Elena Latan

[latan.elena]

Jeno Major

[latan.elena]

Poetul Nichita Stănescu a murit în urmă cu 37 de ani, la 13 decembrie. Cel considerat cel mai mare poet român al secolului XX a murit la vârsta de 50 de ani.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Nichita_St%C4%83nescu




In memoriam, Nichita Stănescu!

Motto: „Pe pământ, tot ce există are nevoie, din când în când, să plângă”.Nichita Stănescu

Despre Nichita se poate vorbi cu toate necuvintele nenăscute, dar şi cu durerea facerii lor… despre Nichita se poate pune tăcerea lespede peste vituţile slovei, se poate îndulci lacrima cu toate binefacerile apelor curgătoare spre marile hotare ale lumii, doar cu Nichita se poate respira în haosul deşănţat al chinului de-a ridica singurăţăţi peste ruina castelelor părăsite de anotimpurile vieţii, Nichita, ultimul urmaş al cuvântului ce i-a devenit patrie…Nichita Hristea Stănescu de 36 de ani zideşte Veşnicia limbii române de-a dreapta Fiului plecat să ne mântuiască!

E greu să încarci iubirea cu văzduhul prin care Îngerul Blond ne curge în vene ca o pată de sânge care vorbeşte!

Nichita cel Veşnic cu Nichita cel nenăscut împreună cu Nichita fratele nostru rămân în sintaxa poeziei ca un singur poet rătăcit prin voluptatea nemuritoare a sentimentelor!

Mi-e dor de Nichita cu înverşunarea celui oropsit de vina de a-l fi cunoscut, mi-e teamă de Nichita cel neîmpăcat cu soarta mea de ucenic tragic pe eşafodul disperării, mi-e bine cu Nichita încoronat cu spinii defunctei mele vieţi păcătoase şi blazate de lipsa de respirări…

Despre Nichita Stănescu fiindcă „Suntem ceea ce Iubim”…

„Să mă dezobişnuiesc să mai fiu om mi-a fost dat destul de uşor. Să mă dezobişnuiesc să trăiesc mi-a trebuit doar o moarte cu omor… Nu vreau pom de Crăciun.Vreau brazi tineri, fără munți, fără soartă,s-aud zgomotul cuielor, când au să-mi bată în poartă”,mărturisea ÎNGERUL BLOND al poeziei româneşti – Nichita Hristea Stănescu, plecat în Ceruri acum 36 de ani pe 13 decembrie 1983, ora 2:10 …
Nichita Hristea Stănescu s-a născut pe 31 martie 1933, în Ploiești, Regatul României și a primit la naștere patrafirul limbii române pe care l-a sărutat cu buzele poemelor din destinul poetului, scriitorului și eseistului român, membru post-mortem al Academiei Române.

Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, s-a născut la 19 aprilie 1908. Linia sa genealogică are la origine țărani prahoveni veniți la oraș, în Ploiești, la începutul anilor 1800. Mai apoi, foștii țărani prahoveni au devenit meșteșugari și comercianți ploieșteni, precum bunicul poetului, Hristea Stănescu, specializat în producerea și comercializarea unor țesături grele de tipul abalei.

Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, s-a născut în ziua de 16 februarie 1910, la Voronej. Tatăl Tatianei a fost fizicianul și generalul Nikita Cereaciuchin.

Ca urmare a Revoluției din Octombrie, generalul Cereaciuchin se refugiază discret și rapid împreună cu familia sa, formată din soție și două fete, în România, inițial în Constanța și ulterior la Ploiești, unde se stabilesc.

Aici, în orașul petroliștilor, dar și al lui Ion Luca Caragiale, viitorii părinți ai lui Nichita se vor întâlni și căsători la 6 decembrie 1931.

Întâiul lor născut va purta, emblematic, prenumele ambilor bunici, al generalului-fizician rus și al comerciantului român, Nichita (și) Hristea Stănescu.

Când avea 5 ani, o privea pe mama lui cum cânta la pian, iar ea l-a învăţat atunci „Valsul pisicii“ şi, doi ani mai târziu, l-a dat la lecţii private cu o profesoară. De obicei, după ce venea de la şcoală, nici nu intra bine pe uşă şi se aşeza la pian.

