Elena Latan

[latan.elena]

Azi ar fi fost ziua lui Nichita Stănescu, poetul îngerilor

La mulți ani, Nichita Stănescu, oriunde se afla sufletul tau,oriunde necuvintele poartă mai multe sensuri decât cuvintele.



Într-o zi de 31 martie s-a ivit pe pământ...
Ar fi împlinit 87 ani...

Nichita Stănescu

Fără mine nu se poate, dovadă că sunt.
Fără mine nu s-a putut;
dovada e că m-am tras din mine însumi
adică din acel mine care-a fost.

Eu sunt cel care nu se poate fără de el.
Eu sunt cel care nu s-a putut fără de el.
Eu sunt cel care a dat mărturie
pentru existenţa lui Dumnezeu.

Eu sunt cel care am dat mărturie
de nonexistenţa lui Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu vizibil.

Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu.

Eu nu sunt nici bun nici rău
ci sunt, pur şi simplu.

Eu sunt cuvântul "sunt"
Eu sunt urechea care aude cuvîntul "sunt"
Eu sunt spiritul care înţelege cuvîntul "sunt"

Eu sunt trupul absurd al lui "sunt"
şi literele lui.
Eu sunt locul în care există "sunt"
şi patul lui, în care doarme.



Nichita Stănescu: noduri și însemne

[latan.elena]

Nichita Stănescu în zece gânduri și tot atâtea fotografii.

“Eu cred că un om este ceea ce-și aduce aminte despre sine însuși. Bunăoară, eu mă consider pe mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta, uneori, oameniisunt, în aparență, schimbători, sau în mod diferit, fiindcă de fiecare dată îți aduci aminte alte lucruri despre tine însuți.”



“Poezia justifică dorința omului de a fi în viață.”

Nichita împreuna cu mama sa (Tatiana) și sora sa (Mariana)

“Vai autorului care nu seamănă cu scrisul său – și vai poetului care nu seamănă cu versul său.”



“S-a confundat talentul cu munca, înțeleasă în sensul transportării pe umeri, de saci încărcați cu vorbe și cuvinte… Talentul nu este muncă, ci revelație, el nu rezidă în timpul investit monoton, ci din durerea monotonă izbucnită în strigăt.”

1951: Nichita Stănescu și Magdalena Petrescu, prima lui soție.

“Fără Miorița noi n-am fi fost niciodată poeți. Ne-ar fi lipsit această dimensiune fundamentală. Miorița este școala tristeții naționale. Matricea. Matca. Regina.”

Nichita Stănescu și Gabriela Melinescu, una dintre marile sale iubiri

“Creșterea limbii române este una dintre misiunile cele mai importante pe care le are poetul, pentru că limba este materialul cel mai de seamă pe care îl are poezia.”

Nichita Stănescu și Dora Stănescu

“Poezia este singura dimensiune care dă naturalețe omului: poezie existând în orice om, poezia este aceea care îi justifică dorința de a trăi. De aceea arta poeziei uneori se numește frumoasă: pentru că justifică dorința omului de a fi în viață.”

Nichita Stănescu și Dora Stănescu

“Întrebarea fundamentală a filosofiei nu este aceea dacă viața merită să fie trăită. Filosofia nu este făcută pentru morți. Ea nu are nici un fel de întrebare fundamentală. Soclul ei este un răcnet de spaimă în fața morții.”



“Uitați-vă numai la Sărutul lui Brâncuși să vedeți că îmbrățișarea este însăși poezia.”



“Dacă nu știi să recunoști iarba după verde și apa după sete, atunci nu-i va fi nimănui dor de tine.”



Sursa:http://webcultura.ro/nichita-stanescu-noduri-si-insemne/

[latan.elena]

Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile și adversitățile noastre. Mă-ntreb: noi, la capătul vieții noastre, ce-am lăsa în afară?
Bănuiesc că putem lăsa niște sentimente. Mai puțin de ură, întrucâtva de patemi dar... de dragoste mai ales.



