❤️
Muzica e o doamnă pe care încă o iubesc pentru că îmi dă aerul pe care-l respir.
Avem nevoie de tot felul de hrană. Şi muzica satisface şi hrăneşte foamea din noi pentru conexiune şi armonie.
Cat Stevens
"In timp ce rasuna, tu insusi esti muzica."
T.S. Eliot
❤️
Fiecare suntem simfonii în curs de creaţie. Ascultă-ţi sufletul si dansează pe melodia pe care doreşte sa cânte!
Deborah Blythe
''Amrit Kirtan este un compozitor și cântăreț care se conectează cu tărâmul angelic pentru crearea muzicii cerești, a vindecării și a deschiderii inimii.
S-a născut în New Orleans, Louisianna, și a crescut în Houston Texas. Una dintre cele mai îndrăgite amintiri din copilărie a fost cântarea la azilul în care se afla bunica adoptivă, interpretând în special pentru persoanele în vârstă, bolnave sau suferind. La vârsta de 12 ani, a început lecții de voce și a atras atenția renumitei antrenoare a cântăreței de operă, Alana Nicolaidi, care preda atunci la Universitatea din Houston. A urmat apoi Academia Americană de Muzică Dramatică din partea de vest a Manhattanului, instruită în teatru muzica.''
Sursa:https://www.sikhnet.com/gurbani/artist/amrit-kirtan
Undeva, în apropierea Parcului Cotroceni, într-un apartament minunat, din alt secol, se află toată comoara familiei Minulescu. Aici este deschis Muzeul Ion Minulescu şi e un loc unde timpul s-a oprit în loc.
Când pătrunzi în vestibulul apartamentului, un univers întreg, demult dispărut şi totuşi acolo păstrat viu, te întâmpină cald. Pereţii sunt încărcaţi de desene realizate în creion şi peniţă, pentru că spaţiul de la intrare nu permite aşezarea lucrărilor în ulei. Imediat cum intri, vezi un desen al lui Palady, pe care stau scrise câteva vorbe: „Cine cântă la fereastra lui Minulescu…”. Şi la fereastră îi cântă mulţi… Prieteni din lumea literară şi artistică, apoi gânduri şi vise, toate populează spaţiul cu tandreţe, aşteptându-şi rândul să se transforme în cuvânt şi în imagine la poarta poeziei minulesciene. Iser, Steriady, Ressu, Tonitza, Teodorescu Sion, un portret al poetului făcut de Brauner, Ciucurencu, obiecte din ceramică şi bronz, obiecte de mobilier, cristaluri umplu lumea în care se retrăgea poetul celor mai frumoase romanţe scrise în literatura română. Undeva, într-un colţ, îţi atrage privirea portretul mamei poetului, Alexandrina, pictat de Claudia Millian, soţia poetului, care povesteşte momentul, emoţionant ca o pagină dintr-un roman de dragoste… în cartea ei de amintiri. „În privirea lui era ceva senin, îndepărtat ca o amintire. Şi, privindu-mă, mi-a spus: «Acolo vreau să aşez portretul mamei». Am simţit o pietate şi o dorinţă apăsată în cuvintele lui, care m-au emoţionat.”