Nichita a urmat primele două clase la o şcoală din oraşul natal, iar după ce a avut loc evacuarea localităţii, în vremea celui de-al Doilea Război Mondial, a absolvit-o pe a III-a la o şcoală din Buşteni, unde s-a mutat cu familia. „Poate uita vreodată o mamă prima zi de şcoală a fiului ei?“, se întreba Tatiana Stănescu, mama poetului.

„Îi cumpărasem uniformă: un şorţuleţ gri-pepit cu fundă albastră şi basc alb; era foarte emoţionat şi în acelaşi timp foarte necăjit că şorţuleţul îi era prea lung şi nu i se vedeau pantalonii ca să ştie lumea că e băiat. Era atât de dulce, cu ochii lui albaştri, visători, cu părul blond, cu faţa lui îmbujorată, încât toţi credeau că e fetiţă şi el nu concepea acest lucru! Aşa că i-am scurtat şorţuleţul“, a povestit ea pentru un volum publicat în 1993 sub îngrijirea profesoarei Mariana Stănescu, sora poetului.
Nichita a spus încolo şi-ncoace că a rămas repetent în clasa I, dar de fapt, mama îl retrăsese de la şcoală din cauza unei tuse convulsive şi, cu toate că a repetat anul, poetul a fost unul dintre premianţi.

După război, familia Stănescu a revenit în Ploieşti şi Nichita şi-a văzut de şcoala gimnazială la Liceul „Sf. Petru şi Pavel“, astăzi Colegiul Naţional „I. L. Caragiale“. Învăţa cu plăcere la istorie, materie pe care i-a predat-o Nicolae Simache, cunoscut profesor şi istoric în oraş, cel care a deschis Muzeul Ceasului. Se mai descurca bine la matematică şi la fizică, dar mintea nu-i stătea doar la învăţătură. În anii de liceu, la acelaşi colegiu, a scos o revistă satirică împreună cu prietenii şi colegii lui: Emil Popescu, Mircea Petrescu şi Valeriu Pârvan – atunci, el şi Popescu au fost chiar eliminaţi trei zile din şcoală. Apoi, au editat o revistă de poezie, în care Nichita scria epigrame şi poezii ironice, în stilul lui George Topîrceanu, pe care-l descoperise de curând. Din ce-a mai citit în acele vremuri, nu i-au plăcut „Aminitirile din copilărie“, dar s-ar fi întors oricând la „Moby Dick“, „Călătoriile lui Gulliver“, „Don Quijote“ şi la Bacovia.

Mariana Stănescu, sora lui cea mică, îşi aducea aminte în volumul pe care l-a coordonat că toate colegele ei de şcoală erau îndrăgostite de Nichita şi că unele îl supranumiseră „îngerul blond“. A amintit şi de deprinderea fratelui ei de a inventa, adică de a crea alte realităţi. „Asta era firea lui, el declara azi o biografie, mâine alta, poimâine alta – după starea lui de suflet, după cum simţea că biografia lui corespunde limanului său spiritual. (…) Spunea despre tata că a fost ţăran. Am însă carnetul de student al tatii la Academia Comercială. El spunea asta figurativ.“

În perioada 1944 – 1952 a urmat Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar între 1952 – 1957 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București.
În 1952, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărți după un an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta și eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului O viziune a sentimentelor. Ulterior, fiind împreună cu poeta și autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie și a construi universuri abstracte. În 1982 se căsătorește cu Todorița (Dora) Tărâță.

Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”.

Nichita Stănescu aparține, temporal și formal, neo-modernismului românesc din anii 1960 – 1970. Nichita Stănescu a fost considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.

A fost nominalizat de Academia Suedeză la Premiul Nobel pentru Literatură, prin scriitorul suedez Arthur Lundkvist, alături de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn. Laureatul va fi poetul grec Odysseas Elytis din ale cărui versuri amintim: „Doamne, cât albastru cheltuieşti ca să nu te vedem”.

Cum era, de fapt, acasă la Nichita Stănescu, în acel „mic univers boem”, în care viața lui a ars cu intensitate, până la 50 de ani?

Mariana Stănescu, sora poetului spunea:
„Nichita în ultimii ani ai vieţii avea o singurătate numai a lui pe care o bănuiam. Era partea lui de suflet care nu ne aparţinea, aparţinea numai Poeziei.
Nichita se confesa încă elev fiind. Când ajunsese mare, în special după vârsta de 40 de ani, confesiunile lui au început să fie foarte dureroase… Simţea necesitatea confesării. Era foarte aproape dar şi foarte departe de noi…
Un punct era numai al lui şi noi, ai casei, probabil că nu am înţeles acest punct, „punctul Nichita”…”

„Totul era magic la el”, își amintește pictorul, graficianul, sculptorul Mircia Dumitrescu, un prieten al poetului.

