iată că o adiere de durere, de părere de rău, de mâhnire izvorăşte din inima mea. Te-am făcut să suferi (nu ştiu unde, când şi de ce), dar simt că acest lucru s-a întâmplat şi mi-e greu să îndur asta acum, singur, cu gândul la tine, scriindu-ţi întâia mea scrisoare de dragoste. (...) Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău... Totul, aspiraţiile tale, somnul tău... Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri, atât de temut de către amatorii de compromisuri“.

S-au reîntâlnit pe plajă şi au încheiat un armistiţiu. Pe malul mării au împărţit acelaşi cearşaf, pe care stăteau de vorbă, uitând de ei, prăjindu-se sub soarele puternic. Erau doi tovarăşi de singurătate care aveau în faţa lor lumea... Seara, mâncau împreună, sub un copac, din acelaşi ceaun, izolaţi de restul lumii.

Prima cerere în căsătorie a venit, în glumă, chiar din a doua sau a treia zi. Se plimbau pe străzi. El i-a cerut, în glumă, să-i cumpere o limonadă. Ea a acceptat, gândindu-se că „poate n-are bani la el”, apoi a comentat: „Uite-aşa se compromite o femeie”. Iar el a replicat iute: „Dacă te-am compromis, te iau de nevastă”.

Vacanţa s-a sfârşit mai devreme pentru Aurora, care a plecat la Sinaia, unde avea repartiţie. Preda a rămas singur, la malul mării pe care-o împărșiseră la doi, şi a început să-i scrie lungi scrisori de dragoste...

În perioada aceea, Aurora era bolnavă, extrem de slăbită şi extrem de sensibilă. A îngrijit-o, ca un infirmier, vreme de un an. Marin Preda a fost un ipohondru toată viaţa, îi era frică de boli şi de spitale, dar pe ea a îngrijit-o ca pe un copil.

Singurul lor copil a fost „Moromeţii”.
S-au mutat în Cotroceni, în casa pe care el o descrie în ultima parte a romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”.
Marin Preda citea pe atunci Spinoza şi asculta încontinuu Bach.
Difuzoarele bubuiau în toată casa, pentru că lui îi plăcea să simtă muzica cu tot trupul.
Adormeau după miezul nopţii, pe acordurile din „Mattheus Passion”, iar el se deştepta dis-de-dimineaţă şi se apuca de scris. Când se trezea, Aurora era primul critic al celor mai proaspete fraze din „Moromeţii”. A moşit facerea cărţii, care a fost, într-un fel, şi copilul ei. Singurul pe care l-au avut împreună. Erau istoviţi unul de altul, dar niciodată plictisiţi.

În primăvara lui ‘55, s-au căsătorit la Sfatul Popular. Singuri, pe fugă, fără vreo floare sau vreun pahar de şampanie. Aurora spune despre el că era un amant perfect şi un soţ excesiv de delicat:

„Mă simţeam regină, nimic nu era prea bun pentru mine. Vântul care bătea trebuia să bată aşa, încât să nu mă supere... Marin era în stare să sărute pământul pe care călcam”.

Petreceau împreună zilele şi nopţile. Erau tot timpul unul lângă celălalt. Se întâmpla de multe ori ca el să înceapă o frază, iar ea să o termine. Glumeau tot timpul, se tachinau fără încetare, iar casa lor era plină de râsul lui Marin şi chiotele Aurorei. Erau extrem de istoviţi unul de altul, dar niciodată plictisiţi...

„7 iunie ’55
Aurora dragă, iubita mea,(...) Te-am sărutat la staţia de tramvai de două ori, întocmai ca în copilărie, când plecam la câmp înfricoşat de soare şi beam dinainte apă multă. Dar apa băută fără sete nu înlătură setea de mai târziu, ci doar te chinuie, prin amintirea ei, aşa cum mă chinuie pe mine acum sărutările luate la despărţire. Ele nu ţin locul dorinţei chinuitoare care mă stăpâneşte acum în amintire, de a te strânge la piept şi a sorbi bucuria de pe buzele tale iubite. Noapte bună trupului tău drag şi ochilor tăi frumoşi! Fii liniştită şi dormi. Odihneşte-te şi vino sâmbătă! Eu te iubesc atat de mult...”

