Elena Latan

[latan.elena]

Buna dimineata,Soare,buna dimineata,Viata !




„Dragostea vindeca oameni – pe cei ce o daruiesc, dar si pe cei ce o primesc.”
Karl Menninger



,,Dragostea merita sarbatorita tot timpul,
nu doar in zilele care ii sunt dedicate prin anumite sarbatori.
La mulți ani, de Dragobete, celor care iubesc,
indiferent de vârstă, ocupație sau stare socială!''




"Căutați iubirea și trăiți-o cu smerenie!"
Valeriu Gafencu

[latan.elena]

via Christian Adventure

Dragobetele – sărbătoarea primăverii şi a iubirii la români

Legenda lui Dragobete

Dragobete a fost fiul unei tinere deosebit de frumoase pe care o chema Dochia.
Legenda spune că a adormit într -o poiană ,iar Duhul Muntelui s-ar fi transformat în ceață si ar lăsat -o însărcinată. După nouă luni de zile ,s-ar fi născut Dragobete ,fiul acesteia .
La naştere , a avut patru ursite :
Primăvara care i-a dăruit iubirea ,prospețimea florilor si tinerețea fără bătrânețe.
Vara i-a dăruit dulceața fructelor si căldura dragostei .
Toamna i-a oferit un fluier pentru a-i înveseli pe oameni cu cântecele lui.
Iar cea de-a patra ursitoare ,Iarna ,i-a dat o îmbrăcăminte cu sclipiri de diamante .Dragobete a ajuns să fie îndrăgit atât de femei cât si de bărbați. Se pare că toate darurile primite l-au ajutat să seducă toate tinerele care-i ieşeau în cale ,motiv pentru care a devenit simbolul dragostei .Totuşi, într -o zi când era fecior ,a întîlnit un înțelept care l-a dus în munte si l-a învățat totul despre plante si animale .
În plus în noaptea de 23 spre 24 februarie apărea în visele băieților si-i învăța tainele iubirii.
După sute de ani în care i-ar fi învățat pe oameni să iubească ,el a murit si a fost tranformat într -o plantă numită "Navalnic" care apare primăvara devreme în poieni ."



"DRAGOBETE...ZEUL IUBIRII LA ROMÂNI

Bătrânii povestesc că Dragobete era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia, despre care se credea că ar fi fost fiica lui Decebal şi… că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie.
Avea părul bălai împletit în două cozi ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului și obrazul alb ca marmura.
Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui şi avea o turmă de mioare pe care o ducea zilnic la păscut.
Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor şi de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului din care îşi adăpa mioarele.
Era o noapte cu lună plină şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un NOR DE CEAȚĂ care a acoperit lumina lunii şi a învăluit-o într-o tandră îmbrăţişare.

La 9 luni de la întâmplarea cu Ceaţa, pe 24 februarie, a venit pe lume DRAGOBETE.
Ursitoare i-au fost patru zâne: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna.
Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă.
Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi Tinerețea fără Bătrânețe
Vara nu s-a lăsat mai prejos şi i-a dăruit copilului, Căldura Iubirii și împlinirea dragostei.
Toamna i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de urât și cu care să înveselească pe oameni cu cântecele lui.
În sfârşit, Iarna i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu… cusut cu perle.

Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea.
Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi iubea fetele care îl priveau ca pe un Zeu.
Fecioarele care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el VENISE DE PE ALT TĂRÂM.
Bătrânii… spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete.
Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul împreunării cu Dochia, atunci când acesta s-a transformat în ceaţă…

În creierul muntelui într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau “flori de piatră” trăia un Bătrân Înţelept.
Pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze.
Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă.
DEVENINDU-I UCENIC, EL A DEPRINS ÎNVĂȚĂTURA TAINICĂ DE A CITI ÎN CARTEA SECRETĂ A NATURII.
Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.

Când a revenit în lume, TREZEA IUBIREA ÎN INIMA FETELOR, CĂLĂTOREA CU VITEZA GÂNDULUI şi se înfăţişa acolo unde era chemat…
Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei. Nimeni nu ştia care este secretul care-i făcea pe bărbaţi să-l placă şi să nu fie geloși pe el.