Alexandrina l-a adus pe lume pe cel ce avea să devină unul dintre cei mai iubiţi poeţi de pe la noi în noaptea de 6 ianuarie, la doar o săptămână după ce tatăl lui, Tudor Minulescu, s-a stins din viaţă, chiar de Revelionul anului 1881. Privind portretul care stă mândru pe peretele apartamentului poetului, îmi amintesc discuţia dintre Claudia şi „maica” Alexandrina, în timp ce aceasta din urmă îi poza… povestită în aceeaşi carte de amintiri. „Era o iarnă dulce. Zăpada uşoară, ca o sarică pufoasă, se întinsese pe pământ. Soarele încropea frigul şi abia simţeam că suntem în luna Crăciunului. Trecuse un an de la căsătoria noastră. Eu aşteptam să fiu mamă. Atunci, tata a venit la Bucureşti să vadă bucuria cu ochii. Tudor, a doua zi după sosirea tatii, a plecat la Turnu-Măgurele. A plecat şi nu s-a mai întors. S-a prăpădit acolo chiar în noaptea anului nou.” Urmează gânduri multe despre copilăria lui Minu şi apoi povestea iubirii dintre el şi Claudia, toate întreţesute în culorile tabloului… „Spune-mi, fetiţo, cum v-aţi cunoscut?” Şi Claudia îi răspunde, una dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste care s-au scris… „Trăiam în gând cu poezia lui Ion Minulescu de când eram în liceu. Îl preţuiam – e prea puţin zis: Îi iubeam poezia. Era pentru mine o substanţă de viaţă. O învăţasem pe dinafară, o recitam în gând când eram singură, când mergeam pe drum, o citeam tare la şcoală, cu colegele mele. Mă făcusem foarte pretenţioasă pentru scrierile mele şi căpătasem o voie bună şi o îngăduinţă pentru tot ce se întâmpla în jurul meu. Îmi dam seama că viaţa nu este numai o trăire exterioară, ci ea poartă un sâmbure de mister. Şi misterul acesta l-am păstrat în mine, neştiut de nimeni. Îmi creasem o viaţă intimă, eu şi poetul meu necunoscut, pe care doream să-l cunosc personal.” Şi aşa a început totul… Astăzi, camera Claudiei, ea însăşi o mare artistă, exprimă o prezenţă caldă şi sensibilă, iar pereţii sunt acoperiţi cu icoane, cele mai multe provenind din Ardeal. În partea cealaltă, camera are ferestre luminoase, care dau spre Parcul Cotroceni.
Un loc special este biroul lui Ion Minulescu. Oarecum izolat de restul casei, biroul e o mică oază care invită la a te deda plăcerilor minţii. Nici aici nu lipsesc tablourile, sunt şi statuete, piese japoneze şi chinezeşti, toate „colorând” un spaţiu minunat. Un birou greu, aşezat în faţa ferestrei, chemând la visare, iar în spate o nişă cu o canapea chemând de data asta la relaxare. Aici, în lumea lui îngustă şi largă, poetul-histrion – căci se ştie că Minulescu era un om îndrăgostit de viaţă, şi trist, şi vesel, şi timid, şi debordând de energie, dar mereu deschis lumii căreia cu multă pasiune îi recita din propriile poezii – se va fi retras să-şi scrie din poemele pentru care a fost în aceeaşi măsură adulat şi contestat. Locvace, un om îndrăgostit de oameni, Minulescu a legat în timpul vieţii prietenii cu mulţi mari artişti, ceea ce i-a atras daruri multe, de multe feluri, din partea lor. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care apartamentul în care a locuit împreună cu familia, şi care apoi a devenit muzeu, arăta ca un muzeu încă din vremea când Minuleştii locuiau acolo, plin de lucrările, multe cu dedicaţie, ale pictorilor ce-i erau amici. Şi asta pentru că, se pare, casa lor nu era o casă tipică pentru un intelectual al acelei epoci, ci o casă a unor colecţionari. Obiectele de care se înconjurau făceau parte din colecţia vieţii lor… De aceea, probabil, atmosfera este până astăzi caldă şi plină încă de farmecul indicibil al prezenţei lor prin camere. În sufragerie, masa a rămas, până acum, ca şi în timpul vieţii lor, mereu aşezată, mereu gata să-şi primească oaspeţii. Să ni-l imaginăm pe Minulescu în capul mesei, având-o la dreapta sa pe Claudia…
În rest, totul a rămas în loc, nimic nu s-a mutat, nimic nu a plecat… „Tristeţea trenului ce pleacă, / Noi n-am trăit-o niciodată / Căci – călători ades cu trenul – / În clipa când plecăm din gară / Noi stăm pe loc / Doar trenul pleacă.”
Un articol de Monica Andronescu|8 Decembrie 2019
Ziarul Metropolis > https://www.ziarulmetropolis.ro/ion-...ri-peste-ani/?
