Elena Latan

[latan.elena]

Jurământul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza

" Jur, în numele Prea Sfintei Treimi și în fața țărei mele că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele patriei, că voi fi credincios Constituției în textul și în spiritul ei, că în toată domnia-mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, uitând toată prigonirea și toată ura, iubind deopotrivă și pe cei ce m-au iubit și pe cei ce m-au urât, neavând înaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației române.
Așa Dumnezeu și compatrioții mei să-mi fie întru ajutor! "









Alexandru Ioan Cuza - Wikipedia

[latan.elena]

“Oamenii se caută unul pe celălalt pentru a comunica, pentru a-si deschide sufletele, pentru a suspina si a se bucura împreună, pentru a fi în comuniune. Într-o relatie de prietenie fiecare primeşte sau dăruieşte câte ceva, uneori mult, alteori putin. Fiecare om este unic şi frumos. Prietenii nu întreabă, ci aşteaptă şi cred în acea lumină din noi. Şi primesc răspunsul, căci înţelegerea vine de la sine. Învaţă, iartă şi acceptă omenescul, onestitatea, naturaleţea celuilalt. Inima deschisă dăinuie. Prietenia iubeşte fără condiţii, vorbeşte fără intenţii, dăruieşte fără motive şi ţine la cineva fără explicaţii. Când culegi roadele prieteniei si le asezi la păstrare? Atunci când nu mai este nevoie să ne spunem nimic, ci doar să ne bucurăm că suntem. Chiar şi în tăcere, dialogul inimilor nu are nevoie de condiţii, ci doar de bucuria de a dărui, de a împărtăşi. Prietenia se construieşte încetul cu încetul, cărămidă cu cărămidă, din soare şi ploi ale inimii, din bucăţele de timp petrecute împreună”
Hrisostom Filipescu

[latan.elena]

DUMNEZEU ESTE ROMÂN (2)
Val Răzeşu

Puterea unui popor nu stă în număr ci în unitatea şi demnitatea în jurui unui ideal național, iar demnitatea şi locul în istorie îi sunt date de oamenii mari care îi însumează aspirațiile şi îi conduc destinul.
La balul istoriei nu se poate străluci în zdrențe. Dar bogăția spirituală este condiția sone qua non a celei materiale. Şi cu cât un popor este mai numeros, cresc exponențial şi şansele ca numărul de oameni inteligenți şi spirituali să fie mai consistent.
Cum spuneam, cea mai importantă forță a unui popor nu este armata, ci unitatea în jurul aceluiaşi ideal. Şi întotdeauna de un model demn de urmat şi de eroi care să-l apere necondiționat. Spartanii au rămas celebri deoarece la Termopile regele Leonidas, doar cu trei sute de viteji, nu s-au temut să țină piept unei armate persane de peste o sută optzeci de mii de oameni. Desigur, au pierit eroic iar persanii au cucerit strâmtoarea. Dar spartanii au cucerit istoria.
Pentru că viitorul devine mereu trecut, acolo este izvorul cu apă vie al fiecărui neam. Orice pas spre înainte trebuie cumpănit numai după ce se priveşte adânc spre înapoi.
De-a lungul istoriei, românii nu l-au avut aliat adevărat decât pe Dumnezeu. Dar, doar aşa a putut străbate veacurile, pentru că întotdeauna când era pe cale să fie devorat de lacomia şi voracitatea neîndurătoare a altor popoare, i-a aşezat în frunte, întotdeauna la momentul potrivit, oameni mari, capabili să poarte pe umeri un neam.
În preajma anului 1859, neamul românesc era divizat în trei principate, la răscrucea geografică şi de interese ostile a trei imperii, dar fiecare dorindu-şi să le anexeze definitiv. Ardealul şi Bucovina de nord erau sub călcâiul de fier al Imperiului Austro-Ungar, iar Țara Românească şi Moldova ( din care în anul 1812 Imperiul țarist sfârtecase o jumătate), sub jugul secular al Imperiului Otoman.
Ca niciodată, atunci s-a manifestat o putere mai presus de omenesc. Cele trei imperii erau mai învrăjbite ca oricând, iar cel francez, prin Napoleon al treilea, a avut toate motivele să le mai slăbească din putere şi influență, fiind favorabil formării şi consolidării între frontierele lor a unui stat aliat. Atunci, ca niciodată în zbuciumata noastră istorie, o mână nevăzută a țesut sumanul şi caftanul din acelaşi fir al dorului de neatârnare, şi de sub cuşma clăcaşului şi jobenul boierului luminat a fulgerat acelaşi fior sfânt, setea de nepotolit de a sorbi Milcovul, să se îmbrățişeze frații de pe cele două maluri într-o singură țară.
Coincidențe faptul că existau toate condițiile necesare Unirii? Nu, nu există coincidențe. ,, Coincidența este modul lui Dumnezeu de a rămâne anonim". ( Albert Einstein)
Unirea din 1600, sub Mihai Viteazul, a fost atât de efemeră în primul rând pentru că nu a înțeles puterea libertății. Nici un sclav nu luptă pentru a-şi păstra lanțurile.
În persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza, pentru prima dată i s-a dăruit acestui neam un sceptru sub a cărui autoritate săracul să devină om liber, pentru că fără libertate nu există demnitate, iar fără demnitate nu există ideal, unire şi putere. Forțele care se opuneau unirii erau zdrobitor superioare şi totuşi, unirea şi determinarea celor slabi, în mod paradoxal, a triumfat.
Desigur, toți istoricii au identificat o mulțime de factori care au contribuit la acest triumf. Dar adevărul este că din când în când, sătul de nedreptățile strigătoare la cer, Dumnezeu colindă prin conştiinte şi cancelarii şi scrie el însuşi istoria. Pentru a întemeia creştinismul, l-a trimis pe Iisus. Pentru a înfăptui Unirea l-a trimis pe colonelul Cuza.
Iar ceea ce a binecuvântat Dumnezeu va dăinui în veci!