Legenda spune că după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu, şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a chemat Copilul la pieptul lui.
Atunci l-a transformat într-o Plantă Magică numită Năvalnic ori Năpraznic, spre a renaște în fiecare primăvară…

Unele fete şi femei ale acestui popor, cred în Puterea Magică a Năvalnicului.
Ele poartă în sân o punguţă de mătase în care ţin Năvalnic.
E un semn de preţuire şi de aducere aminte a celui care a fost DRAGOBETE-ZEUL IUBIRII LA ROMÂNI.
“Năvalnic ești, năvalnic să fii!
Între buruieni de dragoste ești și buruiană de dragoste să rămâi!”
"
Sursa: www.floricatrifa.ro


DRAGOBETE- Ziua îndrăgostiților mioritici

[latan.elena]

"Dragostea este cea mai sănătoasă boală. "
Euripide



''Inima e pasajul între lumea vizibilă și invizibilă.''

Alberto Villoldo

[latan.elena]

" Întâi dragostea.
Dragostea care înfloreşte cireşul, care creşte copilul, care satură flămândul, care mângâie răstignitul, dragostea lui Dumnezeu pentru creaţia Sa.
Aşa vine pacea, pacea desăvârşită, pacea raiului şi a vieţii veşnice. Pământul e uşor sub pasul tău, uşor ca arborul gândurilor pure, omule, lumina creşte şi înfloreşte pe buzele, pe ochii, pe cerul minunilor puse acolo de degetul lui Dumnezeu. Când ai pornit să fii om să ştii că dragostea e cea dintâi virtute, ea este semnul desrobirilor. Cântecul tău se îneacă fără dragoste şi mâna ta bâlbâie. Caută sâmburele vieţii. E în tine!

Inteligenţă şi cuprindere
Se vorbeşte mult de inteligenţă şi se vorbeşte impropriu, uneori într-un înţeles strâmt şi alteori pervertit. Despre inteligenţa – şiretenie spunem numai că e o interpretare vulgară, prezentă obişnuit în aşa-zisa elită burgheză.
Atunci când inteligenţa îşi găseşte o definiţie mai serioasă, aşa cum se întâmplă în cazul oamenilor cultivaţi, ea este socotită ca o facultate abstractă a omului, ca o însuşire pur intelectuală: concept, raţiune, silogism, joc şi putere de construcţie abstractă a minţii noastre.
Nici aceasta nu este o interpretare convenabilă, pentru că nu este îndeajuns de cuprinzătoare. Această definiţie ne vorbeşte despre o inteligenţă lipsită de inteligenţă. De ce? Pentru că ea nu înţelege… adică nu are o priză optimă asupra realităţii atât morale, cât şi fizice.

Un om este inteligent cu adevărat atunci când odată aplecat asupra unei realităţi o pătrunde în inima ei.
De multe ori însă o concluzie logică poate fi în conflict cu realităţile. Viaţa este uneori chiar lipsită de logică.
Un fapt moral este înţeles de cineva cu atât mai bine, cu cât acesta a avut o mai bogată experienţă interioară. Orizontul unui om bogat interior poate fi mult mai larg decât al unui meşter în silogisme. Puterea de abstracţiune nu înseamnă întotdeauna inteligenţă, care vine odată cu omul de mare experienţă, odată cu omul spiritualizat.
Cucerirea adevărului cere un proces de gândire complex care trebuie să angajeze toate forţele spiritului.