"Și dacă pietrele sunt păsări dormind,
lung dormind,
ale unui alt aer?...
Și dacă arborii soldați sunt dormind,
după luptă dormind,
ale altei cetăți?...
Și dacă eu sunt un vis,
și dacă m-ar trezi cineva
spunându-mi:
tu esti; apără-mă și fii."
Nichita Stănescu - "Somnul"



Nichita Stănescu

Te-ai făcut subţire şi prelung,
şi un sentiment ciudat te doare,
şi eşti mândru, şi ţi-l porţi pe umăr
ca pe-un şoim de vânătoare.

Şi prelungi, privirile îţi trec
chiar prin zidul greu şi prin lăcate
şi se-opresc la piatra unui chip, mereu,
cu sprâncenele-mbinate.

Se petrec atunci întreceri, lupte,
şi răpiri imaginare,
ora se înclină, bate
cu secunde tot mai rare.

Şi trec ani, şi şoimul zvelt
de pe umăr nu-l mai lepezi,
doar secundele din el
bat din ce în ce mai repezi.

[latan.elena]

“Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise - şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

Îmi olace să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.

Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi...

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.”

Nichita Stanescu

[latan.elena]

[latan.elena]

Nichita, Fiind şi strigând România. Nichita Hristea Stănescu – 33 de ani în Ceruri (31.03.1933 – 13.12. 1983) „Cel mai frumos catren, de-aş fi în stare să-l scriu vreodată, ar avea patru versuri: Eminescu, Grigorescu, Enescu, Brâncuși”

Nichita Stănescu (în 1976 !):Fiind şi strigând!
Doamne, apără poporul român.
Ai grijă de el şi
apără-l!
El este al tău
cu blândeţea lui de miel
şi cu răbdarea lui de taur
cu omenia lui
de floare de zăpadă
ce se vede pe geam, Doamne,
pe fereastră şi pe libertate!
Doamne!
poporul meu nu se spală de mine!
Eu nu mă spăl
de poporul meu!
Dacă-mi vine alt miros
decât mirosul lui,
mă spăl pe mâini
numai de propriile mele mâini
şi mă las legat
de boarea de zăpadă
a poporului meu.
Mărul se poate spăla
numai de măr,
de pomul mărului nu! De pom nu!
Apără, Doamne, poporul român
şi nu te spăla de el!
Pe maică-mea
care m-a născut pe mine
am dăruit-o poporului român.
Dăruieşte-ţi, Doamne,
pe Maica-Ta, care te-a născut pe Tine,
poporului român!

Continuare:http://roncea.ro/2016/12/13/nichita-fiind-si-strigand-romania-nichita-hristea-stanescu-33-de-ani-in-ceruri-31-03-1933-13-12-1983-cel-mai-frumos-catren-de-as-fi-in-stare-sa-l-scriu-vreodata-ar-avea-patru-versu/?

[latan.elena]

"... Poezia nu va pieri niciodată atât timp cât vor fi oameni. Oamenii cu suflet viu au nevoie de sufletul scris, sufletul tulbure are nevoie de sufletul limpede, întocmai cum focul şi gheaţa stau îmbrăţişate de-a pururi..."
Nichita Stănescu

[latan.elena]

Nichita Stănescu

„N-o să știe nimeni” mângâierile și insuflările Tale din sufletul meu, simțirile și înțelegerile harice pe care mi le-ai dăruit, pe care le-am cules cu ochii, inima și sufletul meu, și care s-au făcut pricină a poeziei mele.

Ah, n-o să știe nimeni
gingașa pricină a leandrului
profunda pricină a stejarului
cauza ochilor mei.

Ah, n-o să știe nimeni
zburata pricină a păsărilor
împietrita pricină a pietrelor
cauza inimii mele.

Ah, n-o să știe nimeni
neagra pricină a pământului
curgătoarea pricină a râurilor
cauza sufletului meu.