„De când intrai. Te întâmpina normal un om total sărac care, până să se însoare cu Dora, avea o saltea aşezată pe jos şi o masă cu şase scaune bonanza, pe care şi alea cred că i le dăduse cineva, şi un dulăpior bonanza, dar bătălia, vorbele, ideile… Era un loc unde te informai şi puteai să ştii tot. Din afară. Brusc. Erai în plin cancan. Mi-aduc aminte… Veneau şi generali de Securitate şi oameni foarte mari, erau şi mediocri mulţi care se vânturau pe acolo. Vă daţi seama că, dacă era un om care n-avea clanţă la uşă… Împingeai uşa şi intrai în casă, pur şi simplu. La fel se întâmpla şi când locuia dincolo, pe «Grigore Alexandrescu», la doamna Covaci, avea o căsuţă în spate pe strada aia” (n.n. – la ultima sa locuinţă, din Strada „Piaţa Amzei” nr. 9, în faţa geamului apartamentului său creştea celebrul salcâm „Gică”), „dar viaţa se petrecea în spaţiul public. Ţin minte o imagine când cineva a venit şi i-a zis: «Fii atent, că ăsta e general de Securitate»”. La care Nichita a zis: «Păi, mai bine să audă un general de Securitate decât să audă vreun mic căţel care cine ştie cum îmi răstălmăceşte vorbele…»”.

Așa a trăit Nichita până la sfârșit. Cu un fel de libertate pe care și-a creat-o singur și la care n-a vrut să renunțe. Iar alcoolul care l-a ucis a făcut, de fapt, parte din ea.
În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu ajungea la Spitalul de Urgenţă „Fundeni”, acuzând dureri atroce în zona ficatului; cu o zi înainte participase la nunta unor prieteni – a ajuns cu trenul în Bucureşti, chiar în seara despre care scriu, cu câteva ore înainte să moară… Diagnosticul oficial a fost „stop cardiorespirator”.

„La autopsie, s-a constatat că nu mai avea nici măcar o celulă de ficat. Şi-l băuse pe tot”, povestea (înaintea propriei sale dispariții) poetul Cezar Ivănescu… Ultimele sale cuvinte ar fi fost: „Respir, doctore, respir”…

Cât timp se scurseseră, din clepsidră, fărâmele de viață, recunoștea: „Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte”…

„Eu cred că un om este ceea ce îşi aduce aminte despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pe mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta uneori oamenii sunt în aparenţă schimbători sau au umori diferite. De fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre tine însuţi. În măsura în care îți aduci aminte lucruri care te justifică, nu ai nimic de regretat. Când ți-aduci aminte defecțiuni, pe ele oricum nu le mai poți repara. Aș minți să spun că nu regret nimic. Dar iarăși aș minți dacă aș spune că regret ceva”,mărturisea Nichita Stănescu.

Maestrul Johnny Răducanu, legat printr-o prietenie de nezdruncinat cu Nichita Stănescu, avea un mod neobişnuit de a-l comemora; mergea la mormântul poetului şi îi vărsa o sticlă de votcă pe pământ:

„Bre, ce faci acolo? Hai, vino înapoi, că mă plictisesc singur aici”…
Singuri am rămas și noi, o singurătate a necuvintelor ne pune rana în cioburi din care curg versuri ce ne șterg lacrimile cu inima Veșniciei în care Nichita Hristea Stănescu străjuiește limba și literatura româna, Patria sa și Patria noastră!
Epilog: „Nu poţi să vezi zâne dacă nu eşti zănatic” Nichita StănescuAnca Bica Bălălău

Anca Bica Bălălău

Sursa:https://www.radioresita.ro/370722/foto-in-memoriam-nichita-stanescu?



Nichita Stănescu: noduri și însemne

[latan.elena]

Învăţăturile cuiva către fiul său - Nichita Stănescu
I
Dragule, caută şi te însoţeşte ca să nu rămâi prea singur.
Vei vedea şi tu, atunci când vei iubi, cine îţi va fi soaţa,
aşa cum arborele cel mare, pe timpul soarelui în toi,
vede care îi este umbra.