Credinţă şi adevăr
Pe om îl caracterizează întrebarea; ea l-a dus la reflexiune. Permanenta întrebare l-a mânat înainte şi l-a făcut mai om. Niciodată mulţumit cu ceea ce ştie şi posedă, întotdeauna căutător în necunoscut, el a căzut adesea în stări de nelinişte; omul a trecut prin crize.
Dacă întrebarea şi căutarea continuă îi sânt caracteristice, nu mai puţin îi aparţine certitudinea.
A fi permanent în criză înseamnă a te irosi, a coborî panta vieţii. Criza e bună numai dacă aduce după sine o cucerire nouă, o luminare a fiinţei morale. Omul nu poate fi om rămânând ca o corabie fără cârmă, plutire fără ţel şi fără sens în apele neliniştite ale lumii. Omul aleargă pentru a câştiga adevărul în climatul căruia el creşte ca o floare scăldată în soare; se armonizează capătă sevă şi plinătate.

Căutarea adevărului aparţine firii omului; ea înseamnă sens, înseamnă putere.
Credinţa în Dumnezeu este cunoaştere prin excelenţă şi certitudine desăvârşită. În ea omul nu se mai clatină, nu se mai supune întâmplărilor; este stăpân pe sine. Fără un contact cu transcendenţa şi misterul, viaţa omului este lipsită de sens, este stupidă.
Credinţa este o experienţă interioară, adică o experienţă trăită direct ca o lumină, nu gândită şi nici închipuită. Credinţa în Dumnezeu este o mare experienţă a omului; cea mai mare. Ea cere toată fiinţa şi toată energia noastră spirituală; ea cere dilatarea la maximum a fiinţei noastre interioare.

Credinţa nu înseamnă subiectivism şi nici lipsă de mărturii.
Credinţa nu înseamnă proprie înşelare acolo unde mintea nu poate ajunge. Credinţa este o stare morală în care cunoaşterea vine din situarea omului în realitatea concretă, în viaţa în aşa fel încât nimic nu se interpune. Credinţa este un act liber pentru că este un act de trăire, de viaţă; ea apare ca o consecinţă firească a naturii morale.
Credinţa dă stabilitate şi sens vieţii lăuntrice. Omul credincios stă în prejma valorilor permanente; este bun şi bogat. Când trece peste el o încercare a vieţii nu se năruie, ci creşte. Omul credincios se aseamănă copiilor; râde cu lacrămile pe obraz.

Dar credinţa pentru a fi creatoare trebuie să cucerească adevărul care este în primul rând metafizic şi religios, nu cer-titudinea care fără adevăr poate să însemne calm sufletesc, dar nu salvare; uneori poate să ducă la dezastru pentru că şi Lucifer are credincioşii lui.

Sensul umilinţei
Oamenii, oamenii bogaţi în cunoştinţe, se cred în genere centrul lumii, se cred în stare de stăpâni până în sferele cele mai îndepărtate. O lipsă de măsură caracterizează omul modern. Omul simplu, mai just situat în lume, este cu mult mai prudent; el şi de nu ştie, ştie că nu ştie, simte că e singur, că e slab; îşi dă seama de cuceririle sale şi de limitele impuse de natură.

Umilinţa e sentimentul profund al orizontului său.
Umilinţa este o stare de cuminţenie şi deplină supunere în faţa lucrurilor neschimbătoare; se naşte odată cu cunoştinţa propriei valori şi situaţii în faţa existenţei. Această virtute apărută în istoria vieţii morale odată cu Creştinismul are două întemeieri: cunoaşterea situaţiei noastre în lume şi tratarea confomă acestei cunoaşteri.
Umilinţa înţeleasă în această dimensiune cosmică şi metafizică a vieţii nu alungă frumuseţea şi puterea spirituală cu care sântem dăruiţi; ne dă doar o justă poziţie faţă de tot ceea ce avem şi ceea ce ne lipseşte.

