Elena Latan

[latan.elena]

Buna dimineata,Soare,buna dimineata,Viata !




Cine începe bine e la jumătatea drumului.
Seneca

[latan.elena]

A fi fotograf. Ar trebui sa fie magic. Ar trebui sa deschida ochi, constiinte, sa inunde imaginatia, sa sperie, sa socheze, sa schimbe ceva, sa transforme, sa ilumineze asupra acelor lucruri care ar ramane invizibile sub greutatea ignorantei dimprejur, atat de apasatoare prin mutenie. Sa fie facuta din pasiune, cu ardoare, avand ca singura tinta ajungerea mai aproape de lume si, concomitent, mai aproape de sine. Cu toate astea, fotografia romaneasca pare foarte trista.
Intai de toate este orgoliul si o insuficienta intelegere. Un fotograf orgolios care afirma cu tarie enormitati vizuale este foarte trist. Un fotograf cu aer pseudo-intelectual este la fel de trist. Un fotograf care nu are masura propriei valori este foarte trist. Un fotograf care isi ascunde slabiciunile in spatele agresivitatii punctului de vedere este si mai trist.
--------

A fi consumator de fotografie. Ar trebui sa fie magic. Sa se faca deschis, cu interes, cu flexibilitate, ascultand intai de toate ce se doreste a fi comunicat prin imagine. Traim sub dictatura imaginii care ne inconjoara si ne sufoca. Adesea extrem de facila. Ce bine ar fi sa stim sa spunem nu, sa triem, sa amendam falsul, sa alegem, sa putem formula opinii, sa determinam o schimbare spre o evolutie a consistentei si nu a invelisului colorat. Sa cerem mai bine, mai profund. Sa vrem sa aflam, sa intelegem, sa ne miram si sa ne minunam, deschisi in fata noului. Privitorii de fotografie din Romania sunt si ei tristi. Un fel ciudat de tristete pentru ca este entuziasta in sinea ei, dornica de nou, dar de un nou identic cu vechiul cunoscut, dependenta de clisee din care ii este imposibil sa scape. Ceea ce cunosti devine reper, ceea ce cunosti nu-ti poate face rau. Paradoxal, consumatorul de imagine, privitorul pare a fi dornic sa-si confirme ceea ce stie deja. Nu sa afle lucruri noi despre lume, despre sine. Apoi, sa-si confirme faptul ca are dreptate. Noutatea sau necesitatea de a intelege il sperie, il destabilizeaza. Pentru ca solicita un efort. Necesita o minima cunoastere. Peisaje, portrete cu copac in brate, copii, porumbei, pisoi, frunze si ramuri in forma de Eminescu, papadii, cersetori, bucurii sau drame imediate. Traind in orase, am uitat cum arata un deal, cum arata un pom cu frunze galbene, ne minunam de un rasarit sau de un apus sau de un nor dramatic ca in fata unui exponat la muzeu. Culori sa fie, cat mai multe culori, vesele, saturate, electrice! Alb-negru nu gustam decat rar si la vernisaje, de ochii lumii, e o fotografie dificil de patruns, nici macar nu stim ce a vrut artistul sa spuna. Sau ne facem ca intelegem ca sa para ca suntem cunoscatori. Se poate si asa. De aceea fotografii sufera si fotografia la fel, pentru ca publicul nu-si doreste mai mult, pentru ca ramane ancorat in necunoasteri cu care se obisnuieste pana la urma, pentru ca mimeaza o privire care intelege doar pentru a fi sigur ca nu se iese cumva din turma. Din nou e vorba despre sinceritate. A privirii, a relatiei cu fotograful. Putem spune ca fotografii si publicul se merita unul pe altul. Asta, daca nu cumva aceasta afinitate adoarme simturile, in cele din urma.Consumatorii de imagine ar putea, inainte de toate, sa-si faca timp sa priveasca. Sa nu-si mai construiasca idoli din pixeli. Sa iasa de sub dictatura scroll-ului si like-ului. Sa elibereze fotografia de apasarea refuzului de a evolua. Sa poata privi critic, sa fie un motor al avansarii fotografiei. Evolutia acesteia nu depinde doar de fotografi. Fotografia, fara privitori constienti de rolul lor, nu exista. Intr-o lume ideala a privirii eliberate, nu exista nici macar fotograf, exista doar imaginea, ea este interlocutorul legitim al privitorului. Este un rol care trebuie luat cat mai serios in considerare, cu sinceritate.