Pe timp de durere, lasă-te singur ţie.
Şi cerul se acoperă cu nori când plouă.
Numai când ninge, ninsoarea e umbră de la stele.
Dar atunci, dragule, e foarte frig şi chiar ceea ce este
frumos vederii poate să ţină loc de cămaşă.
II
Dacă ţi-e foame, caută să nu te mănânci pe tine însuţi
în liberă vedere a altora.

Pîndeşte şi tu sărbătorile.
Orice sărbătoare este masă pe care cel care a învins îl
mănâncă, în talgere de aur, pe cel învins.
Fii atent : tot ceea ce există are o sărbătoare a sa.
Iar tot ceea ce există aproape că nu are loc de ceea ce
există unde să se sărbătorească pe sine.

Fii cuviincios şi vei fi invitat şi tu la masă.
E bine să fii invitatul caprelor.
E şi mai bine să fii invitatul cailor.
Dacă-ţi este foarte foame, şi eşti în stare să vorbeşti
cu dreptate şi leneş; ai putea să fii invitatul pietrelor
la masa tăcerii de piatră.
Dar cel mai bine ar f i să poţi să fi, musafirul
Zeului.
III
Dragule, dacă te opreşte oricine altcineva din mersul
tău, sau din somnul tău, ca să te întrebe, cu sărut
sau cu urlet, cine eşti, tu nu-i răspunde pentru că nu
ştii cine eşti şi pentru că cel ce te întreabă în¬-
grozitoarea întrebare 'cine eşti ?' te întreabă cu gând
ascuns să te piardă.
Te întreabă cu gând de batjocură şi smintit că ai putea
să ştii cine eşti şi să-i răspunzi cine eşti ;
şi răspunzandu-i cine eşti tu, dragule, să-l faci pe
el să se prăpădească de un venin râzând şi de o înălţime
străină.
Şi în hohote, - cine eşti, ştiindu-te, să nu mai poţi să fii.
Deci taci din gură când nu ai ce spune !
IV
Stând pe lângă foc, de vei simţi un oarecare lucru, un
fel de sorbitură că te mişcă şi te trage din loc ;
dacă te cade o încetinire de zile ;
şi dacă fierbinţeala mare ţi se arată că şi cum te-ai
vedea pe însuţi tine de la o depărtare arsă ;
dacă o spaimă moale cu coarne de melc te călătoreşte
cu dureroasă atingere prin mădularele trupului că ai
putea după somn, aidoma zilei de ieri, să te trezeşti
şi mâine ;
dacă tăierea şi scoaterea matelor mielului te doare
în pântecul tău numai gândind-o că se întâmplă ;
dacă ruperea stelei în două şi ruperea cifrei unu în şapte
îţi străbat creierul cu sfâşietoare lumina ;
dacă taina sfânta a trădării te cumpără pe un ochi triun¬ghiular în frunte ;
dacă limbii tale i se face gust de Făt-Frumos
cu jugulară ruptă ;
dacă nu-ţi smulgi ochii tu însuţi înfiorat de vedere ;
dacă nu-ţi astupi urechile cu două stele ;
dacă refuzi jertfă de un miros plăcut,
dragule,
lasă-te prădat de melancolie
şi lasă-te
jefuit de tristeţe
Stai tu melancolic, dragule,
stai tu melancolic
Melancolia nu se petrece şi nu se mişcă,
melancolia se stă
Stai tu.
V
Ce n-am făcut eu, măcar tu să faci
Ce am trăit eu, - prea mult este
aşa că-ţi ajunge şi ţie
să ai de dat
în stânga şi în dreapta.

Nu mă întreba pentru că nu ştiu să-ţi spun
nimic despre stânga soarelui
şi nimic despre dreapta lunii

Dragule, aşează-te şi tu cum poţi mai bine
cu spinarea pe o oră mai fericită
Ce crezi tu că ţi-e dreapta ?
Dacă eşti în stare să-i porunceşti
ea chiar îţi va fi dreapta
Stânga, pe dânsa, trebuie tumai să o iubeşti,
Ea eşti chiar tu şi dacă o iubeşti
te va sluji ca o roabă.
VI
Despre fericire, dragule, nu pot să-ţi spun decât
foarte puţine cuvinte,
bunăoară :
cel mai miraculos fapt al existenţei
este faptul că este
De aceea,
dorinţa fierbinte de a fi fericit
este legitimă şi miraculoasă.