Umilinţa alungă egoismul, evită dilatarea bolnăvicioasă a eului (stare atât de frecventă azi) şi deschide porţi noi către experienţe pozitive şi înălţătoare.
Omul nu a avut întotdeauna conştiinţa locului pe care îl ocupă în lume şi rostul desprins din această aşezare. Omul nu a avut întotdeauna simţul dimensiunilor existenţei sale şi al raportului dintre aceste dimensiuni. Epoca modernă şi contemporană ne stă în această privinţă drept mărturie. Pe măsură ce a crescut mândria sa de „fiinţă raţională şi liberă,” în aceeaşi măsură şi-a pierdut înţelegerea şi libertatea. Determinismul şi materialismul veacului sânt o consecinţă a falsei aşezări a omului faţă de lumea înconjurătoare şi de transcendenţă.
Puterea crescândă asupra lumii fizice l-a făcut să se socotească creatorul şi stapânul a tot ce este. Ştiinţa şi tehnica modernă, incontestabile cuceriri ale epocii moderne, au schimbat întreaga viziune de viaţă a omului. Trufia este una din cele mai de seamă consecinţe morale ale acestei viziuni.

Toată educaţia noastră, tot exemplul ce l-am avut ne-au îndemnat să mergem pe calea acestei încrederi fără măsură în însuşirile noastre.
Căci ce este altceva trufia decât o suprapreţuire a puterilor noastre şi o trăire în orizontul ei. Trufia este o atrofiere a măsurii şi a bunului simţ, este sentimentul preţuirii fără limită a fiinţei noastre. De aceea fiece ins în parte se simte deţinătorul adevărului şi se crede centrul lumii. Individul a ajuns un univers închis. Omul trufaş, necunoscând alt adevăr decât pe sine, nu a putut cunoaşte nici mila, nici dragostea, nu l-a cunoscut nici pe Dumnezeu.

Încrederea în atotputernicia raţiunii, a ştiinţei şi a tehnicii au mers mână în mână cu îndumnezeirea omului.
S-a crezut că înălţându-se neîntemeiat până dincolo de puterile sale, până dincolo de firea şi sensul existenţei sale, omul se poate mântui. Roadele acestei atitudini au început a fi culese. Materialismul şi egoismul vieţii moderne au închis omului porţile de ieşire. Omul nu a mai putut vedea nimic din cele ce cădeau dincolo de el, iar îndreptarea omului vine tocmai de aici; din puterea înţelegerii sale că este parte dintr-o realitate care-l depăşeşte şi din orientarea faptei sale către o viaţă organică şi firească.

Această aşezare înseamnă însă o recunoaştere sinceră a poziţiei noastre în lume.
Ce om, care mai are în el o fărâmă de omenie, nu şi-a dat seama cel puţin odată, de povara ce-i apasă umerii prin soarta ce i-a fost dată? Cine nu a trăit sentimentul mirării şi al minunilor care îl înconjoară? Cine nu s-a înspăimântat că poate fi singur în ceaţa acestor lumi pe care mintea nu le poate cuprinde şi inima le bănuie numai că există cumva? Cine nu a trăit în faţa fenomenelor neprevăzute şi nestăpânite, cosmice şi istorice, un sentiment de teamă?

De unde atunci trufia?
De unde gândul de stăpân al lumii când picioarele omului se clatină atât de uşor? Desigur dintr-o orbire, dintr-o deformare interioară, din falsa şi nefireasca aşezare a omului, din îngustarea orizontului său spiritual. Omul este mare abia atunci când se recunoaşte mic, când îşi recunoaşte slăbiciunile. Pascal spune într-un capitol din cugetările sale: „La grandeur de l’ homme est grande en ce qu-il se connaît misérable.”

Astăzi avem nevoe de o fierbere nouă a conştiinţei.
Ordonarea simţirii este şi ea necesară pentru îndreptarea omului. Una din căile care îl poate pune în stăpânirea luminii şi îl poate face mai bun şi mai pur, cale a mântuirei, este umilinţa. Lumea care îl înconjoară şi însuşirile sale interioare îl creează, dar îl duc totodată la pierzanie pe om. Totul ţine de conştiinţa noastră, de felul cum ştim să ne rânduim gândul şi fapta. Umilinţa, opusă trufiei, este virtutea care se naşte din senti-mentul fragilităţii noastre, a slăbiciunii naturii omeneşti; ea este legată de firea omului încărcat de misterul creaţiei.