Venus din Milo - Octavian Paler
Undeva în urma noastră trebuie să fie o insulă
unde păsările ţipă ca la începutul lumii şi
oamenii învaţă primele cuvinte, unde o femeie
descoperă arta desenînd cu degetul pe nisip
conturul umbrei iubitului ei. Undeva în urma noastră
trebuie să existe, înaintea cuvintelor şi înaintea tuturor
rănilor, trebuie să existe un cuvînt cu care am putea
mărturisi totul, sau trebuie să existe o tăcere egală
cu toate cuvintele. Trebuie să existe o apă limpede
care nu se umple de sînge cînd ţipă o pasăre sau
ne aducem aminte, trebuie să existe o apă limpede
de care să nu mă mai tem să mă spăl cu ea pe mîini
şi pe faţă şi pe urmă să mă privesc liniştit,
fără tristeţe şi fără să fiu nevoit să surîd,
uitînd ceea ce ne-a făcut vinovaţi faţă de noi înşine
şi faţă de alţii. Dar unde este această insulă,
domnule Gauguin, dacă dumneavoastră în Tahiti
n-aţi aflat decît că “a spera înseamnă aproape a trăi”?
Unde este această insulă dacă nu în noi înşine?
“Le péché c’est le Grec”, ziceaţi dumneavoastră
înainte de asta. Adică vina noastră este aceea
de a fi construit Parthenonul? De a fi sculptat
şi admirat pe Venus din Milo? Nu, domnule Gauguin,
povestea dumneavoastră mă călăuzeşte de fapt
spre concluzia că după atîtea secole şi atîtea greşeli,
după atîtea speranţe şi atîtea amînări, nu mai trebuie
să căutăm fericirea decît lîngă mîinile noastre.
Nu-i putem cere artei să se întoarcă înaintea cuvintelor
şi dacă într-o dimineaţă păsările vor trece pe ţărm
ameţite de soare şi nimeni nu va mai spune despre ele
decît că sunt nişte păsări ameţite de soare
şi dacă într-o zi valurile vor lăsa pe nisip nişte urme
ciudate şi nimeni nu va mai spune altceva despre ele
decît că valurile au lăsat pe nisip nişte urme ciudate,
atunci uitaţi-vă bine la trupul Tehurei,
poate veţi descoperi în flacăra arămie o zeiţă de marmură
recăpătîndu-şi din cele două braţe pierdute un braţ
pentru a desena, imitîndu-i pe oameni,
conturul umbrei iubitului ei,
chiar fără să ştie ce-i arta.
Moartea cuvintelor - Octavian Paler
Un chip de nisip
şi mîini de nisipi
şi limba în gură mi-e tot de nisip
nu mai pot să spun nimic în apărarea mea
în acest tribunal de nisip
cu lumini de nisip
grefieri de nisip
şi cineva care întoarce clepsidra.
To ce-am iubit s-a transformat în nisip
tot ce-am greşit s-a transformat în nisip
şi judecători de nisip
mă judecă
şi mă condamnă la moarte
pe un eşafod de nisip.
Uneori sunt de ajuns vântul şi soarele ca absenţele să mă doară. Şi trebuie să înving în mine această tristeţe pentru a iubi din nou. Dar, poate, şi melancolia nu e decât tot o formă a dragostei, mai complicată acum, însă şi mai lucidă. Ştiind că ea nu pune condiţii. Recunoaşte că există. Atâta tot. Căci Ithaca nu-i o legendă, ci prima condiţie pe care viaţa i-o pune fiecăruia pentru a se distinge de nisipul pe care-l spulberă vântul. Datorită ei, am aflat că înţelepciunea nu e, poate, decât o iubire care-şi cunoaşte atât de bine motivele încât nu se mai teme să lase tristeţea pe aceeaşi balanţă cu lumina amiezii. Amândouă ard şi purifică.
Octavian Paler
Ultima modificare făcută de latan.elena; 12.12.2019 la 23:21.
