Elena Latan

[latan.elena]

15 ianuarie 1850, la Botoșani răsărea Luceafărul Poeziei Românești- Mihai Eminescu (d. 15 iunie 1889, Bucureşti) - poet, prozator şi jurnalist român, care este, până și în ziua de astăzi, cea mai importantă personalitate din literatura română.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu





Cel mai frumos tărâm: împărăţia cuvintelor (Mihail Eminescu)

„Poet înseamnă să ai nevoie de poezie ca de aer. Ea să fie răsuflarea ta. Înseamnă ca tot ce se frământă în tine, tot ce arde în tine, cugetare, visare, dureri şi bucurii, îndoieli şi aflări, să fii mânat ca de o poruncă, a le exprima în poezie. Să fii prieten bun al cuvintelor. Aceasta este, simplu zis, talentul… Împărăţia cuvintelor este cel mai frumos tărâm. Nu poţi fi scriitor şi mai cu seamă poet, dacă nu eşti prieten aproape al cuvintelor. Ele au viaţa lor. Sunt ca nişte fiinţe noi, cu chip, au înţeles riguros al lor, au fiecare un glas, un timbru. Şi o anume întindere. Poetul trebuie să le cunoască foarte bine, pe fiecare. Să le iubească, să le poată chema pe nume… Atunci, cuvintele îl vor iubi şi ele şi vor veni în chemarea lui, să-i tălmăcească limpede, bogat, frumos, sunător, gândul, simţământul. Să-i zidească poezia”.

Mihail Eminescu



În adâncurile sufletului coborându-ne, am putea trăi aievea în trecut şi am putea locui lumea stelelor şi a soarelui.
Mihai Eminescu



Pământul nostru e mai sărac în genii decât Universul în stele fixe şi mai lesne se naşte în văile nemăsurate ale haosului, un nou sistem solar decât pe Pământ un geniu.
Mihai Eminescu

[latan.elena]

"Ave,maree-a luminilor,ave !
Cel mai mare poet sunt vreo optsprezece, printre care mă număr şi eu.
Mari poeţi sunt vreo patru, respectiv Lucian Blaga, Tudor Arghezi, George Bacovia şi Ion Barbu! dar, Doamne, poet este numai unul şi acela este Mihai Eminescu!..
A intuit cu forta gândului său iluminat si modern că perenitatea este posibilă numai în neodihna ritmului.. versuri de o rară fortă emotională ne vorbesc despre Eminescu.. despre cel născut din zăpezi.. despre nemurirea noastră!..
Prin Eminescu, tot ceea ce n-am avut ca tradiţie bimilenară a culturii, deodată ne pare a fi avut.
El este atât de mult al nostru, încât noi din nebăgare de seamă am început să devenim ai LUI. Eminescu este însuşi destinul limbii române, şi numai un zeu nebun şi-ar putea imagina că poţi tăia o idee cu un fir de iarbă şi că poţi alăpta la sânul Căii Lactee o rază.
El este cel mai dificil poet român şi cel mai de neînţeles.
Este poetul care a supravieţuit cel mai intens în literatura noastră pentru că a exprimat cel mai acut pricina şi sensul literaturii: A FI"

Nichita Stanescu





"Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal, asta o ştie oricine citeşte. Cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fi descuiat cu cheile străine, poezia apaţine limbii mai bine decât proza. Sufletul secret al limbii, jocul de irizări din interiorul ei face vocabulele neputincioase, muntele începe de jur împrejur şi nu are poteci. Unde nu te poţi urca, te uiţi şi te mulţumeşti cu câteva imagini vaporoase. Dacă aş râvni să agăţ de constelaţia lui Eminescu o lumină, ar fi o neinchipuită îndrăzneală: constelaţia fuge mereu, se depărtează, cine ar putea să o ajungă? Aş fi încercat un portret de aspecte, dar cum s-ar putea reda portretul umbrei şi al timpului neistrăvit? Câteva refexe, e tot ce se poate aduna pe oglinda unei lentile. Slovele de faţă sunt numai o laudă de seară…"

Tudor Arghezi



Lui Mihai Eminescu
Ştiu: cândva, la miez de noapte,
Ori la răsărit de Soare,
Stinge-mi-s-or ochii mie
Tot deasupra cărţii Sale.

Am s-ajung atunce, poate,
La mijlocul ei aproape.
Ci să nu închideţi cartea
Ca pe recile-mi pleoape.