ValRăzeşu

[latan.elena]

Theodor Aman - Unirea Principatelor Române




24 ianuarie 1859 – UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE.

[latan.elena]

​


La blouse roumaine

Elena Cuza (n. 17 iunie 1825, Iași – d. 2 aprilie 1909, Piatra-Neamț), cunoscută și ca Elena Doamna, a fost soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

“Ajunsă Doamnă a României, ea îşi găsi câmp larg pentru a-şi semăna toate florile rare ale simţămintelor frumoase, de care era plin sufletul său ales. Ea fu inspiratoarea fericită a soţului său pentru legea instrucţiei publice, prin care s-a impus urmarea la şcoli în mod gratuit şi obligatoriu. Că tot românul era dator să-şi dea copiii la şcoală, să se lumineze, căci ţara avea nevoie de oameni culţi, care să-şi dea seamă că sunt români, că au o ţară şi un şef al lor, la care trebuie să ţie ca la bunul Dumnezeu, deoarece el îi conduce la o stare din ce în ce mai bună, acesta era gândul Domniţei. Legea aceea, a lui Cuza, a realizat un mare bine pentru români, căci le-a deschis drumul spre cele mai mari demnităţi; şcoala trebuia s-o înveţe şi bogatul, şi săracul, iar demnitarii mari se alegeau nu dintre boieri, ci dintre cei cu carte multă, astfel că şi ţăranii putură ajunge să conducă ţara şi să facă legi pentru binele tuturor.
Domniţa Cuza creă şi institutul de copile orfane, Azilul „Elena Doamna”, de la Cotroceni, ce funcţionează şi în ziua de azi. Azil patronat de ea, prin de aproapele sale îngrijiri, unde îşi punea toată însufleţirea pentru a desăvârşi nu numai caritatea, dar opera de adevărată cultură casnică, cu care erau instruite elevele institutului, pe vremea aceea. Pentru ţărani, mărinimoasa Domniţă, alături de bunul Domn, îşi dădea tot sufletul. Ei le ştiau păsurile, cunoşteau poverile şi grijile lor, ce Ie făceau pâinea neagră, amară, pâine ce-o mâncau îndată cu lacrămile lor. Boul şi vaca, puiul şi găina, laptele de la gura copiilor lor, ce li se luau, cu nedreptul, munca ostenelilor ţăranului, pe care, la vreme de nevoi şi răzmeriţe, el trebuia să şi-o răscumpere de la stăpânire însutit, toată starea aceea de plâns Domniţa o cunoştea bine şi dacă împroprietărirea ţăranilor s-a adus la îndeplinire de Domnul Cuza, sfetnicului credincios şi bun de aproape, Domniţei sublime, i se datorează o mare parte din merit, ea, bunătatea femeilor între femei. Ea care iubea atât de mult, ea care a înţeles atât de bine menirea femeii pe pământ.
(...)
Astăzi, când atâtea rugăciuni se înalţă către cer pentru prosperitatea ţării la care Domnul Alexandru Cuza a pus cea dintâi piatră fundamentală, în sunetul clopotelor, în bubuitul tunurilor şi-n marşurile triumfale ale muzicii, să se pătrundă fiecare româncă de fiorul recunoştinţei pentru cea mai sublimă femeie, pentru Principesa Elena Cuza, căreia îi trimitem şi noi, de aici, de peste munţi, prinosul nostru de dragoste nemărginită / Marilina Bocu (Tribuna, Anul XIII, Nr. 18, sâmbătă 6/24 ianuarie 1909).