Aurora îl prevenise, din primele zile ale vieţii lor în doi că, atunci când va voi să plece, el va trebui să nu se împotrivească.
Frica lui cea mare, însă, nu era că ea îl va lăsa, ci că nu va putea cuprinde, pe de-a întregul, toată dragostea pe care i-o purta.
Erau din aceeaşi rasă. La fel de puternici şi de orgolioşi, la fel de loviţi de patima condeiului. Dar în fiecare poveste de dragoste există prizonieri şi învingători. Fără să-l poată învinge, Aurora n-a vrut nici să capituleze... Nici familia, nici dragostea n-o puteau ţine prizonieră.

Marin Preda: „Sinaia, 24 august 1958. Mă aflu la Sinaia în convalescență, dar zău că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că o s-o petrec în condiții atât de rele : nevasta mea are chef de despărțire...nevastă-mea s-a instalat și mai bine în inima mea rănită și mi-au trebuit trei, patru zile de chinuri ca s-o alung de-acolo....vrea să se despartă : foarte bine ! Ea e poetă și își urmează destinul( bun sau rău), o felicit pentru curajul de a-l înfrunta singură -așa cel puțin pretinde că nu se va mai mărita niciodată.” (Jurnal intim- Marin Preda)

„Dec. 1957(...) La plecarea mea de acasă am rămas cu inima nedăruită şi mă simt cu durere pentru tine fiindcă te iubeam aşa de mult şi n-am avut o clipă destinsă să te strâng în braţe şi să-mi fac sufletul bun. Din pricina, poate, a tinereţii tale prea necoapte şi, în acelaşi timp, totuşi prea... să zicem, avizate, o pojghiţă artificială răceşte suprafaţa dorurilor mele pentru tine şi miezul lor prea viu izbucneşte apoi te miri când şi tocmai când e prea târziu şi îmi pricinuieşte dureri care nu se vindecă. Acestea sunt rănile mele în viaţa cu tine şi dacă ai muri sau dacă m-ai părăsi (ceea ce ar fi totuna) ele, aşadar, nu s-ar mai vindeca şi aş fi un infirm...”

Au plâns şi s-au iubit la despărţire.

În septembrie 1958, el a venit după ea la Sinaia şi au trăit, după cum mărturiseşte Aurora, cele mai sublime săptămâni de despărţire pe care le putea visa. Un singur lucru i-a reproşat Preda totdeauna: că nu l-a lăsat pe el să plângă pe stradă în voie, că l-a luat de mână şi l-a ascuns în spatele unui tufiş, să nu-l mai vadă nimeni, că i-a fost, adică, ruşine de lacrimile lui.

Lui - glonţul dragostei i-a ars inima, prăbuşindu-l peste lungi scrisori de iubire în care se dăruia, fără să-i pese că se pierde. Pe ea, care era bolnavă de plecare - aşa cum singură mărturiseşte -, nici măcar dragostea n-a putut să o ţină prizonieră. S-a rupt de el, pentru că îi era teamă că, după atâta vreme de stat lângă Marin Preda, aripile n-or să mai ştie să o poarte pe cerul ei.

A umblat toată viaţa prin lume, aşa cum a visat, dar nu şi-a mai găsit niciodată locul. Singurul ei acasă a rămas inima lui Marin Preda.
El s-a mai recăsătorit de două ori, a avut-o pe Eta, care l-a îngrijit, apoi pe Elena, care i-a dăruit doi fii. Dar în nici una dintre nevestele sale n-a reuşit s-o găsească pe Aurora, fata de la malul mării pentru care a scris prima lui scrisoare de dragoste...

Marin Preda: „Dacă Aurora vrea să se despartă, eu trebuie negreșit să mă vindec de dragostea pentru ea, și numai timpul mă poate ajuta... Ce bine aș conduce eu această criză dacă psihicul meu nu s-ar resimți încă de pe urma bolii.” (Jurnal intim-Marin Preda). Trebuie să spunem că lui Marin Preda i se agravase boala psihică de care se trata la doctorul Kindy Sonnenreich, medic psihiatru.