Mai mult:
Ganduri despre starea fotografiei romanesti sau ... - Vlad Eftenie









Vlad EftenieSunrise sail #constanta

[latan.elena]

Libertatea nu vine din forțe externe și nici nu îți poate fi dată, ea poate veni doar din adâncul interiorului tău, unde spiritul tău se înalță în locuri în care nu ai fost niciodată.
Corpul nostru poate fi legat de limitările noastre, dar spiritul nostru nesfârșit nu are limite sau legături. Pentru că libertatea nu este o stare fizică a ființei, ci poate fi simțită doar de spiritul tău, nu este libertatea de mișcare a corpului tău, ci pacea interioară și seninătatea spiritului tău. Pentru că adevărata libertate este atunci când poți să te ridici deasupra oricărei furtuni cu care te confrunți în această viață și să-ți menții liniștea interioară.
Atunci te poți elibera de orice situație negativă care va încerca să te otrăvească în interior. Pentru că atunci când am spus că spiritul tău se poate ridica în locuri în care nu a fost niciodată, vreau să spun că spiritul nostru evoluează mereu și experiențele noastre de viață ne conduc conștiința către o stare plată mai înaltă în care nu am mai fost niciodată.
Joseph White

[latan.elena]

Am văzut minuni care se întâmplă când oamenii încep să spună adevărul.
Nu adevărul ′′ drăguț ′′!
Nu adevărul care caută recunoaștere sau confort.
Dar adevărul total este sălbatic.
Ăsta e dezavantaj.
Adevărul ′′ dracului

Adevărul pe care ți-e frică să-l spui.
Adevărul oribil pe care îl ții pentru a-i proteja pe ceilalți.
Pentru a evita să simți prea mult,
pentru a evita să te simți rușinat și să te simți respins
pentru a evita să te simți văzut.

Adevărul emoțiilor profunde.
Furia pe care ai ascuns-o, controlat-o, evitată.
Teroarea despre care nu vrei să vorbești.
Dorința sexuală pe care ai încercat să o ascunzi,
Acea dorință primară pe care nu o poți articula.

În sfârșit, defensiva s-a rupt
și acest material ′′ nesigur ′′ iese la lumină,
din profunzimea inconștientului.

Nu mai poți împinge în jos.
Poza cu ′′ băiatul cuminte ′′ sau ′′ fata drăguță ′′ se evaporă.
′′ Perfectul ", cel care a înțeles totul,
cel ′′ evoluat poza aia arde.
Tremuri, transpiri, ai vomitat,
crezi că vei muri în toate acestea,
dar în sfârșit vei spune adevărul
Adevărul de care ți-a fost mereu rușine.

Nu adevărul abstract. Nu cea spirituală.
Nu cel temător, care împiedică jignirea.
Nu adevărul împachetat și perfect.
Dar adevărul dezordonat, haotic, neglijent.
Acel sângeros, pasionat, provocator, senzual, sălbatic, nevopsit și mortal.

Ce te face să tremuri, adevărul care te face vulnerabil.
Adevărul despre ceea ce simți.
Adevărul care îi permite celuilalt să se simtă aliniați.
Adevărul care te face să respiri.
Adevărul care îți face inima să simtă.
Acesta este adevărul care te va elibera.

Am urmărit depresia cronică, anxietatea și evenimentele traumatice care se evaporă.
Am văzut fibromialgii, migrene, oboseală cronică, dureri de spate insuportabile și tensiunea corpului dizolvă.
Sigur, adevărurile ascunse nu au întotdeauna efecte dramatice.

În toate cazurile, nu abordăm adevărul prin cultivarea așteptărilor.

Imaginează-ți câtă energie este depusă pentru a ne suprima,
Anesteziem propria natură.
Suprimarea lacrimilor și a terorii, menținerea unei imagini false care ne face să ne simțim ′′ bine ".

Gândește-te la tensiunile ținute în corp și cât costă sistemul imunitar atunci când trăim cu teamă să nu ne manifestăm.

Asumă-ți riscul adevărului.
Adevărul pe care ți-e frică să-l spui.
Adevarul care te sperie, este cel care te va face sa mergi mai departe.

Găsește o persoană în care poți avea încredere - un prieten, un terapeut, un consilier, tu însuți - și lasă asta să se scufunde.

Lasă-i să te sprijine când ai o pauză.
Lasă-i să te iubească.
Când o să plângi, enervează-te, scutură-te de frică și fă o mare mizerie.
Spune cuiva adevărul tău blestemat - poate îți va salva viața, te va vindeca în centrul ființei, și te va conecta într-un mod pe care încă nu ți-l poți imagina, cu întreaga umanitate.

Jeff Foster

SOLIS DOMUS_MOMENT ofthe TRUTH
Kot Valer painting

[latan.elena]

Chiar la sfârșitul secolului al XIX-lea, a existat o bruscă goană de picturi care înfățișează personificarea Adevărului ca o femeie nudă care urcă dintr-o fântână. Au apărut aparent de nicăieri, au fost populare timp de aproximativ un deceniu, apoi au dispărut.