Ar fi absurd că existenţa să fie absurdă.
Caută, dragule să fii fericit
cât timp eşti tu de faţă,
cât timp vei avea faţă ;
fereşte-te vreodată să porţi masca ;
nenorocul te recunoaşte
chiar înainte de a te naşte.
VII
Dormi cât mai puţin cu putinţă,
visează cât mai mult cu putinţă.
VIII
Ceea ce există, este.
Frumos luceşte masculul
din neputinţa de a naşte.
Dacă nu poţi luci, dragule, cânta.
Dacă nu poţi cânta, dragule,
varsă sânge.
De născut, dragule, naşte numai cosmosul.
Caută şi fă rost de scutece, dragule !
IX
Nu te grăbi să alergi.
Stai locului !
Chiar şi miezul fierului
curge leneş prin lăuntrul fierului.

Uită-te la fier şi aseamănă-te lui.
X
Şi acum, dragule, am să te învăţ
ce trebuie să faci
când n-ai să mai poţi să fii

Spală-te şi curăteste-te ?
Păsării Phoenix nu-i plac
hoiturile şi murdăriile !
XI
Dragule, nu mă uita
că să nu te uite,
la rândul tău, alţii.

Dragule, lasă măcar un cuvânt de-al tău
să-mi fi lespede.

Spune, când spui sunt,
cu gândul dus la mine.

Eu te-am născut pe ţine, dragule.
Renaşte-mă tu.

[latan.elena]

Mă lungisem către tine
tu departea, tu, departea mea,
tu îndepărtato, tu înstrăinato în mulţime
până ţi-am fost rază de la stea.
Mai întâi de drag de sărutare
gura trompă mi-o făcui, de elefant,
prin lungire lungă, căutătoare
de un continent atlant.
Subţiat ca raza sunt, - de dor de tine
şi alerg, alerg, alerg
prin pădurile virgine
cu o stea în frunte, ca un cerb, -
o lungire şi o prelungire
este tot ce este dorul meu,
o murire şi o nemurire,
tu mă faci ca să fiu eu.
Lasă-te măcar ajunsă
tu, ideea mea, tu mit,
să te săgetez, străpunsă
cu tot ce am murit.

Cântec, de Nichita Stănescu

[latan.elena]

Author: Manuell Manastireanu







Hieroglifa - Nichita Stănescu

Ce singurătate
să nu înţelegi înţelesul
atunci când există înţeles.

Şi ce singurătate
să fii orb pe lumina zilei,-
şi surd, ce singurătate
in toiul cântecului.

Dar să nu-nţelegi
când nu există înţeles
şi să fii orb la miezul nopţii
şi surd când liniştea-i desăvârşită,-
o, singurătate a singurătăţii!

[latan.elena]

via Dorul de Nichita

O fântână de iubire

1. Discipolul său favorit, Aurelian, povestește: “Nu am văzut vreodată o casă mai plină de străini care cer, cum este casa lui Nichita.

2. Și nu am văzut vreodată un om care să aibă atât de puțin și să împartă atât de mult.

3. Nu am văzut decât puțini care să iubească oamenii atât de mult cum îi iubește el și care să-și ajute confrații atât de mult cum îi ajută el”. (Aurelian Titu Dumitrescu, Antimetafizica, 1985, p. 231)

4. Nichita a respectat cu sfințenie porunca : Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți! El n-a venit să strice Legea, ci s-o întărească.

5. De la Băieșu citire: “El era un om atât de generos încât se simțea în stare să strângă în brațe toți oamenii pământului. Îi iubea pe toți.

6. Cel mai mare poet român din ultima jumătate de secol avea o calitate extraordinar de rară: își iubea confrații. Îi iubea pe prozatori, pe critici, pe dramaturgi și - lucru surprinzător - îi iubea pe poeți”. (Ion Băieșu, Prea curând, în Album, 1984, p. 222)

7. Uneori, prietenii îl iscodeau: “De unde atâta iubire, Nichita?”. Iar el răspundea: “Ce să fac, bre? Leoaică tânără, iubirea mi-a sărit în față”. (Leoaică tânără iubirea, vol. O viziune a sentimentelor, 1964)

8. Se spune că revărsa din El atâta lumină și atâta bucurie, atâta magnetică speranță, încât, rând pe rând - chiar și cei ce nu-l iubeau îndeaproape - se întorceau de la El mai bogați, mai încrezători, dar, înainte de toate, mai înțelepți”. (Constantin Crișan, în Album, 1984, p. 227)