De plâns, au plâns amândoi, dar tot s-au despărţit. Ea a plecat de-acasă, lăsându-i doar un bilet: „Marine, eu plec, te părăsesc. Vezi ce faci... Cheile sunt colo, banii dincolo...”.

Desfacerea căsătoriei a fost tot la Sfatul Popular. De comun acord. Ea a luat vina, părăsirea domiciliului conjugal adică, în care a mai locuit vreun an după divorţ, iar el a luat procedura.

Marin Preda: „Aurora e foarte departe de ceea ce se numește amor. E obsedată de destinul ei literar, lucru pe care, având în vedere vârsta ei, 27 de ani, îl înțeleg foarte bine. La aceeași vârstă eu însumi am părăsit-o pe prima mea femeie cu care am trăit și am plecat din București (tot la Sinaia) să înfrunt soarta.” E vorba despre Nadia Strungaru despre care îi povestește lui Geo Dumitrescu în câteva scrisori.

Pe urmă, relaţia lor a intrat într-o zonă întunecată. Marin Preda s-a internat chiar în acel an, 1959, pentru o nevroză. A iertat-o repede pentru o vină pe care n-a avut-o şi au redevenit prieteni.
Deşi se recăsătorise cu Eta, a doua lui nevastă, Marin o vizita adesea pe Aurora şi o întreba dacă poate să o ajute, dacă are nevoie de ceva. Peste ani, când Aurora se recăsătorise şi ea, o vizita în casa soacrei.
Ea a plecat în ‘65 la Paris şi, după un timp, când el a venit să viziteze Franţa, s-au văzut zi de zi, vreme de o lună, numai pentru plăcerea de a se certa din orice fleac. De dragul vremurilor trecute.
Peste ani, s-au reîntâlnit în „Capşa” şi el a întrebat-o: „De fapt, tu de ce m-ai lasat pe mine?”. Iar Aurora i-a răspuns: „Nu ştiu, Marine...”.

Ultima oară s-au văzut cu puţin înainte ca el să moară. Au luat masa împreună, au povestit despre vieţile lor. Nimic nu prevestea Marea Despărţire...

S-au iubit până la capăt. Şi, indiferent de oamenii care au intrat pe rând în vieţile lor şi de care s-au îndrăgostit, iubirea lor a rămas întreagă.

Aurora l-a iubit din toată inima, chiar dacă uneori el n-a simţit asta. A purtat cu ea prin lume scrisorile lui de dragoste. I-a fost teamă că se vor pierde. Că îl va pierde...
În anii cât au fost împreună, i-a răspuns în scris la fiecare declaraţie de dragoste... Scrisorile ei s-au pierdut însă.

De când s-au despărţit, Aurora a început să-l viseze şi să vorbească cu el în vis. De când a murit, îl visează şi mai des. Îl simte, spune ea, mai aproape decât atunci când era în viaţă. Acum se „întâlneşte” cu el în şedinţele de spiritism pe care le face cu prietenele din Paris. Îl întreabă dacă vrea să se reîncarneze, iar Marin Preda îi răspunde că tot român vrea să fie.

„Îl aştept în viaţa următoare...” , spune Aurora. "

Pe vremea când erau îndrăgostiţi, obişnuia să-i spună: „Marine, tu eşti cel mai iubit dintre pământeni". Ceea ce a dat, peste ani, titlul unuia dintre cele mai frumoase romane din literatura română.

„Tot ce-am citit mai frumos (încă mai ţin la această noţiune), în preajma zilei de 1 mai, au fost paginile 209-210 din cartea lui Sorin Preda, Moromeţii – ultimul capitol, în care Aurora Cornu descrie o noapte de revelion lîngă Marin Preda, în urmă cu aproape 60 de ani:
„Totul s-a petrecut în 1953, în preajma Anului Nou, cînd locuiam împreună la dna Frida Papadache.
În timp ce Marin era plecat să cumpere mîncare şi băutură (nu aveam nimic pregătit), eu i-am cotrobăit prin sertare ca o pisică curioasă ce sînt şi am dat peste un manuscris în care erau nişte amintiri din copilărie puse cam în dezordine, fără să constituie încă un roman sau altceva bine definit.