Uitați-vă în urmă cu 200-300 de ani mai devreme, în perioada de glorie a alegoriilor, și veți găsi o mulțime de picturi ale Adevărului în alte chipuri, dar cu greu arătând-o goală, purtând o oglindă într-o mână și ieșind dintr-o fântână.


Ultimul din acest grup de picturi este Adevărul lui Luc-Olivier Merson din 1901, care este plin de decorațiuni Art Nouveau. Personificarea Adevărului se află aici goală ca ziua în care s-a născut, sub inscripția latină pentru adevăr, veritas. În stânga este un artist cu paletă și pensule, dedesubt un muzician și poet cu lira, iar în dreapta un om de știință-filosof cu globul său de stele.
Maimult:https://eclecticlight.co/2018/07/19/...e-from-a-well/





https://en.wikipedia.org/wiki/Truth_...ut_of_Her_Well

[latan.elena]

"Avem taine şi le purtăm cu noi, taine mai mici, taine mai mari - când se dezvăluie îşi pierd o parte, două, trei, şapte, nouă părţi din puterea lor, alteori se pierd de tot, ca puful păpădiei suflat de un vânt tăricel. Dar avem taine şi le purtăm cu noi - şi suferim, ne întristăm, plângem din pricina lor sau râdem şi ne bucurăm, fiindcă sunt şi altfel de taine, care ascund câte fericiri nu gândeşti."
Radu Tudoran

[latan.elena]

,,Pentru mine, limba română e distanţa dintre inimă şi umbra ei, care se numeşte suflet".
Fanus Neagu



Nichita Stanescu

Limba română este patria mea
A vorbi despre limba în care gîndești, a gîndi – gîndire nu se poate face decît numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decît exprimată în limba română. … Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte îmi dau seama că ea are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci cînd am învățat o altă limbă.
Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decît iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente, odată este patrie de pămînt și de piatră și încă odată este numele patriei de pămînt și de piatră.
Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește.



Mă vindec în limba română

Camelia Radulian

Se făcea că în ograda noastră erau stive mari de lemne pentru iarnă şi meri bătrâni, iar când bătea vântul dinspre miazăzi, se auzea scârțâind cumpăna de la fântână. Totul părea atât de vechi la noi, încât simţeam că se stinge. Nimic nu-mi plăcea.
Se făcea că mi-era mereu rușine de ceea ce ești, că am văzut oameni îmbrăcaţi mai bine ca tine, mirosind mai frumos şi mâncând bucate mai alese. Se făcea că priveam pe furiş, prin ulucile gardului, cele două franțuzoaice pe care mama lor le aducea la părinţii ei, an de an, fix o săptămână, în vacanţa de vară. Mereu le pândeam venirea şi mereu era arşiţă când veneau. Eu eram tuciuriu de la atâta soare, iar ele aveau pielea roz şi fragilă, şi miroseau a bomboane sau a ceva ce eu nu puteam distinge, doar jinduiam, atâta părea de îngeresc şi de inaccesibil tot ce le însoțea.
Vorbeau, aşa îmi suna mie atunci, cea mai fină şi cea mai elegantă limbă de pe pământ. Ţuguiau cumva buzele şi ciripeau una la alta şi păreau dulci şi irezistibile ca nişte cireşe coapte.
Se făcea, mai apoi, că îmi era ruşine de felul în care îţi erau crăpate mâinile de muncă, de felul în care jeleai morţii satului şi de felul în care descântai de deochi plozii de prin vecini. Uneori îmi era ruşine şi de felul în care cântai singură pe dealurile cu nuci ori prin zăvoaiele umbroase, ca o nebună scăpată sau prea mult adâncită în griji…
Şi se făcea că am plecat la oraş să fiu domn şi să uit nămoalele toamnelor în care mi-am îngropat copilăria. Şi să uit pâinea cu magiun mâncată pe malul apei, lângă vitele priponite de sălcii. Şi să uit că jinduiam, din spatele gardului, să fiu mereu ca alţii, nu ca tine.
Şi am ajuns domn. Și te-am lăsat în urmă, săracă.
Şi se făcea că am vrut şi mai mult de atât să fiu şi să uit. Şi am văzut ţări multe, locuite de oameni cu nume grele, frumoase, pe care aproape că nu îndrăzneam să le rostesc. Oameni care învârteau banii pe degete şi care nu merseseră niciodată desculţi. Care nu bociseră niciodată morţi, care nu descântaseră niciodată prunci şi care nu priponiseră niciodată vite de sălcii. Care nu auziseră niciodată o cumpănă de fântână şi nimic scârțâind a vechi în preajma lor. Şi din nou mi-a fost ruşine de trecutul meu.
Şi se făcea că am plecat şi mai departe de tot ce putea să-mi amintească de tine, dincolo de hotarele hărţii noastre. Şi, în ţările acelea străine, unde mi-am mutat viața, simţeam că unii oameni se uită la mine cu silă şi cu milă şi că văd în mine mâinile tale crăpate şi codrul de pâine neagră cu magiun, şi ulucile gardului strâmb, şi bălegarul de pe văi, şi cârciumile soioase, pline de năpăstuiți fără speranţă…
Şi am vrut să nu se mai ştie deloc urma rădăcinilor mele. Şi mi-am tăiat legăturile. Şi nu mi-am mai zis niciodată român. Şi nu mi-am mai vorbit limba.
Şi se făcea că a trecut așa vreme lungă. Şi se făcea că mi se făcea din ce în ce mai dor, şi dorul acela durea şi creştea ca o pâine în ţest, cu cruce zgâriată pe coajă. Și se facea că veneau în visele mele femei bătrâne, purtând coșuri cu mere mici, viermănoase, dar mirosind a sfințenie. Femei cu colaci și colivă. Și m-am cutremurat. Şi se făcea că aş fi dat orice să mă plimb desculţ prin carnea mustindă a dudelor şi să priponesc de sălcii vitele, cum făceam demult, în copilărie.
Şi se făcea că aş fi dat orice să mai aud cumpăna fântânii şi toate scârțâind în jurul meu a vechi şi a simplu. Şi beţivii satului, scurgând din pahare ultimele picături de pierzanie, până dădeau zorii şi lumea se ivea prin ogrăzi. Că aş fi dat orice să te aud bocind morţii satului nostru, ori spunând descântece copiilor betegi, ori cântând aiurea pe luncă ceva despre durerea sau liniştea zilelor de atunci. Că aş fi dat orice să mă chemi cu cuvintele acelea simple și tandre, din cea mai sfântă limbă a lumii: limba ta, mamă. Şi se făcea că eram român şi că eram fiul tău. Și că plângeam în graiul ţării mele. Mă vindecam…