9. “În țara asta e loc pentru toți poeții!” se mira Nichita de gelozia și răutatea unuia sau altuia dintre cei pe care îi considera mai departe bunii săi prieteni,

10. întinzându-le și celălalt obraz, și despre nimeni nu ar fi spus «fostul meu prieten». Pe toți i-a iertat.” (Ion Coja, în Album, 1984, p. 226)

11. Ioana a zis: “Cred cu încăpățânare că a fost unul dintre acele nobile ființe care nu a făcut vreodată rău cuiva. Și avea generozitatea învingătorului”. (Ioana Diaconescu, Zodia de foc, în Album, p. 318)

12. Nu puțini au băgat de seamă că a fost prea darnic cu neputincioșii. “Și mă întreb: oare a făcut bine? Niciodată nu l-au dat banii afară din casă, dar el nu venea la editură să se târguiască.

13. Îi repugnau asemenea lucruri și nu întâmplător a părăsit această lume atât de sărac materialicește”. (Gh. Constantinescu, în Album, 1984, p. 258)

14. În înțelepciunea lui, avea puterea să zâmbească în fața durerii și să se întristeze în fața bucuriilor, știindu-le trecătoare. (Nicolae Dragoș, în Album, 1984, p. 320)

15. Pe toți i-a impresionat zâmbetul lui fermecător. Uneori acesta exprima stânjenirea omului delicat căruia-i repugnau bruscările, alteori zâmbetul omului superior care știe că prietenie cu de-a sila nu se poate.

16. Dar zâmbetul lui mai însemna și detașare. O superbă detașare a omului care se cunoaște, care-și cunoaște forțele, forțe ce trebuie închinate artei, gândului care doare și cuvântului adresat oamenilor. (Eugenia Tudor Anton, în Album, 1984, p. 248)

17. Cei apropiați mărturiseau că “el nu avea toate acele griji domestice și meschine ca noi toți ceilalți”. (Marin Mincu
din Evanghelia după Nichita - Dorin Ștef

[latan.elena]

Nichita Stănescu în zece gânduri și tot atâtea fotografii.

“Eu cred că un om este ceea ce-și aduce aminte despre sine însuși. Bunăoară, eu mă consider pe mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta, uneori, oamenii sunt, în aparență, schimbători, sau în mod diferit, fiindcă de fiecare dată îți aduci aminte alte lucruri despre tine însuți.”



“Poezia justifică dorința omului de a fi în viață.”

Nichita împreuna cu mama sa (Tatiana) și sora sa (Mariana)

“Vai autorului care nu seamănă cu scrisul său – și vai poetului care nu seamănă cu versul său.”



“S-a confundat talentul cu munca, înțeleasă în sensul transportării pe umeri, de saci încărcați cu vorbe și cuvinte… Talentul nu este muncă, ci revelație, el nu rezidă în timpul investit monoton, ci din durerea monotonă izbucnită în strigăt.”

1951: Nichita Stănescu și Magdalena Petrescu, prima lui soție.

“Fără Miorița noi n-am fi fost niciodată poeți. Ne-ar fi lipsit această dimensiune fundamentală. Miorița este școala tristeții naționale. Matricea. Matca. Regina.”

Nichita Stănescu și Gabriela Melinescu, una dintre marile sale iubiri

“Creșterea limbii române este una dintre misiunile cele mai importante pe care le are poetul, pentru că limba este materialul cel mai de seamă pe care îl are poezia.”

Nichita Stănescu și Dora Stănescu

“Poezia este singura dimensiune care dă naturalețe omului: poezie existând în orice om, poezia este aceea care îi justifică dorința de a trăi. De aceea arta poeziei uneori se numește frumoasă: pentru că justifică dorința omului de a fi în viață.”

Nichita Stănescu și Dora Stănescu

“Întrebarea fundamentală a filosofiei nu este aceea dacă viața merită să fie trăită. Filosofia nu este făcută pentru morți. Ea nu are nici un fel de întrebare fundamentală. Soclul ei este un răcnet de spaimă în fața morții.”



“Uitați-vă numai la Sărutul lui Brâncuși să vedeți că îmbrățișarea este însăși poezia.”



“Dacă nu știi să recunoști iarba după verde și apa după sete, atunci nu-i va fi nimănui dor de tine.”