M-am apucat deci să citesc într-o doară şi, brusc, am simţit că nu mai pot lăsa hîrtiile din mînă. În amestecul acela de impresii şi întîmplări ţesute haotic în jurul unui personaj destul de şters şi lipsit de importanţă epică (un anume Adam Fîntînă), apăreau amintirile lui Marin despre tatăl său, despre ţăranul de cîmpie, aşa cum trăia el, cu sărăcia şi hîtroşeniile lui, înainte de comunism şi de colectivizare.
Imediat mi-am dat seama ce comoară se afla acolo şi ce eroare uriaşă făcuse Marin cînd a topit strălucitoarele pagini scrise despre familia lui în nişte îndoielnice proiecte romaneşti…
Mi-am petrecut toată noaptea de revelion citind. Marin stătea deoparte şi mă privea în felul lui – cu emoţie şi curiozitate. Nu m-a întrerupt nici o secundă.

Dimineaţă, i-am spus tot ce credeam despre manuscris şi el a tresărit, i s-au deschis ochii minţii. Aproape imediat, chiar în acea zi, s-a apucat de lucru.

Imaginea lui Moromete şi a familiei lui trebuia să rămînă în acel prezent de dinainte de război, prezent pe care, pînă atunci, scriitorul parcă se temuse să şi-l asume literar.

Deci rolul meu a fost să văd ceea ce oricum ar fi văzut şi el la un moment dat, deşi mă bîntuie şi acum gîndul că, dacă nu deschideam acel sertar în noaptea de revelion, poate am fi trăit împreună liniştiţi încă mulţi ani, iar „Moromeţii” nu s-ar fi constituit atît de repede în cartea unică şi indivizibilă pe care o cunoaştem astăzi.
Ce simplu se petrec unele momente importante din viaţa unui om – termini de citit un manuscris şi spui: «Marine, aici zace o capodoperă. Va fi cartea vieţii tale», în timp ce el nu spune nimic; te priveşte doar obosit şi uşor năuc, parcă întrezărind cît de important va fi acel moment în destinul său literar…
Aşa era Marin – întîi scriitor, şi pe urmă amant. Cine nu înţelegea acest lucru era pierdut.“, scrie Radu Cosașu.

[latan.elena]

https://www.youtube.com/watch?v=16VMx25UkNg



Infinite sunt greşelile pe care un îndrăgostit le iartă iubitei lui.

Dacă dragoste nu e, nimic nu e.

Există ceva curat în iubire? De ce se mai iubesc oamenii dacă trebuie să se despartă? De ce mai fac copii, dacă pe urmă îi părăsesc?

Iubirea poate să fie oricum, numai să fie! Poţi să arăţi ca un chimval răsunător, dar dacă dragoste nu e... spune evanghelistul. E vorba, desigur, de dragostea divină, dar a noastră, cea profană, are oare vreo limită care s-o împiedice să atingă graniţa divinului? Lăcaşul ei nu e tot inima umană?

Cum poţi să uiţi ceea ce până mai ieri însemna iubirea, dragostea însăşi, expresia ei tulburătoare care îţi atinge şi îţi vrăjeşte sufletul?

Când faci dragoste, moartea îşi ia tălpăşiţa.

Ce înseamnă trădarea? E o formă urâtă de a ţi se spune că nu mai eşti iubit. Urâta, desigur, te poate ispiti să te răzbuni, frumoasa, s-o iubeşti mai departe, chiar dacă ştii că nu va mai fi nimic.

Cine a putut iubi doi ani, aşa cum mă iubise ea, poate uita o vreme fericirea de atunci, dar ea va înflori din nou, cu alt chip, din acelaşi izvor, fiindcă un om nu poate avea două suflete şi mai ales nu poate trăi fără iubire.