Se crede de aici că umilinţa este ceva decadent, că exprimă o anumită lipsă, o slăbiciune interioară.
Acei care văd lucrurile în acest fel – şi se găsesc şi filosofi reputaţi printre ei – judecă umilinţa în contingent şi în temporal, o judecă exterior. De aceea o socotesc ca pe o stare interioară specifică sclavilor.
O deosebire trebuie să o facem încă de la început. Umilinţa nu trebuie văzută în latura ei socială, în apariţiile degradante ale lipsei de personalitate, – pe care această virtute o presupune dimpotrivă cu tărie -, ci trebuie văzută în înţelesul ei adevărat, în sens existenţial, aşa cum am încercat să-i desprindem noi înşine sensul în rândurile de mai sus.

Umilinţa nu înseamnă şi nu naşte din servilism, pentru că ea este forţă interioară, expresie a trăirii noastre pe treptele superioare ale lumii acesteia.
Umilinţa este una din căile prin care omul ia cunoştinţă de starea sa şi de sensul existenţei sale. Prin umilinţă, omul nu se înjoseşte, nu se năruie pe sine, ci se înaltă, se zideşte. Recunoaşterea condiţiei noastre înseamnă dovada unei adevărate forţe. Pentru ca cineva să meargă pe calea umilinţei, concepută în sens ontologic, trebuie să dispună de o mare forţă interioară. Această virtute reprezintă o forţă morală unică pe calea căreia omul se dovedeşte puternic, nu în lumea aceasta a contingenţelor, în lumea noastră înconjurătoare. Umilinţa ca forţă morală trebuie judecată în spiritual, nu în temporal.

De aici înţelegem natura ei, în acest fel străbatem adevăratul său cuprins.
Ceea ce socotesc obişnuit oamenii drept putere sânt numai lucruri efemere şi sentimente degradante. Poarta omului nu este în raport direct cu întinderea stăpânirii sale sociale sau materiale, nu înseamnă nici ambiţie, vrăjmăşie sau acte de dominaţie, ci cu mai multă dreptate, poate fi găsită alături de cumpătare şi asceză, poate fi găsită alături de bunătate, de dragoste şi de creaţie. Este mai puternic omul care se înfrânează decât acela care, cu toată aparenta sa tărie, se lasă purtat de elementele inferioare ale fiinţei sale morale. Este mai puternic omul care se stăpâneşte pe sine, decât acela care îi stăpâneşte pe alţii.

Omul care rezistă tendinţelor de mărire, acela care e corect situat în existenţă şi deplin stăpân pe însuşirile sale spirituale, omul care îşi împlineşte legea scrisă în firea şi destinul său şi care nu tremură în faţa morţii nu mai poate fi socotit un om slab.
Umilinţa este o cale a renunţării pe care numai „individul” poate fi distrus, dar omul, omul fiinţă spirituală, poate fi mântuit.
Umilinţa înseamnă depăşire, înseamnă creştere prin ceea ce este dincolo de existenţa noastră aparentă. De aceea ea nu înseamnă depresiune, decădere, moarte, ci dimpotrivă întărire, înălţare şi înviere. Judecată în roadele ei materiale şi formale, umilinţa poate însemna slăbiciune, poate să însemne retragere. Văzută însă în roadele ei spirituale ea este o cale ce duce către biruinţa luminii nestinse. De aceea poate fi socotită drept una din importantele căi de care dispune omul pentru formarea personalităţii sale şi câştigarea adevărului.

În viaţa noastră de astăzi umilinţa vine ca o reparaţie a omului descompus în întunerecul egoismului şi autodivinizării.
Umilinţa nu numai că întăreşte, dar şi luminează; ea ne poartă în sferele superioare ale existenţei şi ne pune în legătură cu marile izvoare de frumuseţe şi înţelepciune. Omul care străbate această cale nu numai că nu-şi îngustează orizontul vieţii, aşa cum ar putea să pară, dar se situează pe un plan din care lumea şi viaţa, existenţa întreagă iau o înfăţişare sublimă, poartă deschisă mântuirii. A fi umil în înţeles ontologic înseamnă a fi un iluminat.