Sursa:https://webcultura.ro/nichita-stanes...RvM6zCHCyLpcLY

[latan.elena]

“Eu cred că un om este ceea ce-și aduce aminte despre sine însuși. Bunăoară, eu mă consider pe mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta, uneori, oamenii sunt, în aparență, schimbători, sau în mod diferit, fiindcă de fiecare dată îți aduci aminte alte lucruri despre tine însuți.”

[latan.elena]

Nichita Stănescu - Nu mai pâlpâie

Nu mai pâlpâie nici o pasăre, nici o stea
Cerul a obosit deasupra ta.
Hai, Nichita, strânge-ţi pleoapa
de pleoapă, strânge-le.
Amurgul curge pe lângă ochii tăi uimiţi
de parcă-ar vrea să vă priviţi
unul altuia, sângele.

februarie 1957

[latan.elena]

Îngerul cu o carte în mână

Trecea un înger,
pe un scaun negru aşezat.
Trecea prin aer, liniştit
şi mândru.

Eu îl priveam de la fereastră, cum
prin ziduri trece ca prin fum.

Primeşte-mi un cuvânt, strigai,
tu, îngere, împins din rai
de-un vânt stârnit, de-o apăsare
a vreunui gând cu mult mai mare.

Dar îngerul tăcea, trecea
pe-un scaun negru stând, citind
o carte veche, strălucind
în legătura-i de argint, şi grea.

Trecu prin blocul nou din piaţă.
Trecu prin chioşcul alămiu
al staţiunii de benzină,
abstras, divin.

Primeşte-mi, îngere, strigai,
paharul care-l beau, cu vin.
Pâinea primeşte-mi-o şi sarea...
Mi-apasă-n coastă înserarea.

Dar îngerul tăcea, trecea
prin soba din odaia mea.
Pe un scaun negru sta, citind
o carte grea cu solzi de-argint.

Când fu în dreptul meu, strigai -
o, îngere venit din rai,
mă lasă să m-atârn şi eu
de scaunul tău, de braţul tău.

Abia putui de un picior
de scaun, să m-agăţ din zbor.

Astfel prin aer şi prin ziduri
cu îngerul zburam şi eu,
la fel cum flutură în vânt
mătasa unui steag înfrint!

Şi mă răneam de-acoperişe,
de ramurile verzi, piezişe,

şi mă izbeam de stâlpii lungi,
de cabluri şi de sârme şi de dungi...

Mă desprinsei de sus căzând
în piaţa înserată, liniştită.
O, el se-ndepărta zburând,
prin aer şi prin ziduri străbătând
cu cartea-n mâini, citind cu patimă
necontenită.

O, el se-ndepărta şi eu
tot mai vroiam să-l văd, prin seară.
...Dar el s-a dus alunecând,
împins în rai ca de un vânt,
sau, poate, de-apăsarea unui gând
cu mult mai mare.

Nichita Stanescu



"Ramane fără de lume
lumea ce mai rămâne "



Sufletul se rotea toată ziua, toată noaptea.
O amintire.
O speranță .
O amintire,
și iar o speranță.
Oamenii, pomii, pietrele, iarba, cu moartea stăteau în balanță .

Sufletul se împărțea în globuri, cum se-mparte coloana de apa-ndoită la vârf spre bazinuri.
Era un glob de pace, un glob de război , un glob al visării si unul de chinuri.

Soarele privea cu lumina, pământul privea
cu oameni, și-amindouă privirile erau paralele.
Nu-ntâlneau nimic înainte, poate numai un dans în balans monoton, taciturn, de galeșe stele.

Lumina se-ntorcea pân' la urma-napoi, modulată, ca un ecou repetat răsfrângând și strigând un nume iubit, o întâmplare de altădată.
Oamenii se-ntorceau pân' la urma-napoi,
în pământ ,

Sufletul știa, cunoștea , simțea toate-acestea.
Și se rotea, se rotea amețitor,
invidiind uneori pomii, alteori pietrele,
alteori iarba, pentru liniștea desăvârșită a lor.

Câteodată-atingea morții, îi întreba de ce-au
murit, alteori atingea viii, îi întreba ce au de gând,
cum au de gând să prelungească lumina acestui pământ.

Nichita Stanescu



"- Un' te duci tu suflete?
- Pe drum fără umblete."

Nichita Stanescu