Elena Latan

[latan.elena]

Cristina Apetroaie






"Dăruind, vei dobândi...
Dăruindu-te ca spirit, ai venit ca om în această lume.
Venind în această lume, începi să cunoşti viaţa.
Cunoscând viaţa, te apropii uşor de oameni.
Apropiindu-te de oameni, se înfiripă în tine iubirea.
Înfiripându-se ea, începi să nu te mai simţi singur.
Depăşind singurătatea, începi să apreciezi solitudinea.
În solitudine, te regăseşti puţin câte puţin.
Regăsindu-te, te apropii curios de fiinţa ta interioară.
Intrând în tine însuţi, descoperi deodată cine eşti.
Înţelegând cine eşti, nu mai simţi nevoia să te compari cu nimeni.
Nemaisimţind competiţia, rămâi fidel doar ţie însuţi.
Ajungând la tine, pui „mâna” pe originalitatea ta.
Odată originalitatea acceptată, începe aprecierea de sine.
Aprecierea crescând, începi să te valorifici la potenţialul tău.
Valorificându-te cât mai mult, se declanşează creatorul din tine.
Odată creatorul trezit, poarta creativităţii în conștiința ta, se deschide.
Deschizându-se această poartă, se deschide şi sufletul tău în acelaşi timp.
Astfel, îmbrăţişând provocările vieţii, capeţi experienţă.
Căpătând experienţă, acumulezi cunoaştere.
Odată cunoaşterea dobândită, nu mai eşti doar o frunză-n vânt.
Regăsindu-ţi puterea, începi să stai ferm pe picioarele tale.
Dobândindu-ţi demnitatea de om,
ţi-ai câştigat astfel dreptul de a spune fără teamă: „Eu sunt”!


O zi binecuvântată tuturor!"
Cristi Ciorcila












PEISAJE DE VIS (Paysage de rêve)


https://www.facebook.com/groups/152250111793908/photos/

[latan.elena]

Dacă ai întreba viaţa o mie de ani: „Pentru ce vieţuieşti?” şi dacă ea ar răspunde, nu ar spune nimic altceva decât „Vieţuiesc pentru că vieţuiesc.” Asta deoarece viaţa vieţuieşte din propriile-i motive şi izvorăşte din ea însăşi: ea vieţuieşte fără un „pentru ce” prin aceea că se vieţuieşte pe sine. Iar dacă ai întreba pe un om adevărat, care acţionează din propriile-i motive: „Pentru ce îşi faci treaba?”, şi el ar răspunde cum se cuvine, nu ar spune nimic altceva decât: „O fac pentru că o fac.” … Căci voinţa sălăşluieşte în natura lui cu adevărat liberă şi este liberă.







Şi aici dăm peste o parte a solului şi a simplităţii naturale a credinţei peste care se bolteşte la Eckhart cerul speculaţiei sale. Asemenea afirmaţii despre sunder warumbe nu izvorăsc din ideile speculative despre divinitatea lipsită de un mod de a fi al său, ci din experienţa omului unit cu Dumnezeu, care, atnci când este astfel, nu are nevoie de warumbe, adică de căutarea unui „pentru ce”, de o plănuire reflexivă, ci lasă faptele sale să izvorască la fel de dezinteresat şi inconştient precum cresc copacii şi cum strălucesc stelele.





Cel care trăieşte viaţa „ştie” cel mai puţin despre ea. Celui care îl trăieşte pe Dumnezeu, Dumnezeu îi dispare din „ştiinţă”, din reflecţie, din vorbire sau intenţie. Această atitudine autentică, foarte pioasă, este datul primordial pe care se sprijină ideile „mistice” despre dispariţia lui Dumnezeu: „Dumnezeu apare şi dispare”. Într-un fel „simplu”, Dumnezeu „apare” în măsura în care suntem conştienţi de prezenţa lui şi în măsura în care el este prezent în gândurile, în sentimentele şi intenţiile noastre. El „dispare” atunci când este cufundat în străfundul sufletului nostru, ca viaţă a vieţii noastre, şi când nu ne „gândim” la el şi nu ştim de el, deoarece îl trăim. Şi, la fel, sufletul, izvorât din el, are parte de o ştiinţă. Dar, „curgând” sau „născându-se” din nou în Dumnezeu, el are parte de o „ne-ştiinţă”, adică de un „a nu mai şti”. Fiindcă acum el are parte de viaţa însăşi, sunder warumbe.

Din cartea fundamentală despre sacrul din străfundul inimii omului
Rudolf Otto – Sacrul. Despre numinos, pag. 301-302, Editura LIMES
Câteva fragmente pe site aici

SURSA: http://www.ceruldinnoi.ro/Aforismul_zilei.htm

[latan.elena]

Omul, desigur, are nevoie de ziduri între care să se îngroape şi să se împlinească aidoma seminţei. Dar are nevoie şi de marea Cale Lactee şi de întinderea mării, deşi nici constelaţiile, nici oceanul nu-i folosesc la nimic. Şi ce înseamnă a fi de folos? Cunosc oameni care au urcat muntele timp îndelungat şi cu trudă, zdrelindu-şi genunchii şi palmele, istovindu-se în urcuşul lor, ca să ajungă pe creastă înaintea zorilor şi să se adape din profunzimea câmpiei albastre încă, aşa cum cauţi apa unui lac să-ţi potoleşti setea. Se aşază şi privesc , odată ajunşi, şi respiră. Iar inima lor bate cu bucurie şi ei găsesc un remediu suveran pentru repulsiile lor.