O altă consecinţă ce se desprinde de aici este câştigarea deplinei libertăţi.
Omul ascultă şi înfăptuieşte numai după imperativele sale morale. Nimic nu-l atinge şi nimic nu-l forţează să acţioneze altfel decât în sensul voinţei şi legilor omeniei. Ieşiţi de sub domnia sentimentelor egoiste, decadente şi vrăjmaşe, calea umilinţei ne liberează, ne liberează nu în înţeles formal, ci în înţeles spiritual, în înţeles interior.
Bunătatea şi dragostea inundă întreaga noastră fiinţă. Sufletul este atunci ca o fereastră deschisă către luminile binefăcătoare ale înţelepciunii şi virtuţii.

Colina lacrimilor
Un om plânge. Stă aplecat sub povara destinului său omenesc, sub povara durerilor lumii. Prins primejdios de raza subţire a unei stele călătoare, simte mai adânc noroiul tălpilor sale, mai întristat negura neştiinţei sale.
Pe o colină, cu fruntea plecată în palma căutărilor neîndurătoare, un om plânge; acelaşi suflet încercat, povară a tuturor copiilor şi părinţilor, surorilor şi fraţilor trăieşte zădărnicia şi pustiul lucrurilor rătăcitoare. Nu mai vrea nimic: nici pâine, nici apă, nici laudă; el vrea mană cerească, înconjurat de singurătatea suferinţelor totale, omul plânge plânsul semenilor şi râsul lor, durerea ce le taie sufletul şi bucuria lor superficială.

Plânsul adevărat, plânsul adânc vine din sentimentul mărginirii noastre, din conştiinţa răului ce ne străbate, dar vine şi din sentimentul desăvârşirii din conştiinţa binelui care poate fi atins.
Plânsul aduce uşurare, depăşire a elementelor impure, aduce îndurare, putere şi încredere. Plânsul preface în rodnicie durerea căilor potrivnice. Lacrimile calde spală zările de întunericul neputinţei.
Omul adevărat, omul făptură a luminii, nu se teme de rău şi nu alungă suferinţa. El ştie că răul poate fi biruit de un suflet arzător şi că suferinţa este o cale a bucuriilor, cale a luminii şi puterii. Suferinţa este preţul valorilor nepieritoare: adevărul şi frumuseţea, cântecul şi îndemnul la desăvârşire. Prin ea omul se apropie de firea lucrurilor, de sensul vieţii, de Dumnezeu. Pe calea ei câştigăm lumina minţii şi a inimii. Suferinţa adevărată este înaltă, calmă, bogată şi purificatoare. "

Ernest Bernea, Preludii, Îndemn la simplitate

[latan.elena]

Grigore Leşe

ÎN CASA IUBIRII

Dragoste înseamnă să pui laolaltă suflu și trup, spirit și materie. Eternul și efemerul se unesc și devin legătura nemuritoare între cele două suflete, greu de descris și greu de înfăptuit, dar pe care o trăim profund. Iubirea este și o sărbătoare a abundenței. Însă, în forma ei cea mai înaltă, iubirea este o succesiune de morți și renașteri. Ieșim dintr-o etapă a iubirii și intrăm în alta. Pasiunea se stinge și se reaprinde. Durerea dispare, apare apoi iar. Să iubești înseamnă să îmbrățișezi și, în același timp, să reziști multor, multor începuturi și sfâșituri..toate în cadrul aceleiași relații de iubire.

În poveștile înțelepte, iubirea este rareori o întâlnire romantică a doi îndrăgostiți. Poveștile din regiunile circumpolare, de exemplu, descriu iubirea ca pe o unire între două ființe, ale căror forțe reunite îi permit uneia dintre ele, sau amândurora, să intre în contact cu lumea sufletului și să participe la destin ca la un dans cu viața și cu moartea. De altfel, în nordul înghețat, într-unul din cele mai aspre ținuturi de pe pământ, cu o cultură a vânătorii puternic înrădăcinată, iubirea nu e un flirt, nici urmărirea unei simple plăceri a eului, ci o legătură vizibilă, creată de mușchiul psihic al rezistenței, o unire ce se menține în perioadele de abundență, la fel ca în perioadele de austeritate, în nopțile senine, dar și în zilele de mari încercări.