*21 februarie este Ziua Internațională a Limbii Materne.

Sursa:https://www.literaturadeazi.ro/panor...yQoRtfhOuDqmEE

[latan.elena]

E atât de multă gălăgie pe pământ, încât nu se mai aude nimic din cer.
Să facem liniște! E atât de frumos ce simțim !...
ieromonah Hrisostom Filipescu




„Totul este iluzie, cu o exceptie: Puterea atotpătrunzătoarea a iubirii divine”
Shri Mataji

[latan.elena]

''Singurul lucru care-l poate salva pe om este iubirea. Sa-ti vina sa plangi atunci cand te gandesti la oameni, sa iubesti totul, intr-un sentiment de suprema responsabilitate, sa te apuce o invaluitoare melancolie cand te gandesti si la lacrimile ce inca nu le-ai varsat pentru oameni, iata ce inseamna a te salva prin iubire, singurul izvor al sperantelor. Oricît m-as lupta pe culmile disperarii, nu vreau si nu pot sa renunt si sa parasesc iubirea, chiar daca disperarile si tristetile ar intuneca izvorul luminos al fiintei mele, deplasat in cine stie ce colturi indepartate ale existentei mele. Prin orice poti cadea in lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci cand iubirii tale i s-ar raspunde cu dispret sau indiferenta, cand toti oamenii te-ar abandona si cand singuratatea ta ar fi suprema parasire, toate razele iubirii tale ce n-au putut patrunde in altii ca sa-i lumineze sau sa le faca întunericul mai misterios se vor rasfrange si se vor reintoarce in tine, pentru ca in clipa ultimei parasiri stralucirile lor sa te faca numai lumina si vapaile lor numai caldura.
Dar ca sa ajungi la accesul Luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile si limitele beatitudinii, dematerializat de raze si purificat de seninatati, trebuie sa fi scapat definitiv de dialectica intunericului, sa fi ajuns la autonomia absoluta a intaiului termen, a Luminii....''
Emil Cioran

[latan.elena]

„Dacă sufletul meu nu e unul, ci o infinitate, cum l-aş putea cunoaşte pe cel adevărat ?”
Mircea Eliade



''Iubirea este cea mai înaltă fericire la care poate ajunge omul, căci numai prin ea cunoaște că el este mai mult decât el însuși, că e una cu totul.
Adevărul mărunt se exprimă prin vorbe; Adevărul mare se exprimă prin tăcere. ''
Rabindranath Tagore