S-o lăsaţi aşa deschisă,
Ca băiatul meu ori fata
Să citească mai departe
Ce n-a reuşit nici tata.

Iar de n-au s-auză dânşii
Al străvechii slove bucium,
Aşezaţi-mi-o ca pernă
Cu toţi codrii ei în zbucium.

Grigore Vieru



„Pe patul de moarte, maica Benedicta le spunea prietenilor: <<Apărați-l pe Mihai!>>, iar filosoful Noica menționa că, de câte ori revenim să-l citim pe Eminescu, nu ne întoarcem niciodată cu mâinile goale. Și cam așa este! Dacă românii l-au considerat ca atare, acesta este poetul național.” (acad. Eugen Simion)

[latan.elena]

Teiul lui Eminescu este, probabil, cel mai bătrân copac din zona Copou, din Iaşi, dar şi unul dintre cei mai importanţi arbori-monument de pe teritoriul României.

Conform afirmaţiilor făcute în trecut de profesorul Mandache Leocov (fost director al Grădinii Botanice din Iaşi), Teiul lui Eminescu ar fi fost remarcat de însuşi Gheorghe Asachi, în timpul desenării planurilor pentru Grădina Copou: “La umbra acestui tei, ieşenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru poet Mihai Eminescu, fie alături de Veronica Micle, fie alături de bunul său prieten, Ion Creangă. După plecarea lui la Bucureşti, ieşenii au botezat acest arbore Teiul lui Eminescu“.



În faţa teiului se află un bust de bronz al lui Mihai Eminescu, opera sculptorului Ion Mateescu.
Teiul a suferit o serie de tratamente majore, primul în 1953, când a fost segmentat în urma unei furtuni, curăţat şi sprijinit pe console metalice. Au urmat alte două tratamente, în 1990 şi, respectiv, 2014.
“Teiul lui Eminescu este introdus în categoria monumentelor, astfel încât toate lucrările de susţinere şi întreţinere trebuie efectuate cu acordul Academiei Române. De exemplu, orice toaletare trebuie făcută în acest mod. Nu pot tăia o creangă de acolo fără acel acord. Din Teiul lui Eminescu au răsărit lăstare, chiar dacă arborele iniţial este extrem de vechi. De-a lungul timpului, el a fost revitalizat de către specialişti”, a precizat Laurenţiu Ivan, şeful DSPM Iasi, instituţia care are în administrare Parcul Expoziţiei, din Copou.
Conform ziare.com, teiul lui Eminescu din Iaşi este vizitat în fiecare an de mii de turişti, dar şi de localnici, aşa că autorităţile fac tot posibilul ca arborele, care ar fi depăşit demult vârsta de jumătate de secol, să fie ţinut în viaţă, mai ales că, în mod miraculos, prin interiorul trunchiului putrezit au început să crească rădăcini care pătrund în pământ.
Celebrul tei, aflat in Parcul Expozitiei, este unul argintiu (Tilia tomentosa Moench) cu o vârstă estimată la 540 de ani, potrivit unei expertize ştiinţifice efectuate în 2013 de către biologul Ionel Lupu.
Arborele supravietuieşte astăzi graţie unui fenomen biologic rar, care a permis unor rădăcini să crească prin interiorul trunchiului putrezit, pătrunzând în pământ.

Sursa:https://anaarecarti.ro/main/teiul-lu...varat-miracol/

[latan.elena]

Radu Gyr: BALADĂ PENTRU EMINESCU

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme
Şi te-au înălţat iconostas,
Ca să fulgeri tânăr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.

Te-au văzut voevodând voroave,
Ciobănind genune şi zăpezi,
Potcovar de fum bătând potcoave
Negurilor strânse în cirezi.

Te-au crezut gigantic Sfarmă-Piatră
Care sparge piscul viforos,
Şi fierar înfierbântând pe vatră,
Mările călite sub baros.

Împărat, ţi-au scris pe tâmple steme.
Făt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger.
Şi-au cules, din pana ta, blesteme,
Viscole şi răzvrătiri în cer.

Ci, netrebnic, eu adulmec zării,
Paşii tăi pe unde te-au fost dus,
Şi-nsetat pe drumurile Ţării
Dibui urma ta de blând Iisus.

Caut picurii de sânge, neşterşi încă,
Ai crucificării pe furtuni
Şi sărut lumina lor adâncă
Şi-i ating cu mâini de rugăciuni.