E în noi un animal care ne muşcă mortal, cumplit, cu atât mai tare cu cât iubim mai mult şi eu n-am ştiut să mă păzesc, sau mai bine zis n-am ştiut să răspund la întrebarea: ce e cu acest animal, ce caută în noi şi ce legătură are el cu dragostea?

Sufletul tău nu poate rămâne inactiv, dacă nu mai iubeşti, începi să urăşti!



Disparitia iubirii e ca o oglinda intoarsa, nu se vede nimic, te uiti zadarnic in ea

Dragostea pentru o femeie nu ne fortifică, ci, aliată cu timpul, ne mănâncă viaţa.

Ura nu poate fi învinsă prin simpla iubire, ci printr-o iubire mai puternică decât ura.

Iubiţi femeia numai când sunteţi puternici, feriţi-vă de ea ca de moarte când sunteţi slabi.

Nu tot ce pare la un moment dat ca ireparabil într-o prietenie sau într-o dragoste se bazează şi pe un adevăr.

Preţuirea celor pe care îi iubim e un sprijin, chiar dacă această preţuire nu măsoară exacta noastră valoare.

Fericirea n-are istorie, fiindcă istorie nu poate ieşi din veşnica surpriză pe care ţi-o face fiinţa iubită prin însăşi existenţa ei.

În iubire, sufletul se predă. Cine n-are curaj, poate înşela o vreme, ba chiar multă vreme, simulând abandonul, dar într-o zi se întâmplă ceva, nu chiar ceva catastrofic, cum ni s-a întâmplat nouă, ci ceva cu totul obişnuit, cum ar fi de pildă ca simulantul să se îndrăgostească deodată sincer şi total de cineva, şi atunci devine de o necruţare bestială, nu mai concepe nici măcar să i se ceară să renunţe, să zicem, la maniera în care o face, îşi distruge cu brutalitate familia, îşi părăseşte copiii...

Fericirea nu are istorie, fiindcă istoria nu poate ieşi din veşnica surpriză pe care ţi-o face fiinţa iubită prin însăşi existenţa ei.

Conform observaţiei lui Goethe, care spune că oamenii când îşi dau seama că doi oameni s-au îndrăgostit, ar dori să-i vadă căsătoriţi, iar după aceea îi pândesc să vadă când se despart noi, românii, insistăm doar asupra primului fenomen: maică, spun babele, când văd că o pereche întârzie prea mult să se ducă la primărie, dacă vă iubiţi de ce nu vă luaţi? Şi odată luaţi, dacă nu se înţeleg, niciodată nu-i îndeamnă să se despartă, fie din dorinţa secretă de a-i vedea îndurând şi ei, ca toată lumea, jugul în doi, fie pentru că spectacolul suferinţei altora li se pare mai atractiv decât cel al căutării fericirii.

Marin Preda

Sursa:citate de Marin Preda despre iubire - Subiecte - Citatepedia


















Jurnal Intim-Marin Preda:Citate preferate – Ide

[latan.elena]

''Natura este casa noastra si in natura ne simtim acasa. Aceasta lume misterioasa, multicolora si uluitoare, pe care o exploram, unde spatiul se fărămiţeaza, timpul nu exista si lucrurile pot a nu fi in nici un loc, nu este ceva ce ne indeparteaza de noi insine: este doar ceea ce curiozitatea noastra naturala ne arata despre casa noastra. Despre urzeala din care noi insine suntem facuti. Caci suntem generati din acelasi praf de stele din care sunt facute toate lucrurile si fie ca suntem cufundati in durere fie ca radem si bucuria straluceste in jurul nostru, noi nu facem decat sa fim ceea ce nu putem fi altceva: o parte integranta a acestei lumi. [...] Acum, raportat la ceea ce noi azi cunoastem, in contact cu oceanul si cu ceea ce nu cunoastem, straluceste misterul lumii, splendoarea lumii, lasandu-ne fara suflare.''
Carlo Rovelli



''Ma las cuprins de aceasta calatorie adorabila: citesc, traiesc unde cuvintele ma poarta.''
Paul Valéry




„Priviţi şi veţi găsi - ceea ce nu vom căuta, nu vom întâlni”.
Sofocle