Dă tot ce ai mai bun în tine, întrucât totul din viaţa ta îţi aparţine numai ţie.
Ralph Waldo Emerson
Lucrurile cu adevărat importante în viaţă sunt cele care ne fac ochii să strălucească, gura să surâdă şi inima să zboare. Bucură-te!
Hrisostom Filipescu
”Când suntem puternici?” am întrebat. ”
Când învățăm să nu facem rău nimănui” mi-a răspuns.
Alejandro Jodorowski
Cele mai frumoase lucruri în viaţă nu se văd, nu se aud şi nici nu se cumpără; se simt în inimă!
Viorel Vintila
"Nu-i nevoie să le arati frumusețea orbilor,
Sau să spui adevărul surzilor.
Ajunge să nu-i minți pe cei care ascultă.
Și să nu-i dezamăgești pe cei care au încredere în tine."
Arthur Braginsky
Muzica poate schimba lumea pentru că poate schimba oamenii.
Paul David Hewson
Muzica este graiul sufletului. Ea stârnește în noi, nu instinctele, ci gândurile cele mai profunde.
Ludwig van Beethoven
,,Tot ce-i dur și tot ce-i amar în viața mea se vor topi în farmecul muzicii."
Rabindranat Tagore
''Guvernatorul meu este sufletul meu. Sufletul meu nu are legi. Are propria sa direcţie, ştie unde merge, eu sunt un suflet într-un trup fizic. Eu sunt sufletul. Sufletul este divin, desăvârşit, atotputernic. Şi sufletul ştie Adevărul. Orice altceva este minciună, este falsitate. Sufletul este real, este adevărat. Doar îmi ascult sufletul, mă supun lui. Totul este atât de simplu. Nouă ne place să complicăm. Dar nu e nimic complicat. Doar ascultă sufletul.''
Ghislaine Lanctot
Verdele fals si cel adevarat – Salvatore Quasimodo
„Tu nu mă mai aştepţi cu inima josnică
a orologiului. Nu contează dacă deschizi
sau scrutezi dezolarea: rămân ore
aspre, pârjolite, cu bătaie de frunze
neaşteptată în geamurile
ferestrei tale, înaltă peste două străzi de nori.
Îmi rămân încetineala unui surâs,
cerul întunecat al unei haine, velurul
de culoarea ruginii înfăşurat în păr
şi despletit pe spate şi-acel chip al tău
scufundat într-o apă abia mişcată.
Lovituri de frunze asprite de galben,
păsări de funingine. Alte frunze
crapă azi crengile şi sar
răsucite : verdele fals şi cel adevărat
din aprilie, acel rânjet dezlănţuit
al certei înfloririi. Şi tu nu înfloreşti,
nu pui zile, nici visuri să urce
dintr-un de-dincolo al nostru, nu mai ai ochii tăi
copilăreşti, nu mai ai mâini gingaşe
să-mi cauţi chipul ce-mi scapă ?
Rămâne pudoarea de a scrie versuri
de jurnal intim sau arunci un urlet în gol
ori în inima incredibilă care încă
mai luptă cu timpul său surpat.”
''Bogdan Enes-a născut în anul 1979 la Tulcea. În anul 2004, a absolvit Universitatea Națională de Arte București, secția grafică. Este un artist polivalent: pictură, sculptură, grafică, pictură murală, caricatură.
...
Cu toate că artistul, înzestrat cu mult har, ambiție, dar și cu multă modestie nu folosește metodele artei contemporane, totuși lucrările sale ne permit accesul la intimitatea unui spațiu pe care nu l-am fi accesat niciodată.''
Mai mult:http://www.romaniapress.ro/portrete-literare/
Garanţie pentru o viaţă grea şi fericită: află ce iubeşti să faci mai mult pe acest pământ; fă-l indiferent de ce îţi stă în cale; dăruieşte ceea ce ai câştigat în urma acestei iubiri, acelora care se arată interesaţi.
Richard Bach
Momentan sunt 84 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 84 vizitatori)
Permisiuni postare
Răspunde cu citat
Marcaje