Trist Iisus cu umbra de tămâie
Dăruind azur din mâini subţiri,
Sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,
Scânteind, înalt, din răstigniri.

Frânt de-o stea şi-ngenuncheat de-o floare,
Biruit de ramuri de arin,
Îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,
Ars ca Nesus în cămaşă de venin…

Nu, tu nu eşti meşterul, ci cneazul,
Nu eşti înstelatul împărat.
Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul.
Tu eşti marele însângerat !

Te-ncrustăm, zadarnic, în agată
Şi-n icoane noi pe flori de crin.
Crinii nu vor stinge, niciodată,
Umbrele cununilor de spini.

Eu nu-ţi pipăi steme şi nici lauri…
Numai rănile mă plec şi ţi le strâng
Şi le fac medalii mari de aur, –
În genunchi, le-nchid în inimă şi plâng.

Radu GYR

Convorbiri literare, 15 iunie 1939
https://www.facebook.com/Mihai.Emine...type=3&theater

[latan.elena]

Cadoul unui artist: Fotografiile clasice îmbunătățite, la 170 de ani de la nașterea Românului Absolut

Florin Roștariu






http://roncea.ro/2020/01/15/mihai-eminescu-despre-cei-ce-ne-conduc-video-cadoul-unui-artist-fotografiile-clasice-imbunatatite-la-170-de-ani-de-la-nasterea-romanului-absolut/

[latan.elena]

Copilă înger
Mihai Eminescu

Copilă înger – vis în mirare,
Când lipeşti sânul de capul meu,
Dispare lumea de sub picioare,
Mă cred în raiul lui Dumnezeu.
Tu-mi pari un inger de flacări albe,
Văd fruntea-ţi blondă în rece-eter,
Haina-ţi lumin-a serei rozalbe,
Tu eşti un geniu gândit de cer.
Tu eşti cântarea înaripată,
Iar eu suspin sunt ce te îngân;
Cântare dulce şi tremurată
O, du cu tine al meu suspin.

[latan.elena]

Apari să dai lumină
Mihai Eminescu

Apari să dai lumină arcatelor ferești
Să văz în templu-i zâna cu farmece cerești.
Pe vremea trecătoare lucește prea curat
Un chip de daltă, de-a pururi adorat.
Privi-te-voi cu ochii în lacrime fierbinți...
O, marmură, aibi milă de-a mele rugăminți !
Îmdură-te și lasă privirea-mi s-o consol
La alba strălucire a gâtului tău gol,
La dulcea rotunzime a sânilor ce cresc,
La noaptea cea adâncă din ochiul tău ceresc,
Să văd că de privirea-mi tăcând te înfiori...
O, marmură, aibi milă de ochii-mi rugători !
Aș vrea cu-a mele lacrimi picioarele să-ți scald,
În dulcea-înfiorare a sufletului cald,
Să mor pătruns de jalea amorului meu sfânt,
Ca lebăda ce moare de propriul ei cânt,
Să mor de-ntâia rază din ochii tăi cei reci...
O, marmură, aibi milă de stingerea-mi pe veci !
Ca iarna cea eternă a Nordului polar
Se-ntinde amorțirea în sufletu-mi amar,
Nimic nu luminează astei pustietăți,
Doar sloiurile par ca ruine de cetăți,
Plutind de asprul viscol al morții cei de veci...
Tu ramură-nflorită...pe visul meu te pleci !
Din lumea de mizerii și fără de-nțeles
Cu ochii cei de ghiață ai morții m-am ales
Și totu-mi pare vested, căzut și uniform.
Sunt însetat de somnul pământului s-adorm,
Încât numai de nume îmi pare că exist...
Tu doar răsai c-un zâmbet în visul meu cel trist !
Cu ochii tăi de înger mă mângâi și mă minți,
Căci ei cuprind o lume de dulci făgăduinți,
De-amor fără de margini, de scumpe fericiri,
Cum nu se află-n lumea aceasta nicăieri,
Căci este umbra blând-a iubirii cei din veci,
Ce trece cu întreaga-i putere, pe când treci !
Nici luna plutitoare, nici stele din cer
N-or să pătrunză-n lumea trecutelor dureri,
N-or să pătrunz-amarul pierdutei tinereți,
Măcar să am de-acuma o sută de vieți
Căci sufletu-mi de-atuncea e-atât de-ntunecat...
Doar ochii tăi de înger în visul meu străbat !
Ca toamna cea târzie e viața mea, și cad
Iluzii ca și frunza pe undele de vad
Și nici o bucurie în cale-mi nu culeg,
Nimic de care-n lume iubirea să mi-o leg
Pustiul și urâtul de-a pururi mă curprind...
Doar brațele-ți de marmur în visul meu se-ntind !
Precum corăbii negre se leagănă de vânt
Cu pânzele-atârnate departe de pământ,
Cum între cer și mare trec păsările stol,
Trec gândurile mele a sufletului gol,
Întind ale lor aripi spre negre depărtări...
Tu numai ești în visu-mi luceafărul pe mări.
Cu aspra nepăsare tu sufletu-mi aduci
Pe cele două brațe întinse-a Sfintei Cruci
Și buzele-nsetate cu fiere mi le uzi;
Mă faci părtaș în lume durerilor lui Crist...
O, marmură, aibi milă de sufletul meu trist !
Dar te cobori, divino, pătrunsă de-al meu glas,
Mai mândră, tot mai mândră la fiecare pas...
Visez, ori e aievea ?Tu ești în adevăr
Tu treci cu mâna albă prin vițele de păr ?
Dacă visez, mă ține în vis, privindu-mi drept...
O, marmură, aibi milă să nu mă mai deștept !