http://dragusanul.ro/24-ianuarie-1909-principesa-elena-cuza/
Elena Cuza, dincolo de legendă
https://www.historia.ro/.../elena-cuza-dincolo-de-legenda


Elena Cuza - Wikipedia

[latan.elena]

Cuza Vodă
Vasile Alecsandri

Văzutu-te-am în pace suind scara mărirei
Şi-n pace luănd calea augusta-a nemurirei,
O! scump amic, domn mare, o! nume cu splendoare
Sădit pe miriade de libere ogoare!

O clipă apărut-ai în planul veciniciei
Şi vecinice mari fapte lăsat-ai României,
Nălţând din părăsire antica-i demnitate
Prin magica Unire şi sacra Libertate.

Ca norul plin de mană ce trece şi revarsă
O ploaie roditoare pe brazda care-i arsă,
Şi, stând apoi deoparte, în urma lui priveşte
Cum brazda se deschide şi câmpul înfloreşte,

Aşa şi tu din ceruri ai dulcea mângâiere
Şi vezi a ţării tale frumoasa renviere,
Tu, ce-ai stârpit cu sceptrul, unealta de rodire,
Din suflete şi câmpuri sămânţa de serbire,

Acum te odihneşte gustând eterna pace
În taina măiestoasă a morţii care tace,
Lăsând o lume-ntreagă la tine să gândească
Ş-a ta legendă, Cuza! cu fală s-o rostească...

Sunt nume destinate, ca numele tău mare,
Să steie neclintite pe-a Timpului hotare
Şi vecinic să răspândă o falnică lumină
Pe seculii ce-n umbră, trecând, li se închină!

[latan.elena]

Umbre la Iași
Adrian Păunescu

Aud pe-aici, pe lângă mine paşi
Vin voci străvechi să cânte şi să mustre,
Un paradis e îngropat la Iaşi
Sub străjuirea umbrelor ilustre.

Vin voievozi cu degete subţiri,
Un stins condei îşi plânge arabescul,
Ceva se va-ntâmpla la Convorbiri,
Apare un poem de Eminescu.

Alecsandri va regăsi discret
Durerea şi misterul din talangă
Şi lângă umbra marelui poet
Va creşte metafizica lui Creangă.

Ceva inexplicabil e aici,
În pietre, chiar, e-un magnetism frenetic,
Dicţionaru-i pus a se îndulci
Cu miere sacu-şi coase orice petic.

Sunt clipe, uneori, sunt zile chiar,
Când vin fantomele de cai în tropot,
Atunci Moldova toată-i un altar
Proteguit de fiecare clopot.

Întregul Iaşi e desenat frumos
Şi orice pas al frunzelor rămâne
De parcă, el e dintr-un nobil os
Biblioteca Patriei Române.