Pentru a iubi, deci, trebuie sa fim puternici și înțelepți. Forța vine din spirit, iar înțelepciunea din experiență. Pasiunea nu trebuie "căutată": ea este periodic generată, și, deci, dăruită. A trăi împreună toate suișurile și coborâșurile, toate începuturile și sfârșiturile, dă naștere unei iubiri inegalabile, devotate.
Este adevărat că, în cadrul aceleiași relații de iubire, survin nenumărate finaluri. Dar, undeva, în straturile delicate ale ființei ce se creează atunci când doi oameni se iubesc, există o inimă și o respirație. Când o jumătate a inimii se golește, cealaltă se umple. Când o respirație se încheie, alta începe..

[latan.elena]

Ce dar să-ți fac acum că-i primăvară?
Magda Isanos

Ce dar să-ți fac acum că-i primăvară?
Din nori îți cos o rochie ușoară.
Din ghiocei îți fac o cingătoare.
La gât îți pun șirag de lăcrămioare.

Te-ncalț cu pantofiori de toporași.
Să fii cea mai frumoasă din oraș.
Vrei și brățări? Ba încă și cercei?
Îți fac un set complet din brebenei.

Și gata! Nu mai am, știi bine,
C-am cheltuit vreo trei poieni cu tine!
Mai vrei și pace, bucurii și sănătate?
Din astea n-am. La Dumnezeu sunt toate!
Și-atunci cu dragoste-oi îngenunchea,
Rugându-mă la El să ți le dea!









Spring, 1896 - Alphonse Mucha

[latan.elena]

Dragostea este singura floare care creste si infloreste fara ajutorul vreunui anotimp.
Kahlil Gibran



Cred cu tărie că totul începe aici, cu bunătate.
Cât de diferită ar fi lumea dacă toți ar pune-o pe primul loc.
Audrey Hepburn

[latan.elena]

Vrei să ieși cu mine?
- Nu, vreau să intru...

Intră?
- Da, da. Ieșirea este o acțiune pe care oricine o poate face.
Vreau să fac ceva mult mai mare!
Vreau să intru cu tine în viață, în tunelurile ei, în peșterile ei, în adâncuri.
Cunosc bine suprafața și nu mi-a dat niciodată nimic!
Acum vreau să mă scufund în abis și să-i descopăr toate secretele alături de tine.

Este o călătorie periculoasă.
- Dacă ești speriat, totul este periculos. Chiar și suprafața.

- Și nu ți-e frică?
- Am o dorință imensă să te iau de mână și să mă scufund în acest ocean nedescoperit.
Nu fugi de noi, obișnuiți să ieșiți mereu la primul tsunami.
Mai jos vom întâmpina furtuni, negură de nisip, pește aprig.
Dar noi doi vom învăța mai multe despre vârtejurile noastre de mare.
Și vom deveni cei mai mari aliați ai noștri... Toate acestea se pot face doar prin intrare. Nu pe cale de ieșire!

- Vreau să intru cu tine.
Și nu mai ieși niciodată...

Autor necunoscut

Piața timpului

[latan.elena]

Doar chipul tău prelung, iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.

Nichita Stanescu



„Unicul lucru care ne aparţine e iubirea pe care o dăruim.”
Isabel Allende

[latan.elena]

Numai Iubirea mişcă fiinţele.
Dumnezeu, aşadar, pentru a putea ieşi din Sine, a trebuit, în prealabil,
să arunce înaintea paşilor Lui o cale de Dorinţă,
să răspândească înaintea Lui un parfum de Frumuseţe.
Atunci m-a făcut să apar, abur luminos, deasupra abisului – dintre Pământ şi Cer –
pentru a veni în mine să locuiască printre voi.

Pierre Teilhard de Chardin - Eternul Feminin