A frumuseţii tale forme...
Mihai Eminescu

A frumuseţii tale forme ca un sculptor când le pipăi
Toată viaţa mea trecută, toată fiinţa mea o clipă-i,
Am uitat de toate, toate, şi nimic nu-mi vine-n minte;
Decât sufletu-mi s-amestec cu suflarea ta fierbinte;
Gura ta ca focul arde, arde roşia ta faţă,

Răsuflarea ta e-n stare chiar la morţi să dea viaţă,
Mâna ta, dulcea ta mână, ce o simţi atât de mult,
Inima-ţi, a cărei tremur, a cărei bătăi ascult;
Tu întreagă, când, răpită de al tău adânc amor,

Te-alipeşti de pieptu-mi, scumpă, ca copii de mama lor,
Cu-acea mândră, agăţată şi sălbatecă strânsoare
Când ca iedera tu tremuri ce stejaru-l înconjoară…
Tu nu vezi? Nu-ţi aflu nume, un cuvânt în lumea-ntreagă

Să-ţi pot spune înc-o dată, suflet! cât îmi eşti de dragă,
Cât de dragă-mi eşti… Nu întreba ce îmi mai bate
O! viaţa mea trecută parc-a fost o ciuntitură!
Şi ce dulce dezlegare azi mi-a dat frumoasa-ţi gură,

Când te mlădii, când te bucuri şi când râzi ca visul clar
Urmăresc orice mişcare cu un ochi adânc, avar,
Gândul meu să se-ncreţească pe-ncreţirea hainei tale,
Să rămâie-n a mea minte-adânc săpate, ca-n tipar

Şi să împle cu icoane cartea vieţii-mi de amar.
Mult am mai gândit odată şi nimic nu mai gândesc,
Nu gândesc decât la tine, decât că eu te iubesc
Şi nici asta chiar, nici asta nu pot zice că e gând,

Este însăşi a mea viaţă azvârlită pe pământ.
Căci iubirea mea şi viaţa-mi nu sunt lucruri osebite,
Ci ca sângele cu pieptul astfel ele-s înfrăţite:
Fără sânge nu-i viaţă, făr- de-amorul tău nu-s eu *

Şi o clipă fără tine chiar de mine îmi e greu,
Nu mă vreau pe mine însumi, nu vreau lume * toate-s pleavă,
De nu eşti, lumina lunei s-a-nnegrit şi e bolnavă,
Eşti al vieţi-mi, al vederii, al auzului meu nerv,

Şi venin e a ta lipsă, să m-omor de ea mă serv;
De-mi urăsc suflarea-n mine, de doresc ca tot să piară,
De doresc să mor un secol atunci fug de tine-o oară.
Ah! ce e în tine, care-i taina mândri-ți tinereți?

Cum de ai în al tău suflet că o sută de vieți,
Cum de tu să fi aceea de-al meu cap în mana- l porți?
De-a aș muri înviu sub ochii- ți dintr-o o sută de morți,
Sărutarea gurii tale e că fagurul de miere.