(Starea de a fi)



Nichita Stănescu - Cântec de dor

Ma culcasem langa glasul tau.
Era tare bine acolo si sanii tai calzi
imi pastrau tamplele.
Nici nu-mi mai amintesc ce cantai.
Poate ceva despre crengile si apele
care ti-au cutreierat noptile.
Sau poate copilaria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cantai.
Ma jucam cu palmele in zulufii tai.
Erau tare indaratnici
si tu nu ma mai bagai in seama.
Nici nu-mi mai amintesc de ce plangeai
Poate doar asa, de tristetea amurgurilor.
Ori poate de drag si de blandete.
Nu-mi mai amintesc de ce plangeai,
Ma culcasem langa glasul tau si
te iubeam.





Basorelief cu îndrăgostiți

Iar nu mai suntem noi înșine,
nu mai stim de unde începem și unde
ne sfârșim, în spațiul dat,
rezemat pe coloana acestor secunde.
Iar ne sunt trupurile basoreliefuri
existând în noi, anume,
numai jumătățile-n mișcare,
cele întoarse spre lume.
Iar se concentrează totul numai în ochi,
numai în sprâncene, numai în bărbie,
numai în brațul întins și atât,
restul încetând să mai fie.
Iar suntem înscriși într-un cerc,
și nu mai știm de unde începem și unde
ne sfârșim, în spațiul dat,
rezemat pe coloana acestor secunde.



Uită-te și uite-mă

Uită-te cum trec secundele
ca o armată!
Şi piatra creşte în continuare
din amintirile noastre!
Uită-te cum creşte piatra
şi ce dâră de praf în urma ei
secundele noastre…
„Aş plânge”, mi-a spus Homer.
„Aş plânge de voi.
Aş plânge, dar nu mai am ochi!”
Uită-te şi tu
şi uită-mă, Adame!
Nichita Stănescu



Ceas surd
Nichita Stănescu

Am așteptat întâi, să se usuce bine
noroa’ele și nopțile din mine…
Dar palma fierbântată-a rechemat în ea
garoafa înflorită-n coapsa ta
și buzele încinse-au vrut în ele
sărutul cu arsuri de stele.

Tu goală-mi aiurai în piept
cuvântul mort, cuvântul cel nedrept:
„– Ce-s patimile arse toate-n tei?…
…și fericirea toată, toată… ce-i?”

– Poate privirea ta cu unde line
străluminată până-n mine
Poate uitarea ce fărâmă
potecile cu mers de râmă
intrate-n orele târzii…
…ori poate mersul tău când vii…

Am așteptat apoi, tăcerile să vină
cu aiurarea lor de taină și lumină
cu noaptea destrămată, calmă
Dar orele mi se rostogoliră-n palmă
și buzele-ngâimară-n ceasul surd, un cânt
din vorbe-amestecate cu pământ.



A se fi
Nichita Stănescu

Mie mi se poate da numai
ceea ce pot uita.

Sunt chinuit de zei
pentru că ei nu-mi încredinţează
propria-mi suferinţă, - ci
lipsa ei, cunoscând că am avut-o,
adică.

Uitarea ei, neaducerea chiriaşă
de aminte
a locurilor
şi a timpurilor frumoase
din mine şi de pe mine...
Sunt apăsat de amintirea
faptului că am uitat!
Mâine mi se va spune:
ieri ai omorât un zeu!
Voi fi, da, ghilotinat
pentru o crimă de care
nu-mi aduc aminte.

Ah, moarte, eşti gluma cinică
a zeilor
care dau să mănânce ambrozie
de-aldelor mine
care sunt de la inimă în jos
chiar ambrozie.

... Sare din mine, liniştindu-mă,
lipsa mea de martori de rău şi de bine,
înţelegerea scurtă,
a razei, a piramidei, a ierbii
sau a crimei
pe care am desigur făcut-o
şi am uitat-o.