Cunosc pe alţii care caută marea în pasul încet al caravanei şi care au nevoie de mare. Şi care, ajungând pe promontoriu şi dominând această întindere plină de linişte şi de greutate, ce ascunde ochilor lor munţii de alge şi de corali, respiră aerul sărat şi se minunează de un spectacol ce nu le foloseşte la nimic, căci nu poţi pune stăpânire pe mare. Dar şi-au spălat inimile de robia lucrurilor mărunte. Poate priveau cu dezgust, ca din dosul zăbrelelor unei închisori, la uneltele de menaj, la reproşurile nevestelor lor, la nimicurile zilnice, care pot fi imaginea întoarsă şi sens al lucrurilor, dar câteodată pot deveni mormânt care te închide şi te apasă.

Atunci îşi iau provizii de nesfârşit şi aduc cu ei fericirea pe care au găsit-o acolo.
Iar casa se schimbă doar pentru că, undeva, există câmpia la răsăritul soarelui şi marea.
Căci fiecare lucru se deschide într-altul mai vast.

(Antoine de Saint-Exupéry – Citadela, p.66)


SURSA: http://www.ceruldinnoi.ro/Aforismul_zilei_2008_2.htm

[latan.elena]

Mă întrebaţi despre credinţă şi expresia ei lirică ? Despre artă şi credinţă ?...Vă voi răspunde că în ce priveşte înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare. Neştiutorii, începătorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele şi picioarele… Înotul perfect se face fără opintiri, e ne-simţit… Pluteşti, aproape cufundat întreg în apă, abia mişcând… Astfel e înotul de fond, înotul serios, în mare şi ocean.







Credinţa cea adevărată
e aşijderea acestui instinct de tăcută şi lină plutire,
e la fel cu acea nesfielnică predare în puterea apelor,
de cufundare şi ameninţare,
graţie harului unei respiraţii tainice,
graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi o clipă, de sus,
ca să-l duci cu tine la fund…
Credinţa e un instinct de ritm şi orientare care nu se poate deşuruba în cuvinte, oricât de măiestre.

(Vasile Voiculescu)

SURSA: http://www.ceruldinnoi.ro/Aforismul_zilei_2008_2.htm

[latan.elena]

Nu trãim decât pentru a descoperi frumusetea.



Tot restul nu este decât asteptare.


Kahlil Gibran

SURSA: http://www.ceruldinnoi.ro/Aforismul_zilei_2008_2.htm

[latan.elena]

Fericirea nu constã în a fi iubit.

Fiecare fiintã umanã are iubire pentru ea însãsi,
si totusi, sunt mii care trãiesc o existentã damnatã.

Nu, faptul de a fi iubit nu-ti aduce fericirea.

Dar a iubi, aceasta este fericirea !


(Hermann Hesse, Klein et Wagner)

[latan.elena]

Fara granite. Ken Wilber


TOT ARTICOLUL AICI:http://www.calatoriainimii.net/2011/...te-ken-wilber/

[latan.elena]

''De acolo am fost condus catre mijlocul pamantului si am cuprins cu privirea un loc binecuvantat si roditor une arborilor le cresc fara incetare, ramuri verzi. Acolo am vazut inca un munte sacru si dedesupt pe latura de rasarit, am vazut o apa care curgea catre miazazi. Am mai vazut catre rasarit si un alt munte, la fel de inalt, asezat in mijlocul unor vai adanci, dar inguste. 2. Apa curgea catre munte, pe partea sa de la apus: dedesupt se inalta un alt munt 3. Si, la picioarele acestui munte se afla o vale ingusta si in mijloc erau alte vai adanci si stancoase care se intindeau catre cei trei munti. Dar aceste vai, care erau adanci, dar inguste, margineau o stanca uriasa pe care era plantat un arbore. Si cu uimire am admirat stanca si vaile.''

Cartea lui Enoch,Capitolul 24SURSA: https://deschideochiicrestine.wordpr...12/11/24/1100/

[latan.elena]

Vijelii se ivesc pe cer. Sufletul meu si-a pierdut somnul asta-seara si vreau numai sa cante in ritmul ploilor(Rabindranath Thakur)













https://cammely.wordpress.com/2012/0...uri-de-ploaie/

[latan.elena]

O poveste turceasca spune ca a fost odata o vrabiuta care, atunci cand tunetul vestea furtuna, se culca pe pamant si-si ridica piciorusele spre cer. – De ce faci asta, a intrebat-o vulpea?
– Ca sa ocrotesc pamantul, care adaposteste atatea vietuitoare! a raspuns vrabiuta. Iti dai seama ce s-ar intampla daca s-ar prabusi cerul? Asa ca ridic picioarele ca sa-l sprijin.
– Si crezi ca poti sa sprijini cerul asta urias cu piciorusele tale prapadite?! – Fiecare cu cerul lui, a spus vrabiuta.