Arhitectura lui e de amurg,
E o chindie fiecare casă,
De-atâtea umbre ce din vremuri curg
Întregul Iaşi e-o noapte luminoasă.

Aici un tei ajunge împărat,
Şi o bojdeucă intră în legendă,
Aici, pereţii au încorporat
O stare genială permanentă.

Aici, mai dulce curge vinu-n teasc
Şi om mai bun ca moldoveanul nu e,
Aici, chiar şi copiii când se nasc
În faşă au proiectul de statuie.

Eterni sunt toţi în fiecare zi,
De struguri veşnici fumegă povarna.
Ca o-nflorire de mitropolii
Îşi regăseşte ziua sfântă iarna.

E ziua de unire dintre fraţi,
Când Iaşul a ales cu bărbăţie
Decât fruntaş între înstrăinaţi,
Mai bine-al doilea-ntr-o Românie.

De ce-au ales nu Iaşi, ci Bucureşti,
În fond, întregul Iaşi era un templu?
Voi, clăditori ai soartei româneşti,
Purtarea Iaşului e un exemplu.

Şi umbrele ilustre care vin
Să scuture de orice rele piatra,
Încuviinţează pasul spre destin
Şi laudă acestei patrii vatra.

Şi mai ştiau acei ce-au acceptat
Că Iaşu-i Iaşi, că nu-l sfarâmă timpul,
Că zeii unui neam neînfricat,
Aici la Iaşi şi-au hotărât Olimpul.


Litografia Unirea Principatelor de Petre Alexandrescu (1856)


Unirea_Principatelor_(desen_de_Gheorghe_Tattarescu )


Gheorghe Tattarescu - Deşteptarea României Colecţia Muzeului de Artă Craiova.

[latan.elena]

Marama de borangic

I.

E noapte pe pamanturi si pan'la galaxii!
Frumoaso, cu marama de borangic sa vii,

S-o potrivim pe iarba adancilor gradini,
Asupra-i sa se cearna luceferii senini...

in infinitul spatiu, de cine stie cand,
Maestrul timp, la roata fantastica lucrand,

Planete slefuieste in site si tipsii,
Si pulberea se-ntinde in urma, galaxii!

II.

O, parca vad in alta planeta, colo-n hau,
O fata stand, ca tine, langa iubitul sau,

Si poate ca marama si-a asternut-o jos,
Pe ea sa cearna pulberi Pamantul luminos,

Cand se arata-n spatii, beteala picurand,
Pe mari din alte sfere corabii petrecand,

Si iat-o cum tresare, privindu-l de la geam,
O fata ca si tine, cu trupul zvelt, de ram...

III.

Ar trebui, frumoaso, si noi sa fim merei,
Ca marmura cioplita candva in Propilei,

Sa tot traim cu sete de foc mistuitor:
Putine-au fost in urma, prea multe-n viitor!

imbratisati in poarta acestor evi superbi,
Sa sarutam pe frunte intaii pui de cerbi

Adusi de sus, in nave mai iuti ca niste plumbi,
De primii si-ndraznetii vazduhului columbi!

Si de-oi pleca in ceasul ca inima de bun,
S-aduc de proba aur si grau de pe Neptun,

Abia s-o coace painea in vatra pan' ma-ntorn:
Pe-atunci va fi distanta cat un ecou de corn.

Eusebiu Camilar

[latan.elena]

„Un gând frumos poate fi ca o biserică în care omul îşi odihneşte sufletul.”
Regina României Maria

[latan.elena]

''Adevăratele suflete care izvorăsc de la Sursă nu sunt niciodată pierdute. Ele sunt asemeni unui vultur care zboară în înaltul Cerului, căutând și explorând. Orizonturile îndepărtate le cheamă; ele zboară și privesc minunea Creației, văzând frumusețea în fiecare frunză, piatră, copac. În imensa vastitate a a oceanelor, a Soarelui, a stelelor, a miriadelor de ființe – mici și mari – ele recunosc că totul este Unul.''
Judith Kusel