Cu cât gura mea se-nfruptă cu atât mai mult o cere
Trăiesc leneș că o plantă și acum mintea mea parcă
De veninoasa beție a gândirii se înțarcă.



Sunt ani la mijloc
Mihai Eminescu

Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece
Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,
Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,
Minune cu ochi mari şi mână rece.

O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,
Privirea ta asupra mea se plece,
Sub raza ei mă lasă a petrece
Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.

Tu nici nu ştii a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o linişteşte,
Ca răsărirea stelei în tăcere;

Iar când te văd zâmbind copilăreşte,
Se stinge-atunci o viaţă de durere,
Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.








Rassouli -https://avatarfinearts.com/Rassouli-Gallery/Fantasy-Art/Buy-at-prints-fantastic-paintings.html

[latan.elena]

"Va veni ziua în care şi pietrele vor vorbi adevărul, în care cartea faptelor petrecute va sta deschisă şi se va citi atât de lămurit, încât toată doctrina paralogismelor nu va fi în stare să-i întunece înţelesul.”
Mihail Eminescu





​

[latan.elena]

Iubirea dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle a căpătat, de-a lungul anilor, parfum de legendă. Dar muza care l-a inspirat toată viața pe poet, chiar și pentru ultima poezie „Floare de tei”, se pare că a fost alta. Astăzi se împlinesc 126 de ani de la trecerea în nefi ință a marelui poet.



După ce a fost descoperită și co respondența dintre Veronica Micle și Mihai Eminescu, în care cei doi se alintau cu „Momoțelule”, „Eminul meu iubit” sau „Iubita mea Veronicuță”, legenda acestei iubiri imense s-a accentuat. Iar cititorii, nu neapărat criticii și analiștii, au văzut în Veronica Micle muza perfectă a Poetului. Veronica Micle a intrat în eternitatea poeziei, fiind asociată cu mirosul florilor de tei. Iar în memoria colectivă, Veronica este muza absolută.

Totuși… poeziile de dragoste cele mai sensibile, cele mai duioase au fost inspirate de o prea frumoasă fată, pe care Mihai Eminescu a cunoscut- o și a iubit-o, pe când descoperea lumea și viața în locul în care s-a născut. La Ipotești, Mihai, copil fiind, a trăit fermecat de natură, de oamenii de acolo și de basmele lor. Dar peste toate, a cunoscut magia primei și irepetabilei iubiri. Am aflat dintr-o carte lansată la Zilele Eminescu, la Memorialul ipoteștean, că marea iubire a poetului a fost „un pui cu ochi de foc” din tainica lume a Ipoteștilor. Puritatea acestei prime iubiri a rămas întipărită în mintea și sufletul său pentru tot res tul vieții. Chiar dacă la maturitate a cunoscut și alte iubiri, acestea nu mai aveau fragilitatea și prospețimea unei flori de câmp.


Mihai Eminsecu

Eminescologul Valentin Co șe reanu a realizat volumul „Ipotești sau realitatea poeziei”, în care face o analiză emoționantă a impactului copilăriei lui Mihai Eminescu asupra întregii opere eminesciene.

Copilăria. Iubirea. Eternitatea

Mihai a făcut cunoștință cu magia Ipoteștilor în jurul vârstei de 8 ani. Până atunci trăise la Botoșani. Era un copil retras și prefera să se „ascundă” prin pădure, să hălăduiască prin zonă, să admire lacul, să asculte basmele spuse de bătrâni.

---

Veronica Micle

Eminescologul Valentin Co șe reanu a realizat volumul „Ipotești sau realitatea poeziei”, în care face o analiză emoționantă a impactului copilăriei lui Mihai Eminescu asupra întregii opere eminesciene.

Continuare :https://evz.ro/un-pui-cu-ochi-de-foc...-eminescu.html


http://www.revistaagressive.ro/cultu...-eminescu.html

Corespondență Mihai Eminescu - Veronica Micle - Wikisource

https://www.youtube.com/watch?v=jJtlUjm-pjw

[latan.elena]

Eminescu este pentru fiecare dintre noi,alceva.
El ne-a relevat alte zari si ne-a facut sa cunoastem altfel de lacrimi.
El si numai el,ne-a ajutat sa intelegem bataia inimii.
El ne-a luminat intelesul si bucuria nenorocului de a fi român.
Mirce Eliade





,,Lumina nu se aprinde decât pentru cei ce văd, nu pentru orbi."
Mihai Eminescu



,,În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu - ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă."
Mihai Eminescu