-Eşti?
-Mă sunt!

A se fi, sufletul,
îmi apare se fiind.
A fi e fără de suflet.

[latan.elena]

N-ai să vii
de Nichita Stănescu

N-ai să vii şi n-ai să morţi
N-ai să şapte între sorţi
N-ai să iarnă, primăvară
N-ai să doamnă, domnişoară.
Pe fundalul cel albastru
din al ochiului meu vast
meteor ai fost şi astru
şi încest ai fost, prea cast.
Uite-aşa rămânem orbi
surzi şi ciungi de un cuvânt.
Soarbe-mă de poţi să sorbi
„S” e rece azi din sunt.



,,Să exişti mereu tânăr, tulburat, fericit, revoltat, să aspiri, să fii erou, să exişti vrând să fii descoperitor de noi pământuri, să exişti, să visezi la nemurire. M-am întrebat de multe ori de ce în secolul nostru nimeni nu mai caută nemurirea decât în chinul limitat al artelor, alegând artele ca scop în sine pentru căutarea veşniciei. Ce siguranţă a făcut ca adolescenţii şi bătrânii secolului nostru să dorească să existe şi atât, ce cunoaştere definitivă a condiţiei noastre biologice i-a făcut să prefere viaţa ca atare şi nu nemurirea? Dar tot ce e viu pe pământ e supus veşniciei, pe morţii iubiţi de anul trecut nu i-am pierdut definitiv, fiinţa lor s-a dezagregat în fiecare ţesut al nostru, de aceea noi nu putem să-i uităm niciodată. Dar tot ce e viu pe pământ e supus veşniciei, iarba de astă vară n-a pierit, a trecut simplu din ciclu în ciclu, din organism în organism şi de unde nu ştim că ea nu este chiar pielea gingaşă a noului născut. A fi, a fi, a fi, cu disperare a exista peste limite; tristeţe, nenoroc, fericit, zdravăn şi gata oricând să începi totul de la început, a fi cu îndârjire, a trăi atâta timp cât ceea ce e mai scump în tine e viu pe Pământul pe care nimeni nu-l poate opri să existe unic şi uriaş în Univers”.
Nichita Stănescu



„Mi-am învățat cuvintele să iubească, le-am arătat inima și nu m-am lăsat până ce silabele lor nu au început să bată ..."
Nichita Stănescu



Zarul
Eu te văd pentru că există vedere,
te aud pentru că există cântec,
te miros pentru că există flori,
te îmbrăţişez pentru că există braţe,
te merg pentru că există drumuri,
te sper pentru că există îngeri,
te răsar pentru că există lumină,
te mângâi pentru că există câmpuri,
te mănânc pentru că există iarbă,
te dor pentru că există rănire,
te chem pentru că ai un nume,
si mai ales te pierd, ah, te pierd
pentru că există pierdere.



"Și totuși asta rămâne cel mai important,
vechiul copac pe care l-au văzut și alții,
femeia dintâi pe care au mai iubit-o și alții,
piatra dintâi pe care au īmpietrit-o și alții..

Și totuși asta rămâne cel mai important,
că nu te mai poți întoarce
pentru că te-au întors alții,
mereu alții și alții și alții,
încât "tu" nu îl mai recunoaște pe"tu", -
și trec unul pe lângă altul, amestecându-se cu alții...
Nichita Stănescu "Poem"

[latan.elena]

https://www.youtube.com/watch?time_c...ature=emb_logo



„Să-ţi trăieşti soarta. Asta este un lucru relativ uşor de trăit. Dar dacă-ar fi să ne trăim opera, ce ne-am face?!”



❞ Poetul nu poate fi înțeles.
De aceea poetul nu poate fi plătit.
Ah, de-aș putea să dorm cât mi-e de somn!
Ah, de-aș putea să dorm și să visez.
Să vă visez.
Altfel. ❝







NOAPTE BINECUVANTATA !